Cum reacționezi? Alegi să-l ignori pentru că școala nu e făcută ca să-ți placă, pentru că de fapt nici ție nu ți-a plăcut, dar ai suportat cu stoicism și n-ai murit? Ba chiar ai ajuns foarte bine, ai un serviciu interesant și bine plătit. Poate chiar crezi că experiența școlară te-a întărit pentru a putea face față ”junglei pe care o numim viață”.
De prea multe ori credem că noi, adulții, știm totul și că nu trebuie să ne lăsăm păcăliți de copiii care ”abia așteaptă să lași garda jos ca să profite și să ți se urce în cap”. Nu știu de când am încetat să naștem și să creștem copii și am început să îngrijim niște monștrișori răuvoitori…
În loc să-i judecăm în acest mod, fără să-i ascultăm cu adevărat și fără drept de apel, poate ar trebui să ne reamintim că ei sunt persoane întregi, independente de noi, cu drepturi și responsabilități. Au propriile sentimente, gânduri, păreri, preferințe și probleme. Chiar dacă îi putem forța fizic să facă ceva, nu-i vom putea niciodată obliga să simtă sau să creadă ce vrem noi. Și nu pentru că sunt încăpățânați sau egoiști, ci pentru că, în ciuda mărimii, sunt persoane întregi și libere.
Dacă Când copilul tău spune că urăște școala, ascultă-l. Tratează-l cu seriozitate, arată-i că te interesează problema lui și încearcă să afli ce se ascunde în spatele afirmațiilor lui. Ar putea fi ceva minor (pentru noi) ca o ceartă cu colegul de bancă, dar s-ar putea să fie ceva mai grav. S-ar putea să fi acumulat multă suferință și frustrare, din multe situații în care a fost nedreptățit și din multe conflicte nerezolvate. Sau ar putea, pur și simplu, să urască școala pentru că îi ocupă mult prea mult timp (deseori mai mult de 8 ore pe zi) și nu îi oferă nimic în schimb. Nu îi satisface curiozitatea naturală, nevoia de joc și diversitate și nevoia de siguranță emoțională și fizică.
Gândește-te că timp de 4/5/6 ore la școală și, uneori, încă 2-3 ore acasă, copilul tău nu are libertatea să aleagă ce face, unde și cum stă, ce spune, cui îi spune și așa mai departe. Timpul îi este organizat într-un orar arbitrar (din punctul lui de vedere), care nu ține seama de dorințele și preferințele lui. Nu contează că lui îi place matematica și vrea să continue să lucreze la o problemă interesantă. Dacă a sunat clopoțelul, trebuie să se oprească și să se pregătească pentru o altă materie. Cu ce chef crezi că-și strânge lucrușoarele și se mută mental de la un domeniu la altul?
Bineînțeles, acestea sunt aspectele subtile ale școlarizării. Există multe alte neplăceri ușor sesizabile, însă câți părinți le consideră demne de luat în seamă?
Sper că din ce în ce mai mulți înțeleg că problemele pe care copiii le înfruntă la școală pot afecta dorința și capacitatea de a învăța, abilitățile de comunicare și de socializare, precum și priceperea de a gestiona și de a rezolva conflictele, pentru a numi numai câteva dintre probleme.
Ce măsuri poți lua când copilul tău se confruntă cu o astfel de situație?
Idealul ar fi să găsești o școală care să-ți respecte copilul, o școală creată pe baza unor principii solide, care țin seama de cele mai noi descoperiri din domeniul pedagogiei și de personalitatea fiecărui elev. Ar fi ideală o educație cu adevărat diferențiată, pe care s-o poți modela în funcție de nevoile și preferințele copilului, însă, în majoritatea școlilor, copiii sunt cei modelați după un tipar standardizat.
Încă nu există și la noi o școală liberă sau democratică. Poate pare exagerat, dar există posibilitatea de a înființa oricând o astfel de școală. Dacă părinții care-și doresc o alternativă reală s-ar uni, ar putea împreună să o creeze. Poți vedea o astfel de inițiativă aici.
