Săptămâna trecută câteva mame care își petrecuseră două-trei ore împreună cu copiii într-o ceainărie autodeclarată child-friendly au fost ”rugate” la plecare să revină, dar fără copii. Nu vă dau detalii pentru că întâmplarea aceasta nu face obiectul articolului meu, ci e doar un punct de plecare. Le puteți găsi în articolul acesta dacă sunteți curioși. Nu discut dreptul localului de a-și alege clienții, nu pot să vă spun ce au făcut copiii sau ce au discutat mamele, nu-mi dau cu părerea despre răspunsul celor de la PR (îl găsiți în secțiunea de comentarii a articolului de mai sus).
Ce vreau să discut este mult mai general: tendința noastră ca societate de a izola copiii în ”locuri special amenajate”.
Ne-am obișnuit să asociem copiii cu parcul, locul de joacă, grădinița și școala. Poate vreun centru de activități creative sau vreo piscină să mai apară uneori în programul lor, dar cam astea sunt locurile în care credem că ar trebui să-și petreacă timpul cei mici. Locuri în care sunt măcar lejer supravegheați de adulți plătiți și uneori ”pregătiți” să lucreze cu copiii. Locuri în care de multe ori părintele e taxat la intrare. Locuri în care țipetele, râsetele și alergătura sunt tolerate în măsura în care spațiul a fost pregătit pentru așa ceva, dar întotdeauna cu condescendența de rigoare.
Da, copiii vorbesc tare, țipă, râd în hohote, aleargă, se cațără, aruncă lucrurile cât colo. Ne așteptăm să facă asta (de fapt, ne așteptăm să facă numai asta) și, din poziția adultului care a trecut de ”faza” aceasta la lucruri serioase, facem compromisul și le permitem să se poarte ”copilărește”… dar numai în locurile ”pentru copii”.
Iar când ne sunt invadate locurile noastre, asta însemnând cam 80% din lume, ne scandalizăm foarte ușor. Zâmbetul condescendent se stinge repede la primul țipăt, confortul ne e diminuat cu fiecare obiect atins de copil, toleranța ne scade cu fiecare întrebare ”De ce…?”. E suficient să urce un copil într-un autobuz pentru ca fiecare adult să se întrebe în minte cât o să dureze până când o să înceapă să vorbească prea tare, să țipe sau să se foiască. Dacă o face, e prompt admonestat de pasageri sau de adultul în grija căruia se află, care e poate foarte înțelegător de obicei, dar cedează repede în fața presiunii sociale. Dacă tace mâlc și stă pe scaunul oferit de multe ori cu forța, e lăudat cu o etichetare condescendentă: ”Ce fetiță cuminte, bravo!”.
Ținem copiii departe de lumea noastră adultă și găsim o grămadă de justificări: locurile speciale pentru ei sunt mai frumoase și mai adecvate vârstei, s-ar plictisi într-un loc pentru adulți sau n-ar fi în siguranță, au nevoie de compania altor copii și de supravegherea unor ”specialiști” etc. Dar adevărul e că ne apărăm propriile tabieturi și obișnuințe. O parte dintre noi are curajul să recunoască asta, deseori cu răutate (vedeți unele comentarii la articolul menționat), dar majoritatea găsim un pretext inofensiv pentru a ne justifica sentimentele neplăcute când ne aflăm în preajma copiilor. Sentimente care se nasc tocmai pentru că ne izolăm de copii, pentru că uităm repede cum e să fii la vârsta lor, pentru că avem idei preconcepute despre ei și copilărie.
Recunosc că și pe mine mă deranjează uneori gălăgia și agitația. Sunt produsul acestei societăți în aceeași măsură ca oricine. Dar înțeleg că totul, de la sentimente până la idei preconcepute, vine de la mine, din propria copilărie, din propriile obișnuințe și automatisme de gândire și reacție.
Ne-am lăsat prinși într-un cerc vicios al izolării de trecut și viitor. Trăim segregați pe vârste încă din copilăria mică, când ne jucăm în locurile pentru copiii mici și doar cu tovarășii de generație. Apoi mergem la grădiniță la grupa adecvată și la școală în clasa potrivită vârstei. Căutăm un loc de muncă într-o echipă musai tânără. Ieșim la distracție doar cu prietenii din facultate sau liceu. Socializăm cu alți părinți care au copii de aceeași vârstă. Ne enervează pensionarii din transportul în comun. Ne internăm bunicii sau părinții în azile, unde vom ajunge probabil la rândul nostru.
Ni se pare că așa trebuie să fie. Că lumea e făcută pentru cei între 20 și 40 de ani. Pentru ghinioniștii mai tineri sau mai bătrâni sunt locuri special amenajate. Dar e absurd și arbitrar și-ar fi bine pentru toți să înțelegem asta și să facem o schimbare.
Pentru că nu ne e deloc bine așa:
Copiii simt izolarea și atitudinea adulților față de ei. Se simt excluși din lumea celor pe care îi admiră și vor să-i urmeze. Le e greu să înțeleagă adulții și lumea acestora. Cum ar putea fi altfel, dacă nu au aproape deloc contact cu ea? Le e greu să se adapteze la mediile în care-și petrec timpul oamenii mari pentru că ajung atât de rar în ele. Le e greu să devină adulții echilibrați, autonomi și puternici pe care-i vedem în ei pentru că nu au acces la destule modele de vârste diverse. Îi ținem la distanță, dar ne păstrăm așteptările și standardele, simțindu-ne dezamăgiți când nu reușesc să se ridice la înălțimea lor. Nu înțelegem că noi suntem cei care le-au pus piedicile-n cale.
Adolescenții se izolează singuri. Atât de bine i-am învățat de mici că au locul lor, încât, tocmai când ne așteptăm să vrea cu nerăbdare să intre în societatea largă, refuză și se refugiază în fața calculatorului sau în gașca de la bloc. Atunci când vrem să ne vorbească despre viața și ideile lor, par să ne pedepsească pentru toate ocaziile în care am zis ”Nu am chef de discuții acum, mă doare capul…”. Când vrem să vină cu noi în vacanțe sau la picnic, ne lovim de refuzul prompt, ușor disprețuitor: ”Neaah, m-aș plictisi… Ce să fac eu cu voi, boșorogii?!”.
Adulții tineri pierd la fel de multe la capitolul socializare, lăsându-se seduși de tendințe și mode și devenind ținta ușoară a marketerilor. Când ajung părinți realizează că n-au mai ținut un bebeluș în brațe, nu s-au mai jucat cu un copil și nu au discutat niciodată cu un adolescent. Nu știu la ce să se aștepte de la noul statut, se simt deseori depășiți de situație și prinși într-un loc fără ieșire. Așa-zisele beneficii pe care le aveau înainte de copil le-au pierdut în mare parte, căci acum le e din ce în ce mai greu să iasă în societate. Să-și ia copiii cu ei e condamnabil, să-i lase în grijă adecvată greu de organizat. Majoritatea renunță și-și avertizează prietenii necăsătoriți că ”viața se termină când ți se naște copilul”.
