Cum ne împiedică uniunea dintre psihologia dezvoltării și sistemul școlar să înțelegem copiii (II)

Dacă vrem să înțelegem potențialul uman și nu doar modul în care se adaptează oamenii la școală și medii asemănătoare, atunci trebuie să ne lărgim câmpul de cercetare și să includem observarea copiilor într-o mare varietate de împrejurări și cu o mare varietate de metode. Nu vom cunoaște niciodată întreaga putere a jocului, a curiozității și a auto-guvernării copiilor sau puterea amestecării libere a vârstelor dacă nu studiem copiii în contexte în care toate acestea sunt lăsate să înflorească. Din păcate, asemenea contexte devin din ce în ce mai rare în societeatea noastră. Haideți să le găsim, să le studiem și să le protejăm așa cum facem cu speciile pe cale de dispariție!

Cum ne împiedică uniunea dintre psihologia dezvoltării și sistemul școlar să înțelegem copiii (I)

Copiii din școli sunt obișnuiți să fie manipulați, observați și testați. Poți supune grupuri diferite de elevi la condiții diferite, le poți da teste înainte și după manipulare, poți calcula rezultatele și, voila, ai cel mai probabil o descoperire pe care o poți publica într-un jurnal academic de dezvoltare a copilului. Încearcă asta într-un loc de joacă sau la un colț de stradă și poți fi reținut de poliție. (De fapt, s-ar putea să fii reținut doar pentru că stai și observi copiii în acele împrejurări, mai ales dacă se-ntâmplă să fii bărbat.)

Când copiii nu sunt studiați în propria școală, aceasta se întâmplă de cele mai multe ori într-un laborator de psihologie din cadrul unei universități. Copiii recrutați, dacă au 5 ani sau mai mult, sunt aproape invariabil copiii care merg la școli convenționale. Paradigma de cercetare experimentală folosită în laborator se potrivește cu paradigma școlară familară, drept urmare copiii fac cu ușurință ceea ce li se cere. Subiectul este elevul, cercetătorul este profesorul, manipularea experimentală este lecția, iar testul este test.

Copiii își pot purta singuri de grijă (I)

Dacă aceste mame sunt ”grijulii” în felul acesta destul timp, au foarte multe șanse să obțină tocmai comportamentul pe care nu și-l doresc. Copiii mici sunt într-adevăr foarte atenți la început – priviți-i pe o scară sau pe niște trepte, hotărând dacă să pășească mai departe sau să se târască până jos. Sunt nerăbdători să încerce lucruri noi, dar în același timp au un simț remarcabil de precis a ceea ce pot sau nu face, iar pe măsură ce cresc, judecata lor devine din ce în ce mai bună. Dar acești copii care sunt ținta îngrijorării mamelor ajung aproape sigur ori prea timizi să încerce orice, ori prea nesăbuiți și neatenți să știe ce pot încerca și ce ar trebui să evite.

Jurnal de profesor (II)

Dacă privim copiii numai pentru a vedea dacă fac ce vrem sau nu vrem să facă, e probabil să trecem pe lângă toate lucrurile care sunt cele mai interesante și importante la ei. Acesta e unul dintre motivele pentru care atât de mulți profesori, chiar și după ani de experiență, înțeleg atât de puține lucruri despre natura reală a copiilor. Oamenii care-și educă acasă copiii fac o treabă bună mereu pentru că au timpul – și dorința – de a-și cunoaște copiii, interesele acestora și semnele prin care își arată și exprimă sentimentele. Numai pe măsură ce profesorii se vor elibera de rolurile lor tradiționale – șef, polițist, judecător – vor putea învăța destul despre elevii lor încât să înțeleagă cum le pot fi de folos cu adevărat.

Jurnal de profesor (I)

Copii se simt la școală ca la doctor. Poate medicul să le vorbească până albăstrește despre cât bine le va face tratamentul lui; ei nu se pot gândi decât la cât o să doară sau cât de amar o să fie la gust. Dacă ar putea să aleagă, n-ar accepta niciun tratament.

