de Peter Gray
Pentru a înțelege copiii trebuie să-i observăm când sunt liberi
1. Școala este un loc în care copiii sunt mai mult sau mai puțin constant conduși de către adulți.
În școală, deciziile legate de ce se face, când se face și cum se face sunt luate de către profesor sau de către autoritățile superioare acestuia. Treaba elevului este să urmeze instrucțiuni. Cred că acest fapt are o influență imensă asupra modurilor în care psihologii au gândit și studiat comportamentul copiilor. Există foarte puține cercetări sau teorii despre cum iau copiii decizii, cum preiau inițiativa sau cum se implică în lumea din jurul lor. Există, în schimb, foarte multe date despre cum răspund la întrebări puse de adulți și cum procesează sau memorează informații date de aceștia.
2. Școala este un loc în care se face o disctinție clară între ”muncă” și ”joacă” și în care învățarea este plasată în prima categorie.
Un mesaj constant în școală este că munca și joaca sunt lucruri foarte diferite. Munca (mai concret, ”munca școlară”) este ceea ce trebuie să faci; munca te face mai bun; munca te educă. Joace este ceva ce faci în pauză ca să te recreezi sau după ce ți-ai terminat munca. Ideea implicită aici este că joaca e trivială. Cred că asta ne ajută să explicăm de ce majoritatea psihologilor dezvoltării a evitat să studieze joaca și de ce puținii care o fac sunt rareori invitați să contribuie la compendii cum sunt Manualul de psihologie infantilă.
3. Școala este un loc cu teste frecvente, accent pe norme și ierarhizarea copiilor pe dimensiuni măsurate.
Sistemul școlar necesită o grămadă de teste pentru a judeca când sunt pregătiți copiii să treacă la următoarea lecție sau clasă. Psihologia a răspuns cu o mulțime de cercetări legate de construirea testelor și cu întregi teorii ale dezvoltării bazate pe standarde de performanță măsurabile. De fapt,ar trebui să spunem că psihologia dezvoltării s-a născut la începutul secolului 20, când Alfred Binet a fost solicitat de ministerul francez al educației să creeze un test al cărui scop era să ajute sistemul școlar în a repartiza elevii noi în clase. Rezultatul, desigur, este ceea ce azi cunoaștem drept testul IQ. Chiar și astăzi, testarea coeficientului de inteligență se află printre ariile majore de aplicație ale psihologiei dezvoltării. Astfel, legătura psihologiei dezvoltării cu sistemul școlar datează încă de la nașterea acesteia. (Poate metafora uniunii din titlu este nepotrivită. Ai putea spune că psihologia dezvoltării este copilul sistemului școlar, nu soțul, un copil care încă nu s-a aventurat prea departe de casă.)
4. Școala este un loc al segregării stricte pe vârste.
În școlile din prezent, copiii nu au aproape nicio șansă să interacționeze cu semeni care sunt cu mai mult de câteva luni mai mici sau mai mari decât ei. Cred că acest fapt explică de ce nu există aproape niciun studiu despre interacțiunile dintre copiii mici și adolescenți sau dintre copii ale căror vârste diferă cu mai mult de doi-trei ani. Totuși, așa cum am arătat în articolele anterioare, în mediile extra-școlare, joaca nesegregată pare să fie principalul mijloc prin care copiii mici dobândesc noi abilități și cunoștințe, iar cei mai mari își dezvoltă calitățile de lideri și de îngrijire (vezi seria de 3 articole începută pe 9 septembrie 2008). Concentrându-se asupra copiilor școlarizați și folosind un model școlar implicit ca model al întregii dezvoltări umane, psihologia dezvoltării a ignorat complet potențialul amestecării libere a vârstelor pentru dezvoltare.
5. Școala este un loc al competiției.
Școlile sunt medii competitive din proiect. Copiii concurează pentru note mari, pentru locurile de sus în ierarhia pe clasă și, în final, pentru locurile limitate din facultățile selective. ”Jocurile” din clasă sunt în general competitive, așa cum sunt multe dintre activitățile extracurriculare. Elevii concurează pentru un loc în piesa școlii, în echipa sportivă, în cor sau în echipa de majorete. Mai mult, segregarea pe vârste pare să încurajeze în sine competiția. Toate acestea duc la o atmosferă de concurs care contaminează și activitățile școlare mai puțin formale. Copiii – și mai ales adolescenții – își creează ierarhii sociale bazate pe popularitate în contextul școlar, care sunt deseori studiate de psihologii dezvoltării ca și cum ar fi naturale și întâlnite la copiii de pretutindeni. Însă cercetările realizate în societățile neșcolarizate și pe copiii care nu merg la școală – realizate în general de antropologi, nu de psihologi – aruncă dubii asupra generalizării unor asemenea ierarhii. Chiar și maimuțele sunt mai atrase de ierarhizare, mai competitive și mai agresive când sunt închise în cuști cu semeni cu care nu au ales să trăiască decât cele care sunt libere să se miște și să-și aleagă partenerii.