Adulții mai puțin tineri (40+) încep să se simtă dați la o parte. Le e greu să-și schimbe serviciul sau meseria, au din ce în ce mai puține locuri în care să iasă, iar distracțiile din tinerețe sunt acum demodate, așa cum le sunt hainele și gusturile. Nici măcar departamentele de marketing nu-i mai iau în seamă ca public-țintă. Un lucru ciudat li se întâmplă însă: reiau legătura cu copilăria devenind bunici. Își iau nepoții în grijă, de voie, de nevoie. Și poate o fac cu plăcere, înțelegând ce au pierdut. Dar multe s-au schimbat între timp și-n creșterea copiilor, iar asta dă naștere la conflicte cu proprii copii. Totul venind parcă pentru a le întări sentimentul că au depășit cumva termenul de garanție.
Bătrânii sunt pur și simplu uitați. Uitați de copiii plecați în străinătate sau de cei rămași acasă, în apartamentul bătrânicios, casa de la țară sau la azil. Lăsați să se descurce singuri cu amintirile de-o viață, cu regretele, cu pierderea vigorii și-a sănătății.
Am desenat o imagine sumbră, nu? Pe care poate experiența unora o contrazice. Mă bucur pentru cei care au norocul ăsta. Însă doar pentru că în cazul lor e altfel nu înseamnă că nu ne îndreptăm spre asta ca societate. Dimpotrivă. Cei care își petrec timpul liber de bunăvoie cu copiii lor și ai altora, nu se închid în casă după nașterea primului copil, își păstrează prieteniile și cheful de ieșit în lume și la 40 de ani sunt excepția, nu regula.
De aceea e important să scriem articole ca cel de mai sus atunci când suntem dați la o parte pentru că ne-am inclus copiii în viața socială. E important sprijinim astfel de inițiative prin comentarii și popularizarea în rândul prietenilor.
Și e vital să ne luăm copiii cu noi cât mai des când ieșim în lume, să le dăm cât mai mult ocazia să intre în viața noastră de adult sociabil și activ și să le furnizăm oportunități din care să afle ce înseamnă să fii om mare. Iar când cineva încearcă să ne împiedice sau să ne descurajeze, trebuie să ne amintim că noi și copiii noștri avem dreptul la o viață socială activă și diversă. Și trebuie să reacționăm împotriva discriminării, măcar de dragul lor.
***
P.S. – Vin cu o completare pentru ca vremea de-afară mă-mbie la plimbare și voie bună și nu cred că voi mai răspunde la fiecare comentariu care critică articolul:
1. Acesta e un blog personal, de opinie, pe care am dreptul sa scriu ce vreau, gândesc și cred eu. Nu spun că am dreptate, spun că așa văd EU lucrurile.
2. Pentru a mia oară: NU sfătuiesc părinții să-și ia copiii în cluburi de noapte, baruri mizere sau cârciumi de cartier, pline de fum, aburi de băutură și limbaj violent. Nu am precizat asta în articol pentru că nu mi-a trecut prin cap că vor fi oameni care vor aduce asta drept contraargument.
3. Cei deranjați de copii, care insistă că nu vor să-i vadă în locurile lor de taifas si nu vor să li se țipe în urechi, trebuie să înțeleagă că, atâta timp cât localul este adecvat prezenței copiilor, aceștia au dreptul să se afle acolo, la fel ca adulții. Nu vine nimeni peste voi în casă, e vorba de locuri publice cu acces liber. Nu mai stau să discut cum ajung copiii să se comporte așa în public tocmai pentru că-s ținuți departe de lumea adulților, mi se pare de prisos.
4. Nu spun să nu mai ducem copiii în locurile de joacă, in parc sau unde le place lor! Spun să nu-i mai ducem DOAR acolo, să lărgim gama de locuri și situații la care le facilităm accesul. Și nu spun nici să-i cărăm după noi împotriva voinței lor, când ar prefera să meargă în altă parte. Din nou, nu mă așteptam să mi se reproșeze lucruri pe care nu le-am scris.
5. Întâmplarea de la ceainărie nu e în discuție aici, mai ales că n-am fost de față și nu știu exact ce s-a întâmplat. Vă rog să nu ne lăsăm antrenați în discuții despre ce-au făcut copiii acolo, cum s-au plictisit și au deranjat, dacă n-am fost direct implicați. Această întâmplare m-a dus cu gândul la izolare, despre care am simțit apoi nevoia să scriu. Atât. Am pus un link la articolul cu pricina pentru cei interesați să vadă un exemplu concret, un răspuns al celor de la PR și niște reacții ale unor vizitatori, dar niciuna dintre acestea nu face obiectul articolului și nu le voi discuta.
6. Comentariile acide despre ”plozi urlători” etc. vor rămâne fără răspuns din partea mea. Consider că ele nu fac decât să ilustreze ideea articolului: că separarea pe vârste duce la distanță, prejudecăți și discriminare.
7. Am discutat în articol despre includerea copiilor în viața socială a adulților, nu despre a-i căra după noi unde ne vine cheful și a-i ignora odată ce-am ajuns acolo. M-am gândit că-i evident la ce mă refer și multe dintre reacțiile părinților care au scris aici mi-au confirmat că am reușit să transmit ce intenționasem. Dar poate e nevoie totuși de încă o precizare: includere înseamnă că celor mici li se apreciază prezența, sunt doriți și acceptați așa cum sunt de către adulți. Nu sunt aduși în locul respectiv din comoditate, ci din dorința autentică de a petrece timp și cu ei, de a discuta și a ne juca cu ei, de a interacționa cu niște semeni care se-ntâmplă să fie mai tineri decât noi.
Știu că deja exagerez. Cum?! Să-i iei la terasă fiindcă îți place să fii în compania lor?
8. Nu credeam că se va ajunge la asta, dar in urma postării unor comentarii violente și jignitoare, îi avertizez pe cei care cred că au dreptul să scrie orice aici că îmi rezerv dreptul de a șterge orice comentariu care conține termeni injurioși la adresa mea sau a celorlalți cititori. Locul unor astfel de atacuri la persoana este în coșul de gunoi. Asta ca să nu se mire nimeni dacă nu-i sunt publicate comentariile sau dacă ”dispar” peste noapte. 🙂
Le mulțumesc tuturor celor care au citit articolul, l-au distribuit sau au lăsat comentarii. Vă asigur că le citesc pe toate, chiar dacă nu răspund imediat.
bine scris Andreea! Pe mine ma mai termina si lumea care isi schimba vocea, tonalitatea, cand vorbeste copiilor , adopta modul ala de a vorbi cu surzii.
Multumesc! Conteaza mult pentru mine ca ti-a placut articolul. 🙂
Condescendenta aia ma zgarie pe ureche si pe mine. Si cel mai enervant e ca se ia si ai nevoie apoi de un efort constient pentru a te stapani si a vorbi normal cu copiii. Cel putin asa a fost la mine din clipa in care am realizat cat de fals e tonul folosit de obicei si cat de usor il preluasem ca adolescenta si tanara. N-a ajutat nici ca mi s-a vorbit asa toata copilaria…
excelent articolul, spune multe lucruri pe care le-as fi spus si eu. mi s-a ras de atatea ori in nas, cu condescendenta, cand spun ca in Austria copiii sunt bine primiti peste tot, si de atatea ori am auzit replica tembela pe care am primit-o si pe blogul unde s-a scris despre experienta cu ceainaria, cum ca ar fi bine sa nu mai lesin atata ca vai strainii fac si dreg cand vine de copiii (culmea mi se pare ca indrazneste sa ma contrazica cineva care locuieste in RO pe mine care locuiesc in Austria si deci stiu de la fata locului cum stau lucrurile, dar trecem peste asta). divide et impera e un dicton ce functioneaza perfect in RO: tineri impotriva batranilor, adulti impotriva copiilor, neiubitori de animale impotriva posesorilor/iubitorilor de animale, bugetari contra privati si “vitzavercea”, pe scurt toti impotriva tuturor. asta e viitorul pe care se aseaza Romania si e trist. e trist, pentru ca, asa cum ai spus, copiii de azi sunt adultii de maine, care vor perpetua o stare de fapt. e nevoie de multe voci ca sa se schimbe ceva. de voci si de actiunea urmata vocilor.