Așa că banda de călători curajoși și hotărâți pe care credeam că-i conduc înspre o destinație mult dorită s-a dovedit a fi un lanț de prizonieri, forțați sub amenințarea pedepsei să mărșăluiască de-a lungul unei cărări bolovănoase care duce cine știe unde și de-a lungul căreia nu pot vedea la mai mult de câțiva pași. Așa li se pare școala copiilor: este un loc unde ești obligat să mergi, unde ți se spune să faci anumite lucruri și ți se face viața un chin dacă nu le faci sau nu le faci bine.

Despre pierderea autorității celor în vârstă

O generație care nu crede că își poate face un viitor care să-i placă sau care nu are încredere și nu iubește niciun viitor pe care și-l poate imagina, nu are ce să dea mai departe și deci nimic de spus celor tineri. Poate părea un paradox că societatea noastră, care este poate mult mai obsedată de nevoia de a controla evenimentele, natura, oamenii, totul decât orice altă societate care a existat vreodată, simte mai mult decât oricare că lucrurile au scăpat de sub control. Dar nu este un paradox; ca un om care se îneacă, ne prindem agitați de orice fragment de siguranță pe care ni-l putem face sau la care putem ajunge. Preamărim schimbarea și progresul, credința că noul trebuie să fie întotdeauna mai bun decât vechiul. Credem că putem schimba și îmbunătăți totul. Și totuși nu credem cu adevărat că în sensul larg putem schimba lucrurile pentru a le face să iasă așa cum ne-ar plăcea.

Căi înspre un stil de creștere a copiilor bazat pe încredere şi înspre libertatea copiilor în vremurile noastre (II)

Școala a devenit un fel de monstru cultural care devorează libertatea copiilor și a familiilor. Ca societate, cedăm din ce în ce mai multe probleme ale copilăriei către sistemul școlar, în ciuda dovezilor evidente că nu le poate rezolva. E greu să-ți trimiți copiii la o școală convențională și să te porți în continuare ca un părinte plin de încredere, deoarece sistemul școlar este perfect proiectat pentru a cultiva neîncrederea.

Căi înspre un stil de creștere a copiilor bazat pe încredere şi înspre libertatea copiilor în vremurile noastre

Să presupunem că ești un părinte care acceptă ideea că copiii au nevoie de libertate pentru a fi fericiți și a crește sănătoși. Cum poți tu, în ciuda tuturor forțelor sociale care ți se împotrivesc, să devii un părinte mai încrezător și să le oferi copiilor tăi mai multă libertate? Iată șase sugestii. Primele trei au legătură cu restructurarea propriilor gânduri și obiceiuri, iar restul se leagă de furnizarea unui mediu sănătos pentru copiii tăi.

Cine păcălește pe cine? (III)

Astfel, să presupunem că copiatul ar putea fi măcar parțial redus prin monitorizare atentă și controlare a copiilor sau prin anunțarea repetată a pedepselor grele care-l așteaptă pe cel ce încalcă regulile. Ar merita acest rezultat costul creării unui climat de neîncredere, al subminării simțului de comunitate și poate al scăderii entuzismului pentru învățare? Rebecca Moore Howard, care predă literatura la Syracuse University, judecă astfel: ”În disperarea noastră de a lupta împotriva a ceea ce unii numesc ”epidemia” plagiatului, riscăm să devenim dușmanii în loc de mentorii elevilor; înlocuim relația profesor-student cu cea criminal-polițist… Și cel mai rău, riscăm să nu recunoaștem că pedagogia noastră are nevoie de reformă… [dacă] încurajează plagiatul pentru că descurajează învățatul”.

Cine păcălește pe cine?(II)

Pe scurt, o școală competitivă este pentru copiat ce e un mediu cald și umed pentru mucegai – cu excepția faptului că nu ne mulțumim să condamnăm mucegaiul pentru că a crescut. Mai mult, competiția este exemplul perfect de concentrare asupra performanței în locul învățării, așa că nu-i de mirare că ”copiatul face parte din moștenirea nesănătoasă care rezultă din a lega simțul propriei valori de performanța într-o competiție”, așa cum explică eminentul prsiholog Martin Covington.

Inițiative UrbanKID

Hai în
UrbanKID Club.

Povești, idei și invitații, direct în inbox. Cu blândețe. În ritmul tău.

Te poți dezabona oricând. Confidențialitate