O chestie deloc ușoară de făcut este să stai umil și sa uiți expresii de gen:
- eu sunt părintele, știu mai bine
- cum adică să facă ce vrea el la 2 ani
- nu are cum, o sa iasă nasol
- nu e responsabil, nu știe ce vrea
și să nu intervi decât atunci când este în pericol real copilul – în rest totul se poate rezolva prin comunicare (non-violentă). Tăticul din filmul de mai sus exact asta a făcut – și-a lăsat copilul în pace să își manifeste pasiunea – și puștiul s-a dus departe, nu glumă.
Avand parinti cu mintile deschise si o constructie sportiva, un copil are multe sanse sa ajunga la performante de genul asta. Mi-as dori sa nu vad niciodata copii care nu au fost lasati de parinti sa topaie, “pentru ca pot sa cada, sau sa transpire, sau sa faca rosu in gat, etc”. Trist, le inabuse orice pornire naturala de a se misca in voie… P.S. – Pentru acuratete: Titus a facut 2 ani in 25 ianuarie, deci are aproape 3 ani 🙂
Mulțam pentru precizările de acuratețe Monica! 🙂
🙂 Am tinut sa precizez pentru ca vad cat de repede evolueaza – nu de la un an la altul, ci de la o saptamana la alta.
Si eu am un pici de doi ani, loveste mingea de fotbal ca un profesionist, sare de la inaltimea canapelei, face tot felul de zburdalnicii. Imi sare inima din piept cand il vad cum sta in picioare pe marginea patului, dar nu cade niciodata. Sunt mama, si l-as impiedica pana la limita cea mai de jos sa-si puna integritatea fizica in pericol – dar imi dau seama ca asta ar insemna sa stea in fund pe canapea, si-atat. Noroc ca m-a invatat sotul meu – fire sportiva si curajoasa – sa ma abtin. “Lasa-l in pace – e expresia de ordine, insa tot mai rara – Ii creezi temeri”.
Sa-i lasam in pace, dara, si sa stam cu fundul strans, gata sa sarim si sa-i pridem – in cazul in care e nevoie de noi. Dar sa nu vada ca ne temem.
excelent! 🙂
si eu mi-am lasat fetita de 3 ani fara grija, ca nu pica. a dat cu capul si a intrat in coma. fisura craniana pe interior spre creier. si doctorii mi-au spus. “de azi inainte trebuie sa aveti mare grija cu ea”.. intreb,neglijenta mea a costat-o sau asa trebuia sa se intample? 🙂
Eu consider ca asa trebuia sa fie. Nu pute noi controla viata celor de langa noi, uneori nici pe a noastra nu o putem controla, decat daca insistam prea mult, si nici atunci nu este prea bine. Cred ca este important sa nu te invinovatesti de ceea ce s-a intamplat, ci sa fii optimist ca toate lucrurile sunt asa cum trebuie sa fie!
Sa-i dea Dumnezeu sanatate si sa fie fericita!
Nicu – imi pare rau pentru ce ti s-a intamplat – dar eu zisesem – să nu intervi decât atunci când este în pericol real copilul, pericol fizic.
Impresionant. Oricum exista multi copii cu diferite abilitati mai dezvoltate despre care nu stim, lumea e mult prea mare, de aceea e placut sa vedem astfel de video-uri. Cred ca nu e vorba numai de parinti…