Multumesc mult, Zazuza!
Eu am petrecut o vacanta de 2 saptamani in Austria acum trei ani si-am avut ocazia sa vad pe viu cat de diferit se poarta cu copiii. Si n-am fost doar in orasele mari, am facut un tur cu bicicletele prin mare parte din tara, prin localitati mici si mijlocii. Am stat mult cu cortul in camping-uri pline de copii, i-am vazut si auzit jucandu-se nestingheriti printre corturi. Culmea, fara sa exagereze cu galagia sau sa deranjeze, cand ai fi zis ca or sa intoarca totul pe dos. Se vede ca nu scapasera din lesa. 🙂
Reactia de care zici e insa de asteptat, intr-o tara in care tinem din scurt copiii de la nastere si ii credem a fi niste animalute asociale cu tendinte autodistructive si distructive. Mai pune la socoteala complexul tarii in dezvoltare si gata!
Vocile care cer o schimbare sunt din ce in ce mai multe si mai puternice. Am avut norocul sa cunosc o multime de tineri parinti care aleg sa-si creasca copiii altfel si care contribuie activ la imbunatatirea lumii in care ii cresc. Asa ca am mari sperante, cel putin pentru cercul mai larg in care ma invart eu. Sigur, e vorba de-o minoritate, dar e singura la care pot contribui cu ceva. Si mai e si cadrul in care-l voi creste pe baiatelul meu, asa ca am motive sa zambesc si sa sper.
Ai dreptate… si mi-ai dat tema de gandire 🙂
Multumesc pentru comentariu, Sabrina! Ma bucur ca suntem pe-aceeasi lungime de unda la subiectul asta.
Sper sa mai gasesti pe-aici articole care sa-ti placa si astept parerile tale. Lectura placuta!
Mersi de articol!
sunt de acord cu articolul tau,multora ar trebui sa le dea de gandit. vreau totusi sa subliniez ceva,ideea azilului si a locului de joaca din strainatate am preluato,si cat despre azil in strainatate e ceva natural sa iti duci parintele la azil dupa o anumita varsta pe cand la noi exista unele retineri(unele poate din respect altele poete in ideea ca ”ce va zice lumea”).
preluat-o* ,scriu in graba iar apoi mai obs.greseli:) vorba aia”graba strica treaba”
Multumesc pentru comentariu, Vikasa!
Poate le-am luat din alte culturi sau poate fac parte din mostenirea comunista. Vreau sa precizez ca nu admir totul la “strainatate”, doar lucrurile pe care le consider mai bune decat la noi. Sunt multe motive pentru care n-as vrea sa traiesc in alta tara, fie ea si dintre cele mai civilizate.
Revenind, oricare ar fi sursa lor, n-ar strica sa le constientizam adevaratele efecte asupra societatii si a propriilor vieti.
Ce frumos ai scris!!! Bravo!
Multumesc!
foarte bine argumentat articolul. mi-a placut mult, si m-am regasit in pasajele cu viata se termina cand ai un copil. pentru noi asa a fost cam vreo 2 ani, dar de cateva luni incercam sa ne invingem prejudecatile si sa mergem impreuna peste tot, sa includem copilul inviata noastra de adulti.
Multumesc pentru comentariu, Cris! Nu pot decat sa va incurajez sa-l lasati pe cel mic sa va insoteasca in lume cat de des puteti si sa treceti usor peste comentariile “binevoitoare” sau discriminatorii.
Excelent articolul, multumesc! ai pus punctul pe ‘i’, imi place curajul cu care spui lucrurilor pe nume (in acest articol, dar si in toate celelalte).
Ma bucur ca ti-a lasat o impresie atat de buna. Curajul de care pomenesti vine de cele mai multe ori din indignarea care nu-mi da pace si-mi dezleaga limba.
Trist de adevărat! Un articol superb la care ar trebui să medităm cu toții. Și eu mă bucur să văd că în cercul meu de prieteni, micuț ce-i drept, lucrurile se mai schimbă. Dar societatea a rămas la fel de obtuză și discriminatorie cum era și în vremea în care eram eu copil.
(dar dacă tot scriem, poate schimbăm și noi ceva)
Draga Anca,
Sigur schimbam. Uite cati oameni au lasat aici impresii. Iar cercurile noastre de prieteni nu-s de subestimat, mai ales cand se-aduna si se mobilizeaza, fie si virtual. Si nu-i nicio rusine sa ne bucuram de micile noastre oaze de normalitate. 🙂
Mi-a placut articolul! asa este, oamenii se izoleaza in foarte multe feluri si este curios cum diferentele de varsta sint atat de importante. Astazi am simtit prima data fata de fetita mea de trei ani jumate! ostilitatea unei bunici cu o fetita cu un an mai mica. ce credeti ca facea copilul meu? se juca singura, fara sa faca nimic suparator, un pic in drumul spre urcarea la topogan, si i s-a spus nervos ca daca prefera sa se joace singura nu are decat dar sa mearga in alta parte. Poate faptul ca era imbracata in albastru spre deosebire de restul fetitelor roz aflate in clipa aceea in parc a contribuit. Traim intr-o lume ciudata. eu am ramas fara cuvinte dar noroc ca ea s-a descurcat mai bine decat mine si a raspuns calma ca o sa faca loc atunci cand trece cineva. Auzi mereu copiii spunand taiosi “eu sint mai mare” – nu este vorba de o mandrie personala cum s-ar putea crede ci oglindeste obsesia noastra de a le atrage atentia asupra diferentelor de varsta si a forma categorii.
Pe de alta parte, asa cum s-a mai scris intr-un comentariu, in primi doi-trei ani nu este necesar si practic sa plimbi copilul peste tot, sau asa cred eu, practicarea unei rutine si evitarea agitatiei mare ne-au priit si mie si copilului, acum insa putem iesi la suprafata si aveti dreptate, este bine pentru copil sa cunoasca lumea, nu doar plasticul si decoratiile de gust indoielnic ale locurilor de joaca dedicate.
Multumesc pentru vizita si comentariu! Imi pare rau pentru ce vi s-a intamplat astazi, dar dupa reactia fetitei tale, cred ca nu a fost afectata.
Si eu cred ca noi le atragem atentia asupra varstei, altfel nu vad de ce ar conta pentru ei. Daca le face placere sa se joace cu un copil mai mic sau mai mare si se distreaza impreuna, ce conteaza ca s-au nascut la diferenta de luni/ani?