Dacă vrem să înțelegem potențialul uman și nu doar modul în care se adaptează oamenii la școală și medii asemănătoare, atunci trebuie să ne lărgim câmpul de cercetare și să includem observarea copiilor într-o mare varietate de împrejurări și cu o mare varietate de metode. Nu vom cunoaște niciodată întreaga putere a jocului, a curiozității și a auto-guvernării copiilor sau puterea amestecării libere a vârstelor dacă nu studiem copiii în contexte în care toate acestea sunt lăsate să înflorească. Din păcate, asemenea contexte devin din ce în ce mai rare în societeatea noastră. Haideți să le găsim, să le studiem și să le protejăm așa cum facem cu speciile pe cale de dispariție!
***
Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.
totusi nu toate sistemele de invatamant fac ce scrie la punctele de mai sus.
Nu, evident, cred ca se refera strict la sistemul scolar public din America. Montessori, Waldorf, scolile libere n-au, intr-adevar, defectele acestea. 🙂
as fi preferat sa incep cu asta, dar nu cred ca e prea tarziu nici acum sa spun ca mi se pare un aspect super important in tot ceea ce inseamna educatie si intelegere a fiintei umane. faptul ca a fost studiat mai mult sau mai putin in laborator, in sisteme artificiale.
asa ca ma bucur mult (ca de obicei 🙂 ) si multumesc pentru articole.
adana
Ma bucur ca ti-a placut articolul. Ai vrea insa sa-mi explici putin mai pe larg la ce te referi? Cand ai timp, desigur.
Andreea am intalnit scoli libere (Rebecca Wild, Glocksee etc.), Waldorf si Montessouri in care se aplica cel putin ultimul punct (cel al competitiei) chiar si fara note. Si la care adultii erau autoritari insa nu aplicau pedepse ci laude!
Comparand sistemele alternative posibile cu cel romanesc de stat probabil ca e legitim sa ai ideea romantica ca ar fi mai putin defectuoase (pentru elev dar si pentru dascal). Am vazut in mai multe tari destule scoli foarte ambitionate si “libere” care didactic erau foarte ok insa la potentialul uman lasau mult de dorit si invers, scoli de stat foarte capabile la competenta relationala dar mai putin interesate in technica didactica moderna.
La conferinta din Bregenz pe tema Pedagogia Reformei si Reforma Pedagogica (am povestit pe blog despre ea) am cunoscut 2 modele de scoli de stat (Potsdam si Berlin) care au renuntat la orele de clasa – cu rezultate excelente la capitolul echidemnitate, potential si resurse. Singura premiza au fost directori de scoala vizionari, inspirati si curajosi.
Nu politica face scoala ci oamenii dinauntrul scolii si parintii impreuna.
Mi se pare periculos sa impartim invatamantul in “de stat” = prost si cel “privat, alternativ, liber etc” = bun. Prima capcana e cea a elitismului si mai sunt inca…
In contextul romanesc insa, cred ca e legitima dilema “invatamanat de stat versus privat”, privatizarea invatamantului si conceptele asa zise libere au ambele insa au dupa mine o mare gaura: lipsa competentei relationale si a competentei de lieder a adultului indiferent de “sistem” sau “metoda” (nu-mi plac termenii astia, de aia ghilimelele). De curand am sustinut 2 Workshopuri: la o scoala de stat din Danemarca si de la o scoala libera de langa Viena. Competenta realtionala a profesorilor danezi de la stat era net superioara celor “liberi” austrieci. Iar potentialul de conflicte majore era la scoala libera exploziv.
Mentionez astea pentru ca ma tem de mitul “scolii libere” in contextul mizeriei educationale din Romania.
Multe salutari,
Raluca Jacono
Draga Raluca,
Multumesc pentru comentariu. Intr-adevar, are sens ce spui despre scolile alternative. Si eu am auzit destule lucruri rele despre unele. De exemplu, la scoala Waldorf de stat din Bucuresti copiii dintr-o anumita clasa sunt loviti de invatatoare. Eu le recomand parintilor sa la ia in calcul pentru ca au mai multe sanse sa gaseasca una mai buna decat cele de stat.
DAR eu, personal, tot unschooling voi face cu copiii mei, nu ca alternativa, ci pentru ca eu chiar cred ca e cea mai buna optiune pentru noi. Nu cred in ideea de scoala, nici macar Waldorf sau Montessori. Cele mai apropiate de cum cred eu ca ar trebui sa fie lasati copiiii sa se dezvolte mi se par scolile libere gen Summerhill sau, si mai bine, Sudbury Valley School. Si daca ar fi o schimbare pe care as face-o maine, ar fi legalizarea acestui tip de scoli-comunitati.
Din pacate, nu pot fi de acord cu tine cand spui ca parintii si profesorii fac scoala, nu politica. Nu stiu cum e in alte tari, dar aici politica spune ca trebuie sa dai teste si note, sa imparti copiii pe varste, sa impui un orar si asa mai departe. Deci ce mai ramane? Da, te poti purta frumos cu copiii, dar nu-i de-ajuns, am aflat-o pe pielea mea. Iar parintii nu au mai nimic de spus in ce se intampla la scoala, ei doar strang bani pentru fondul scolii. Nu suna prea bine, nu? Nici nu e, de asta zic ca la noi politica totusi dicteaza cum e la scoala. Si n-o poti evita.
Revenind, voi continua sa recomand alternativele astea doua pentru ca-s singurele ceva mai bune decat statul si scolile private normale. E treaba parintelui apoi sa verifice scolile si sistemele si sa aleaga una pe care o considera potrivita.