Printre cele deja existente sunt școli particulare și de stat în care părinții și copiii sunt ascultați și tratați cu respect atunci când își exprimă doleanțele. Și nu trebuie să uităm că orice om, fie el chiar profesor :), este receptiv atunci când este abordat politicos (a nu se citi excesiv de supus, cum se poartă prea mulți părinți la școală) și este solicitat să colaboreze pentru binele copiilor.
Dacă nu găsești o alternativă educațonală sau ți-e greu să crezi că tu ai putea să contribui la crearea uneia, cred că un pas bun ar fi o discuție cu învățătoarea/dirigentele și cu profesorii, în care să-ți expui calm și clar punctul de vedere, susținând ferm drepturile copilului tău. Copilul tău așteaptă să-i fi un sprijin real, nu încă un adversar. Cu excepția programei și a unor regulamente oficiale, conducerea școlii este cea care hotărăște în aproape toate aspectele concrete ale vieții școlare. Școlile își formulează singure regulamentul de ordine interioară, pot organiza cursuri pentru profesori, pot elabora tot felul de proiecte și programe educaționale și extracurriculare. Totul ține de dorința colectivului de profesori de a schimba școala în bine.
Un aspect care tinde să se îmbunătățească este atitudinea directorilor și a profesorilor față de părinți. Școlile de stat sunt acum angajate, vor sau nu, într-o competiție pentru atragerea elevilor. Așa cum pot să ofere activități extracurriculare interesante, pot și să schimbe în bine procesul de învățare.
De aceea, cred că este bine ca părinții să se implice mai mult în viața școlară, să o cunoască mai bine și să ceară rezolvarea problemelor, oferindu-și sprijinul, pentru binele copiilor. E drept, e greu să mai găsești timp și pentru asta, însă, dacă te gândești bine la ce e în joc, cred că vei găsi de cuviință să faci un efort.
Tu vorbesti despre ce ar fi ideal in invatamantul romanesc…….presupunand ca te referi la cel de stat….hai sa-ti spun cateva lucruri descoperite de mine in invatamantul privat unde “oamenii de buna calitate si cu ceva banuti” isi duc copiii…..:
1. multe gradinite si scoli private sunt patronate de oameni fara nicio pregatire in domeniu ptr care banii primeaza……patroni care nu stiu sa acorde subiectul si predicatul ( am ramas socata prima data, dupa care m-am obisnuit)
2. acesti patroni nu-i lasa pe oamenii angajati si cu studii in domeniu sa-si faca treaba asa cum ar trebui ptr binele copiilor…. spunand “eu sunt patron, eu te platesc …faci cum iti spun eu.”
3. parintii sunt de “vita nobila” si nu suporta sa le spui adevarul despre copiii lor si ajungi sa le spui doar atat: ” a fost bine Mihai, Sorin, Costin astazi, a fost cuminte, a mancat, a dormit” ajungand astfel sa spui zeci de minciuni pe zi ca sa fie parintii multumiti, la fel si patronul…
4.te-ai astepta sa fie raiul pe pamant o gradinita/scoala privata ptr copilul tau……dar nu e nici pe departe asa…….materia pe care o invata e aceeiasi, cateva chestii in plus, educatorii/invatatorii sunt aceeiasi pe care ii gasesti si la stat………patronii sunt ahtiati dupa taxele platite de parinti si uite asa……lista continua
5.
6.
7.
etc…..
Asa ca….eu zic ca invatamantul de stat e cum e …..dar macar nu dai zeci de milioane pe luna, daca gasesti si un invatator bun cu care sa poti discuta deschis ca parinte e si mai bine ( si cunosc parinti si copiii f multumimi de scoala lor) asa ca nu cred ca e dracul asa de negru…
In plus ……. in toate domeniile e la fel……mult si prost organizat….oamenii frustrati, oameni linistiti ca-si vor lua salariul oricat de mic, oameni pasionati, oameni jegosi care nu dau 2 lei pe ce fac…….Important este sa iei viata asa cum e ….nimic nu se va schimba…..cu un om nu se poate schimba nimic, nici cu 2 , nici cu 3, ar trebui sa ne schimbam mentalitatea si abia apoi totul poate va fi ideal!!!