Dar peste tot prin parcuri aud numai remarci despre varsta: “Nu acolo, esti prea mic, acolo se joaca copiii mari.”, “Las-o pe fetita, e mai mare, n-ai cum sa te joci cu ea.” (chiar daca fetita respectiva era pregatita sa se joace) si tot asa.
In ce priveste primii doi ani, nu cred ca exista o regula si nici macar nu se pot face recomandari generale. Depinde mult de fiecare familie in parte si de cum se simt membrii ei mai comod, ce locuri frecventeaza, la ce grupuri adera. Si nici nu-i musai sa iasa cu copilul de fiecare data si peste tot, doar cand si unde se simt bine si comod, atat parintii, cat si copiii.
Problema e ca parintii care aleg sa-si ia copiii cu ei sunt de multe ori priviti cu oroare de ceilalti adulti, sunt descurajati si rugati sa nu mai vina cu cei mici.
Ar trebui sa fim liberi sa ne luam copiii cu noi atunci cand vrem sa facem asta, nu sa fim judecati si sa ni se bata obrazul de parca am deranja intentionat.
Imi pare rau, dar nu mi se pare corect articolul dumneavoastra.
O sa incerc sa explic punctual problemele pe care le vad eu:
-in primul rand, acest “cerc vicios” pe care il expuneti dumneavoastra nu mi se pare dat de “segregare” sau de “excluderea copiilor din viata parintilor”;mie mi se pare o chestie naturala data de preocuparile/interesele varstei.
Un copil de 3 ani vrea sa alerge, unul de 10 vrea sa se joace fotbal/la calculator, unul de 20 vrea sa se distreze, un adult de 40 vrea sa se relaxeze cand ajunge acasa. E o chestie normala sa vrei anumite lucruri (diferite) in functie de varsta pe care o ai si tocmai din cauza asta cineva de 20 de ani nu o sa vrea sa stea cu cineva de 10 sau 40. Pentru ca nu se vor aceleasi lucruri. (exemplu concret: eu la 10 ani vroiam sa joc fotbal, la 20 vroiam sa ies seara in club, acum deja cateodata prefer sa stau acasa sa ma uit la un film decat sa ies undeva)
– da, cu totii ne scandalizam in jurul copiilor de la o varsta in anumite locuri. Poate nu este normal, dar depinde si de loc. De exemplu, in mijloacele de transport daca va face cineva observatie poate sa si-o bage linistit unde vrea. D-aia este mijloc de transport “in comun”.
Pe de alta parte, sa iesi seara in cafenea/pub unde se bea si se fumeaza cu copilul (singur) de 2-5 ani cum am vazut parinti nu mi se pare normal. Nu acolo este locul unui copil sub o anumita varsta (va observa obiceiuri nesanatoase pentru varsta lui, ii va deranja pe cei din jur si nici parintii nu se vor simti bine trebuind sa fie mai atenti).Se poate merge frumos la o terasa vara unde copiii se pot juca prin apropiere si se pot chema prietenii in vizita pe timp de iarna.
Aceste spatii “special amenajate pentru copii” nu sunt facute pentru a separa copiii de restul lumii, sunt facute pentru a le da copiilor ceva placut lor sa faca si pentru a usura si munca parintilor. Cat va ia dumneavoastra sa mergeti sa faceti niste cumparaturi la mall pentru o haina de exemplu, si cat va ia impreuna cu copilul de 3 ani de mana?
Zicala cu “viata ti se termina cand ai copii” apare poate pentru primul an din viata copilului, cand esti putin coplesit de toate lucrurile (noi) pe care trebuie sa le faci. Altfel, am destui prieteni cu copii si ne vedem si vara la terase cu tot cu copiii, si in vizite pe la ei.
Multumesc pentru parere, Vlad! E binevenita, chiar daca nu coincide cu a mea. 🙂
Da, sunt de acord ca tindem sa vrem sa ne petrecem timpul facand lucruri care la alta varsta nu ne placeau sau n-or sa ne placa in viitor. Nu asta e problema, ci faptul ca lucrurile astea ne despart, cand de fapt nu ar trebui sa fie asa si nici nu cred ca-i sanatos. Putem socializa foarte placut si invata foarte multe de la oameni de toate varstele, totul e sa nu pierdem contactul cu ei si sa nu-i tinem la distanta. Dar cand suntem separati toata copilaria, normal ca oamenii de alte varste ni se par neinteresanti si poate chiar amenintatori…
In plus, repet, nu e vorba de 100% din timp, ci de o mai mare deschidere fata de a ne petrece o parte din timp cu copiii de orice varsta, de a nu-i exclude din start doar pentru ca sunt copii. De ce trebuie sa ne blocam in “nu se poate 100%, deci ce rost are?” in loc sa vedem procentul ala, mai mic sau mai mare, in care am putea… daca am vrea?
Da, normal ca depinde de loc, insa orice loc deschis publicului larg ar trebui sa fie deschis, cel putin teoretic, si copiilor, nu? Cu ce e mai “in comun” un autobuz decat o ceainarie, o librarie sau un cinema?
Nu am simtit nevoia sa precizez ca nu militez pentru a expune copiii la fum de tigara, certuri de bar si altele asemenea. Am crezut ca se intelege de la sine ca nu e vorba de-a pune in pericol sanatatea fizica sau emotionala a copiilor de dragul includerii lor in viata adultilor. Insa sunt multe locuri in care e in regula sa mergem cu copiii, insa nu o facem pentru ca am fi refuzati, admonestati sau priviti cu rautate.
Nu conteaza ca in spatele acestor locuri special amenajate e o intentie buna, ci ca le folosim abuziv si ajungem sa le transformam in singurele locuri pentru copii. E bine ca exista si-ar fi bine sa fie multe si diverse, dar nu e ok sa ne limitam la ele.
Da, cu unii copii e foarte greu sa mergi la cumparaturi, cu alti foarte distractiv. Depinde mult si de cum au fost crescuti si, din nou, de cat de mult au fost scosi in lume. Nu te poti astepta de la ei sa se poarte ok daca nu-i expui la diverse activitati si locuri, nu?
Ca sa nu mai vorbesc de prezumtia de asociabilitate cu care ne tratam constient sau inconstient copiii. Daca ne asteptam sa fie asociali, agitati, distructivi, asa vor fi. Daca le comunicam prin toate mesajele noastre verbale si non-verbale ca avem incredere in ei, ca stim ca intentiile lor sunt bune si ca ii credem in stare sa se poarte cat mai bine, vom vedea roadele. Din pacate, astfel de incredere e foarte rara si zdruncinata de fiecare copil care are un tantrum (perfect normal, de altfel, dar gestionat prost de cele mai multe ori) intr-un loc public sau se lasa purtat de entuziasm si tipa, alearga sau rade prea tare… Cand om fi devenit atat de sensibili si simandicosi?
Avand un copil mai mare (si amator de distractii adolescentine) eu am patit fix pe dos. In Romania merg cu ea in cluburi fara probleme, niciodata nu ni s-a zis nimic, in schimb in Paris nu am avut voie sa intram intr-un club (nu, nu era striptease, era doar muzica rock) cu copilul pentru ca era prea mica (la aceeasi varsta am fost cu ea la concert Rammstein – fara probleme – fi-mea fiind atunci un mare fan).
