Atunci când un părinte îşi descrie copilul ca fiind timid îi pun întrebarea: Tu cum erai când aveai aceeaşi vârstă? Majoritatea realizează atunci că “sufereau” la rândul lor sfială în grade diferite.
Timiditatea este o caracteristică a comportamentului cu care copiii se nasc. Este vorba de o predispoziţie genetică de a fi timid. Dar acesta nu este singurul motiv pentru care un copil se comportă astfel; poate fi rezultatul circumstanţelor în care trăieşte, a unei constante culturale sau doar o etapă din dezvoltarea sa. În primul an bebeluşii îşi manifestă stânjeneala faţă de străini. Următorul an cel mic îşi dă seama de ce-l înconjoară, mediul social. În anii trei şi patru copiii devin pe deplin conştienţi de sine şi manifestă o uşoară timiditate. Toate acestea construiesc etapele unei timidităţi care se dezvoltă, dar cu trecerea anilor ea dispare în majoritatea cazurilor.
Însă nu trebuie să consideraţi că urma de sfială care rămâne lipită este o sentinţă către o viaţă solitară, lipsită de amiciţii, de experienţe sociale sau interacţiuni. Copilul trebuie să se bucure de părinţi responsabili, de alţi membri de familie sau profesori dornici să-l ajute pentru a conştientiza această componentă a sa şi pentru a găsi modalităţi de a se simţi mai comfortabil în aventura descoperirii unor noi lumi.
Câteva sfaturi cu care l-ai putea ajuta pe micuţul tău ceva mai lipsit de îndrăzneală:
- Evită folosirea cuvântului “timid”. Lumea percepe timiditatea ca pe o particularitate nedorită, aşa că găseşte alt cuvânt prin care ai putea descrie această trăsătura a copilului, atât în faţa lui cât şi a celorlalţi. Poate fi tăcut, sensibil, rezervat, precaut, introvertit sau mai timid la început.
- Nu folosi sfiala pe post de scuză când vorbeşti cu el sau cu ceilalţi. Copilul care aude de la părinţi: “ohh…e doar timidă” se va conforma acestei etichete în loc să încerce să iasă.
Citeste mai departe aici : When your child is shy
Sursa foto : tibchris / Flickr.com
0 comentarii