Mihaela, iți multumesc pentru că mi-ai impărtășit câteva dintre descoperirile tale. Cred și eu ca este frustrant să vezi atâta lipsă de decență in sistemul educațional privat. Este, într-adevăr, foarte scump și nu primești mare lucru în schimb. Dar sunt și școli private cu programe educaționale străine care poate sunt mai bune.
Când scriam articolul mă gandeam cum să îl închei intr-o nota cât de cât optimistă. Și mi-au venit în minte câteva idei, un fel de recomandări pentru părinții care se confruntă cu problema dezinteresului pentru școală. Am încercat să acopăr cât mai multe situații și, poate din cauza idealismului care mi s-a reproșat deja de prea multe ori, m-am gândit că bunătatea inerentă a oamenilor poate învinge… Încă mai cred asta! 🙂
“m-am gândit că bunătatea inerentă a oamenilor poate învinge”
Si eu cred asta 🙂
Ahhh, dac-ai știi cum aștept eu să-mi spună fii-mea titlul postării ăsteia… Pe bune. La noi în familie, ea (fii-mea) e cea care vrea să meargă la școală, în timp ce eu sunt de părere că nu-i neapărat cea mai bună idee din punct de vedere educațional (s-ar putea să fie din alte puncte de vedere, e.g. joacă cu alți copii). Orșicât, fiind vorba de o decizie care o privește pe ea în primul rând, eu unul am de gând să i-o respect și să-i acord sprijinul de care mi-s în stare. (Ceea ce însă nu mă-mpiedică să sper la o schimbare de opinie din parte-i :-)…)
Revenind la subiectul postării… Sigur, principala mare problemă e atitudinea generală a părinților vizavi de educația progeniturilor. Și atitudinea asta nu e deloc încurajatoare, dat fiind că cei mai mulți privesc educația ca pe ceva „ce ți se-ntâmplă-n școală”, și nicăieri altundeva. Ei acceptă școala ca pe ceva (bun, rău, cum ți-e norocul) inevitabil — e ce au făcut și ei, ce face toată lumea-n jurul lor (cu copiii), deci ce trebuie să facă și ei cu cu copiii lor. Iar din momentul în care văd școala ca pe un lucru fără alternativă, fac ceea ce face toată lumea când își confruntă destinul — o „vopsesc” (pe școală, cum ar veni) în cele mai roze cu putință culori găsite la-ndemână (de unde iraționalele declarații: școala te face mai bun, mai deștept, mai tare și mai frumos… sau ceva de genul).
Pe urmă, mai e micul detaliu al legii învățământului în virtutea căreia ai dreptul de a face cel puțin 10 (în curând 11) ani de școală gratuită. Problema e că nu ai opțiunea de-a da naibii varianta asta și de a-ți vedea de educația copilului după cum consideri de cuviință. Ceea ce face din școala publică nu un drept, ci o obligație. (Cum ar veni, nu un beneficiu pentru copil, ci un sacrificiu al acestuia.)
Astea fiind datele problemei eu unul mi-s foarte sceptic în ce privește optimismul arătat. „Bunătatea inerentă a oamenilor va învinge” — hmm, știu și eu? Poate da, poate ba. Dar chiar dacă da (i.e. educația devine un proces liber și democratic, condus în primul rând de copil, nu de Stat, etc.), tind să cred că asta se va-ntâmpla cu mult dincolo de orizontul vremurilor pe care cred eu că le voi prinde pe planetă…
ps/ @mihaela: Ba e negru. Chiar așa de negru. Știu sigur, doar l-am văzut vreme de (prea) mulți ani…