Fi-mea a fost mereu mai “mare” decat varsta ei dar nici n-am avut pretentia de la ea ca la 3 ani sa stea intr-o ceainarie. Daca ma duceam cu ea la intalniri cu alti adulti mergeam cu o traista de jucarii si se juca pe masa cu ele. Si acum mergem cu PSP-ul la noi in situatii similare.
Inca un motiv pentru care am ales sa plec din tara. Si am descoperit ca aici “se poate”, ca aici orice tanar vorbeste pe orice tema cu un batran, in skytrain, desi nici nu-l cunoaste. Aici poti merge cu copiii peste tot..ma rog, procentul e probabil de 99%…1% fiind cluburi de noapte si unele restaurante. In rest copiii sunt iubiti de societate, sunt protejati si lasati sa fie..copii.
Andreea, imi vorbesti din inima. Copiii nu sunt o noua nisha de marketing si product placement ci parte intriseca a vietii de fiecare zi. In germana e o vorba asa de frumoasa “Kinderlärm ist Zukunsftsmusik” (adica larma copiilor e muzica viitorului).
Te citesc cu drag si iti multuemesc ca ai preluat logo-ul nostr si in casuta ta noua
Raluca
Foarte frumos articolul si cat se poate de real. Astazi am avut parte de o experienta placuta insa, la un festival de film, o tanara a venit insotita de bebelusul ei de cateva luni. Care a stat cumintel in fata ecranului colorat. A inceput sa planga putin insa mamica, in mare discrtie a iesit din sala. Apoi a revenit cand bebelusul s-a calmat.
Am apreciat foarte tare aceasta intamplare si atitudine. Pentru ca si eu cred ca viata “nu se termina” cand ai un copil!
Si eu iti multumesc pentru articol, sunt de acord in totalitate cu ce spui tu aici. Fluxul de comentarii de la mine de pe blog mi-a certificat inca o data faptul ca suntem inconjurati de preconceptii. Sa facem tot ce putem ca sa le demolam, zic.
Bla bla bla. Un singur lucru are sens din toata lalaiala asta fonetica: intr-adevar, parintii trebuie sa isi faca timp pe care sa-l petreaca cu copiii, sa se joace cu ei, sa vorbeasca cu ei, sa iii asculte, sa aiba rabdare. Dar asta nu inseamna ca daca ai facut un copil TU, trebuie sa ma obligi pe mine, care nu am copii, sa nu pot bea o cafea in liniste intr-o cafenea pentru ca ti-ai luat tu plodul dupa tine si tipa si alearga printre mese de nebun. Daca vrei sa-ti scoti copiii in lumea adultilor, atunci dreseaza-i sa se comporte adecvat. Daca nu poti, nu e cazul sa ii terorizezi pe altii cu tipetele sau neastamparul odraslei tale. Iti recomand sa incerci sa stai 13 ore intr-un avion Amsterdam – Singapore langa o idioata cu un copil de aproape 3 ani care oracaie 90% din timp de nu doarme nimeni, si care are nesimtirea de a nu se duce macar la buda cu el sa stea acolo pana tace. Incearca asta si pe urma vino si povesteste-mi mie despre caratul copiilor in locurile pentru adulti !
As fi vrut sa raspund la mesajul de mai sus, dar mi-am dat seama ca un om care poate scrie asa ceva nu poate intelege nimic! O viata “linistita” iti doresc!
Julia… E deranjant intradevar… Dar in speta data nu ai dreptate. Daca obisnuiesti sa-ti bei cafeaua in Mc D sigur vei da de copii. In rest incearca si fa o statistica (din memorie binenteles) si vei constata ca in cafenele, pub-uri, bistro-uri incidenta momentelor in care suntem “agresati” de “odrasle” este poate 1 la 100…sau mai putin. Iubeste-te mai departe singura si stai departe de copii…macar asa te vei lupta singura cu propriile frustrari…
Julia, sper din tot sufletul sa nu devii mama…. pentru ca deja imi plange inima pentru acel copil. daca tu poti vorbi in termeni de plod, dresare si oracaie, la sigur nu ai material nici de mama, nici de sotie. esti pur si simplu o femeie frustrata si singura… dar care cred ca se simte cool ca vine din Singapore… sictir
Nu as fi asa aspra sa judec dupa un comentariu dar in mod clar comentariul Juliei este pe langa subiect. Nu cred ca mamei respective i-a fost usor sa faca acel drum de 13 ore, poate nu avea de ales si trebuia sa calatoreasca.
Eu am crescut la bunici, care ma luau cu ei peste tot facilitandu-mi accesul la lumea adultilor, cum spuneti dvs. Dar, inainte de a face asta imi amintesc ca imi explicau ca trebuie sa fiu cuminte, sa nu tip sa nu alerg etc. pentru ca nu se face asa ceva in locul unde mergem si alta daca nu ma mai iau. Aveam 7-8 ani poate si tin minte mergeam cu bunicul la Primarie cand avea el treaba cu acte etc si fiind mandra ca mi s-a permis sa fiu acolo ( primaria era intr-un fost conac boieresc care ma fascina) incercam sa ma comport ca un adult. Bunicul mi-a explicat, atunci cand plangeam sa ma ia cu el la tribunal la un proces (la fel, ma fascinau cladirea si procurorul in roba 🙂 , ca acolo este chiar un loc strict pentru oameni mari si nu se face zgomot deloc si va trebui sa stau in sala de judecata foarte cuminte altfel ne da judecatorul afara si bunicul va pierde procesul. Bunicii erau foarte sinceri, ma faceau sa inteleg gravitatea unei situatii si unde puteam sa ma comport ca un copil si unde trebuia sa ma comport ca un om mare. Practic, imi aratau ca daca mi se face o favoare permitzandu-mi-se sa merg undeva unde merg numai oamenii mari, atunci trebuie sa nu ii dezamagesc comportandu-ma ca un copil. Si sa stiti ca strategia asta functioneaza foarte bine! Sotul meu provine dintr-o tara europeana foarte civilizata si constat ca atat rudele lui cat si alti oameni adopta aceeasi atitudine fata de copii. Nu i se spune copilului “nu mergi cu mine nu stiu unde pentru ca faci galagie si ma faci de ras”. I se spune “in mod normal copiii nu merg acolo dar eu am incredere in tine si stiu ca nu te vei comporta urat daca te iau cu mine”. Copilul vazand ca i se acorda incredere se comporta adecvat pentru ca este normal sa nu vrea sa-si dezamageasca parintii. Din pacate, mentalitatea predominanta in Romania este ca bietul copil va “face urat” si ne va face de ras. Pe de alta parte insa, plecatul cu copiii sub 3-4 ani prin locuri publice neadecvate e cam lipsa de bum simt fata de alte persoane. Adica pana nu te poti intelege omeneste cu copilul nu are rost sa ii arati incredere pentru ca nu o percepe oricum si va tipa si va plange si va deranja pe toata lumea din jur.
aici, la tine, oamenii ce nu sunt complet de acord cu ce ai scris sunt decenti, din pacate, am citit comentarii rautacioase la adresa copiilor iscate de acest articol si nu pot sa nu fiu deocamdata pesimista cu privire la o schimbare radicala de mentalitate in randul societatii noastre in acest sens. am scris si eu si simt nevoia sa repet, cata vreme copiii nu sunt respectati in primul rand acasa la ei, de catre parinti, bunici, iar lipsa de respect inseamna pt mine considerarea copiilor ca fiind niste obraznici, enervanti, sacaitori si cata vreme continuam sa ii crestem, educam in stilul autoritar bineincetatenit, eventual si cu cate o palmuta si cu amenintari, nici ceilalti membri ai societatii nu vor intelege ca si copiii merita respectul cuvenit oricarei fiinte umane.
am spus, baiatul meu a fost imbrancit, ignorat, admonestat de nenumarate ori la coada la magazine numai pt ca este copil. acest tip de atitudine si comportament spune multe despre cum sunt priviti copiii, spune de fapt adevarul despre cum sunt ei perceputi. in principal, departe de articol, cred eu, sa sugereze sa deschidem conducta de copii peste populatie, nu instiga la atacul micilor monstri asupra adultilor, nici macar nu spune ca copiii pot sa isi bata joc de vreun proces creativ, cognitiv intens al vreunui ganditor de la masa cealalta. ci propune parintilor si neparintilor sa priveasca mai atent poate la nevoile de integrare sociala a viitorilor adulti, nevoi care nu apar peste noapte la aniversarea varstei de 18 ani, asadar nu pot fi implinite satisfacator incepand cu acea data.
concluzia mea, ascultati-va copiii, uitati-va la ei, sunt un dar pretios in grija noastra, a adultilor, minunati-va in fata mintilor lor deschise si invatati de la ei!
scuze, dar cred ca se exagereaza destul de mult in articol, pornind de la un caz particular si ajungand sa se generalizeze. nu e chiar asa. nu izoleaza nimeni copiii si vorbesc din experienta persoanala, in conditiile in care am iesit destul de mult cu copilul. cred ca problema nu se prezinta din toate punctele de vedere. articolul e cat se poate subiectiv si nu obiectiv, asa cum ar fi trebuit sa fie. spun din nou, nu izoleaza nimeni copiii, din contra, mie mi se pare ca managerii/patronii de restaurante etc devin din ce in ce mai deschisi. problema e si cum te comporti tu, in calitate de client.
si comentariile cu aici la noi (adica in alta tara) se intampla asa etc. mi se pare ca nu au loc in discutie. romania e romania, ceilalti sunt ceilalti. suntem cu mult in urma si trebuie sa ne adaptam, asta e. acum ce facem, ne mutam toti in alta tara pentru ca ni se pare noua ca in ro copiii sunt nedreptatiti? nu e chiar asa.
Multumesc pentru parere, Malina!
Acesta e un articol de opinie, nu are cum să fie obiectiv și nici nu se pretinde a fi. El detaliază felul în care am interpretat ceea ce observ zilnic în jur. Întâmplarea de la ceainărie este doar un exemplu, destul de elocvent, a atitudinii multor adulți față de copii. Nu e vorba doar de proprietarii localurilor sau de personal, ci de adulți în general.
Mi-a placut tare mult articolul tau, Andreea! Mi-a placut si cum ai facut referire la stadiul adolescentei, pentru ca noi, majoritatea parintilor, desi traim cu capul numai in viitor si trecut, cand e vorba de copii ne gandim dor la momentul acum.
Copiii nostri nu vor niciodata sa intre in spatii de joaca special amenajate, decat cu noi. Altfel, nu e fun. Si cred ca si ei simt ca noua nu ne plac locurile de joaca ca loc de dump your kid.
Multumesc mult pentru comentariu, Otilia!
Ajunsese în spam, nu înțeleg de ce. Mă bucur că ți-a plăcut articolul.
Am observat și eu că ne e greu ca părinți să gândim pe termen lung, având atâtea griji presante în prezent. Însă e un bun exercițiu să ne vizualizăm copiii la vârste diferite, să ne întrebăm ce valori ne-am dori să aibă, măcar din când în când. Sigur vom înțelege cât e de important să facem un efort acum, să le oferim timp de calitate împreună acum, pentru ca ei să se poată dezvolta armonios.
Și eu cred că cei mici simt când îi ducem în locurile speciale pentru că vrem o pauză. Ceea ce e firesc și de înțeles, nu zice nimeni altceva. Dar ce facem dacă ajung să se simtă așa tot timpul, dați la o parte și distrași cu un tobogan sau un teatru de păpuși?
Mi se pare ca cel mai corect mod de a judeca pe cineva este sa te pui intai in locul lui si sa aplici proverbul “ceea ce tie nu-ti place, altuia nu face”. Bunul simt nu e bun prea raspandit. Aici cred eu ca e problema noastra, a romanilor in general. Civilizatia, bunul simt. In rest, numai de bine pentru toata lumea 🙂
Nu neg ca articolul spune o buna parte din adevar, dar persoana in cauza pare sa uite ca niste copii dusi 3 ore intr-o cafenea, unde parintii se aseaza pe scaun, isi comanda ceva si se pun pe discutii, se plictisesc ingrozitor. Cu ce sa te joci intr-o cafenea? Cu pliculetele de zahar.. cu masinutele/papusile cu care ai venit de acasa.. in rest? Stai pe scaun si dai din picioare si o tragi pe mama de maneca din cand in cand sa o intrebi daca nu plecam odata..
Eu sunt mama, si imi iau baietelul cu mine peste tot. Si la cumparaturi, si unde se nimereste. Daca l-ati intreba unde vrea sa mearga, in parc la joaca sau in magazin la cumparaturi, ce credeti ca ar raspunde??
Ff. interesat articolul si sensibil. Atinge o coarda sensibila a societatii in care traim. Dar sa fim cu totii sinceri si sa vedem ce trebuie vazut. Am devenit o societate de consum, o societate care alearga dupa promotii in supermarket-ri. Eu cred ca trebuie sa le facem viata frumoasa copiilor nostri in primul rand prin a le da dreptul la joaca. Am vazut multi parinti care in zile superbe cu soare, primavara etc isi “socializau “copii in Mall, sa nu zic ca ei alergau printre fumatori si normal, deranjau. Deci ,oameni buni, gasiti loc de plimbare, joaca, viata sociala in parcuri, in aer liber. Si da, am fost si eu martora cand niste vecini de masa la un local s-au luat de copilul cumnatilor mei, ca facea galagie si ii inghiontea pe acestia cand isi mancau supa. Dar a cui este vina? A lor, ca venisera la local linistiti sa isi ia cina sau a parintilor acelor copii (de 5-7 ani), care fumau la greu, ii tineau inchisi intr-un local neaerisit, fara sa ii supravegheze si care da, ca adulti se simteau bine, socializau cu prietenii. Deci parerea mea in cazul scosului copiilor in societate depinde si unde, cand si cum.
Multumesc pentru comentariu, Teo!
Intr-adevar, sunt poate multe situatii in care anumiti parinti nu stiu sau nu pot sa gestioneze iesirea cu copiii astfel incat sa fie o ocazie de bucurie pentru toti cei implicati. Dar nu asta voiam sa discut, ci ideea inradacinata in mintea multora că nu ai ce căuta cu copilul în locurile în care se relaxează oamenii mari. Ideea aceasta preconcepută care nu ia în considerare dreptul copilului și al părintelui de a fi în localul respectiv ne deranjează pe mine și, cred, pe mulți alții. Apoi, ideea că toți copiii sunt gălăgioși și nestăpâniți, că vor strica lucrurile și vor trage de mânecă străinii, că nu se pot controla și vor crea o atmosferă de haos. De ce generalizăm așa? Tocmai pentru că nu avem contact decât cu copiii din familie și cercul de prieteni, în situații limitate.
Normal că includerea copiilor în viața socială adultă e bine să țină cont de situație. Am crezut că e de la sine înțeles pentru părinții care citesc blogul meu, pe care nu-i cred în stare să-și țină copiii în fum de țigară și să-i neglijeze sau ignore atunci când sunt în public.
Asa este, ai mare dreptate! am si spus ca este foarte sensibil articolul. Si e trist ca nu ne mai toleram unii pe altii, ca totul se rezuma la persoana in sine. Nu mai avem loc de batrani, ei nu mai au loc de noi, nu toleram copii mici ca deranjeaza, ne simtim ca si cand noi ne-am nascut mari, “maturi” (daca am fi intr-adevar maturi am fi mai buni, poate) si uitam de unde am plecat cu totii. De la baloane colorate, dupa care alergam chicotind, de la leapsa pe catarate (unde mai bocaneam si cate o masina) si asa mai departe, ca noi nu am spart, nu am facut galagie… Am inteles perfect mesajul textului, cu atat mai mult cu cat am un copil mic. dar am incercat sa vad si printre randuri. Oare cercul, cercul vicios, nu ne duce la gandul ca orice lucru are si un revers? si aici am venit cu parerea, cum ca unii parinti inteleg socializarea prin a-si duce copii in locuri neadecvate, adica mai repede fac copii un compromis, mergand in Mall decat eu ca adult, sa ies pe rolle in parc. Si am vazut multe situatii de genul acesta. Si ca tot vorbeam de cercul vicios, nepotul meu abia asteapta sa se distreze in Mall. Si stii de ce? pentru ca va fi cuminte langa parinti, si isi va primi portia de fast food (ca sa nu dau nume, desi stie fiecare la ce ma refer). Concluzionez: sensibil, adevarat si foarte bine scris articolul.
superb articolul si in acelasi timp foarte adevarat
Buna Andreea,
Te citesc cu mult drag si pasiune de foarte multa vreme, esti un continuu izvor motivational pentru ceea ce-mi doresc sa le ofer – in loc de “educatie” – fetitelor mele… Si te felicit pentru rabdarea si pasiunea cu care scrii fiecare articol!
On-topic, iti multumesc pentru acest articol atat de calm si cald, atat de “prietenos” cu copiii… esti in asentimentul multor mame din blogosfera si vreau doar sa-ti confirm, personal, ca gandurile tale au ecou, au rezonanta in mintile multor parinti preocupati de un alt fel de “bine” pentru copiii lor. Putem schimba lumea! Si o vom face, chiar daca pare o munca sisifica, chiar daca minti inguste si multe ne trimit in “buda” cu copiii nostri “oracaitori” sau ne admonesteaza ca “suntem cu mult in urma si trebuie sa ne adaptam”. O vom schimba, chiar daca asta inseamna sa o lasam la schimb, ca pe o moneda, pentru o lume mai buna, o alta lume, in alta parte, departe de aceasta crasa indolenta…. Pacat! Pacat de oamenii buni din tara aceasta, sufocati in atata rautate!
Draga Carla,
Comentariul tau m-a uns la suflet si-ti multumesc pentru incurajare!
Multi oameni par sa se sperie de noi, mamele “altfel” (ma includ aici, chiar daca mai am vreo 2-3 saptamani pana la nastere), insa avem si noi un loc in lumea asta. Mai avem si dreptul sa spunem cu voce tare ce ne deranjeaza si sa ne aparam copiii de discriminare si nedreptate. Nu stiu daca o sa schimbam totul, dar sigur vom schimba lucrurile in vecinatatea noastra. Si poate schimbarea se va propaga cand si ceilalti vor sesiza cata seninatate si bucurie aduce.
Asa ca inainte in pas vioi, spre terase, ceainarii si orice loc adecvat (poate nu mai sare lumea in capul meu ca va-mping sa duceti copiii in fum de tigara si aburi de alcool), cu zambetul pe buze!
Adolescentii se izoleaza singuri, pentru ca realizeaza ca lumea adultilor, societatea e ipocrita si i-a mintit. Se revolta si se izoleaza pe bune dreptate, ca o consecinta a societatii mizerabile .
Nu zic ca plozii n-au dreptul sa urle : sa racneasca , da’ in urechile parintilor, nu ale mele. Ca n-au nici un drept sa deranjeze.
Sunt izolati in locuri in care sa poata urla, exact din acest motiv ( ca’s insuportabili ).
In primul rand Buna!
Acum te-am descoperit si ma bucur.
Am copii, fac parte din categoria parintilor care nu a plecat nicaieri fara copii, care nu a despartit niciodata copii pe motiv ca unu-i mai mare si poate iar celalalt ii mai mic si urla.
Si eu imi port luptele pe frontul acceptarii acestui mod de viata.
Incerc sa fac ce-i mai bine pentru ei.
Daca un loc de joaca este ceea ce li se potriveste cel mai bine, atunci acolo mergem, insa daca am chef sa beau un suc si sa mananc o salata, o fac cu ei dupa mine, in conditiile in care asta nu contravine programului lor.
Chiar daca sunt intampinata de o pleiada de fete lungi si pe care se poate citi usor groaza evenimentelor viitoare.
Da, copii mei mai si urla. Ba inca cea mica e genul de copil care se tavaleste pe jos cand o apuca. Si atunci ies cu ea afara si gasim ceva de facut pana se potoleste, dar nu plec!
Am, la randul meu, prietene cu copii, pe care nu i-am vazut de mai mult de 3 ori, pentru ca mamele lor nu considera ca e “normal” sa iesi la un pranz cu prietenele si cu copilul.
Nu sunt de acord cu ele, dar sunt prietenele mele si le accept ca atare. Dar nu le permit sa-mi ingradeasca mie libertatea de a face acest lucru.
As merge cu copii mei si in alte locuri destinate “adultilor”. Le-as duce la un film , la un concert (evident nu din cel cu tone de basi), la o piesa de teatru (nu de la Tandarica), dar ma lovesc de acele priviri ucigatoare, de acele mutre pline de reprosuri nerosite, de acele “ssssttttt” nesuferite, de acei oameni care au uitat ca au fost si ei copii urlatori si fosnitori si curiosi in privinta lumii, asa cum e ea.
N-are nici un rost sa spun ca nu sunt inconsitienta si nu le iau dupa mine in cluburi si baruri de fumatori si ca nu le stric programul de somn/masa, pentru o iesire.
Dar are rost sa spun ca imi pare rau ca suntem o societate suficient de inapoiata cat sa nu ne dorim mai multe localuri de nefumatori, ca nu dezvoltam aceast cultura a familiei, atat de necesara unei dezvoltari armonioase a civilizatiei, ca nu intelegem ca, intr-adevar, copii nostri sunt viitorul nostru. Ca nu vedem ca un copil tinut acasa, marginalizat de la evenimentele firesti din viata unei om, va deveni un adolescent frustrat si un adult salbatic.
Vom ajunge ca peste cativa ni sa nu mai vedem pe strada acesti copii, oricum tinuti deoparte. Vom avea impresia unei apocalipse demografice.
Macar am constiinta curata ca fetele mele vad lumina soarelui si ca nu au crescut in ingradirea unui tarc de joaca, si ca au capacitatea de a rezista unei conversatii de 30 de minute cu un adult, ca stiu care sunt cutumele sociale inca de pe acum si ca nu vor deveni niste procente in plus la o statistica si asa ingrijoratoare de antisociali.
Bun venit, Ioana!
Multumesc pentru vizită și comentariu! Mi-a plăcut mult ce ne-ai povestit și te admir pentru curajul de a înfrunta privirile și șușotelile. Vestea bună e că nu ești singura, sunt din ce în ce mai mulți părinți care își includ copiii în viața socială de câte ori se poate, chiar dacă uneori aceștia se mai supără și plâng sau se distrează zgomotos, zgâriind auzul extrem de sensibil al altora. Curios lucru că auzul ăsta nu se scandalizează în halul ăsta când un alt adult vorbește prea tare la telefon sau râde prea zgomotos… Semn că putem tolera și zgomotul când vine dintr-o sursă de aceeași vârstă sau dimensiuni. 😉
Ceea ce parintii refuza sa inteleaga, este ca societatea nu respinge plozii pentru ca’s copii, ci pentru ca DERANJEAZA.
Nu’s plozii vinovati, ci parintii care nu isi pot controla / educa plozii, dar ii duc in locuri in care deranjeaza oamenii. Si atunci, se mira ca se aleg cu priviri ucigatoare, mormaieli, sau sunt poftiti afara pe buna dreptate.
Bunul simt si 7 ani de acasa, ar trebui sa se plice si in cazul parintilor : faptul ca ai un plod urlator si care se agita, NU este o scuza ca sa deranjezi pe ceilalti.
Nu te deranjez, nu ma deranja : imi este indiferent ca ai sau nu plod. Urla plodul, se foieste : ai bunul simt sa pleci. Si data viitoare, nu mai iesi cu el in locuri in care deranjeaza ( cel putin pana reusesti sa-l educi ca sa aiba comportament civilizat ).
Conteaza foarte mult ce asteptari ai cand iesi cu copii. Eu nu am copii insa majoritatea prietenelor mele au si imi sunt foarte dragi dar cand vor sa stam o ora de vorba ca intre adulti isi lasa copii acasa pentru ca oricat am ridica la rang de virtute aceat concept de imi iau copilul cu mine oriunde nu merge chiar asa. Daca iti respecti ai celelalte relatii la fel cum iti redpecti relatia cu copilul tau nu il iei cu tine cand vrei sa acorzi cu adevarat atentie si altor relatii.
Eu iea foarte des impreuna cu copii prietenilor in loxuri publice si nu susotelile mi se par cele mai deranjante sau privirile ci faptul de ex ca nu ai spatiu langa masa sa iti aduci caruciorul, caile de acces nu sunt facute astfel incat sa iti permita sa intri cu un carucior si multe detalii de genul asta.
Am gasit un share al articolului. Nici nu stii cata bucurie mi-a adus ce ai scris.
Am sa citesc tot ce postezi pe blog.
O zi frumoasa!
Bine-ai venit! Sper sa-ti placa si celelalte articole. Lectura placuta!
Excelent articolul! Faptul ca exista lume care gandeste asa inseamna ca viitorul copiilor nostri nu este atat de condamnat pe cat pare sa fie.
Doamne cata energie ai! 🙂 (sa raspunzi la infinit, explicand…).
Total de acord cu articolul.
Este si perceptia mea despre cum se intampla lucrurile in realitatea pe care multi o neaga (sau o percep diferit).
Eu am pretentia ca am nteles exact ce ai vrut sa spui. Nici mai mult, nici mai putin.
Multa rabdare si forta iti doresc!
Nu am ce comenta mai mult. E prea simplu 🙂 (ca sa nu zic DA, asa este! :))
Multumesc mult pentru comentariu si sustinere!
Te asigur ca si rabdarea mea are o limita care a fost atinsa acum putin timp cand am descoperit cateva comentarii injurioase la replicile unei mamici. Le-am trimis direct la gunoi.
Pentru cei care au decenta sa raspunda civilizat, chiar daca au o alta parere despre chestiunea discutata, mai pastrez ceva rabdare…
frumos articol. felicitari.
“Am desenat o imagine sumbră, nu? Pe care poate experiența unora o contrazice. Mă bucur pentru cei care au norocul ăsta. Însă doar pentru că în cazul lor e altfel nu înseamnă că nu ne îndreptăm spre asta ca societate. Dimpotrivă. Cei care își petrec timpul liber de bunăvoie cu copiii lor și ai altora, nu se închid în casă după nașterea primului copil, își păstrează prieteniile și cheful de ieșit în lume și la 40 de ani sunt excepția, nu regula.”
ce spuneti despre un articol despre iesitul in gasca , dupa casatorie, dupa primul copil … familia are tenfinta de izolare uneori. dupa ani buni ne trezim fara prieteni, izolati … regretam alegerea de a petrece doar cu familia? Sau , cum spuneti, cheful de viata, de iesit in lume trebuie sa domine, sa nu ne inchidem in casa sau doar in anumite locuri … Familia moderna chefuri iesiri karaoke nopti cu gasca si copii versus familia restransa parc program somn gradi scoala servici totul cu masura prieteni putini dat buni.
am scris de pe tel. lipsuri si greseli. scuze
Eu o sa vin cu o parere complet diferita. Am 3 copii, care au crescut si in Romania si in Franta. De mici i-am luat peste tot(mai putin la magazine, cind am putut evita sau in locuri nepotrivite pentru ei): in vacante, muzee, expozitii, etc…. Si nu mi s-a parut ca au fost nedoriti in vreun loc. Ba chiar ,comparind Romania cu Franta, in Romania pe mijloacele de transport in comun in general se gasea cite un binevoitor care sa-mi cedeze locul in, in Franta niciodata). In Romania lumea mi se pare mult mai amabila cu copiii, de multe ori adultii le adreseaza cite o vorba copiilor mei, in Franta asta se intimpla extrem de rar. Cit despre mamele care s-au intilnit si li s-a pus in vedere sa nu mai revina, asta e povestea lor, dar poate ar fi interesant sa se asculte si parerea celorlalti clienti. Ele se simteau bine, dar oare copiii ce faceau, nu deranjau?
Si ii duc pe copii in locuri pentru copii pentru ca acolo se simt mai bine.
Parerea mea e ca fiecare are dreptatea lui, dar adevarul e la mijloc.
Hmm, eu am doi copii. Cu primul, fetita, nu a avut cine sa stea, asa ca a trebuit sa o luam cu noi peste tot de la catevva luni. Peste tot insemnand inclusiv facultate (faceam masterul atunci), biblioteca, sali de conferinte, hoteluri, restaurante, notar, administratie financiara, supermarketuri, etc. Nu stiu daca datorita acestui fapt sau datorita unei inclinatii genetice, ei ii place foarte mult aglomeratia, grupurile mari de oameni, galagie, agitatie si in general lumea adultilor. Acum are aproape 8 ani, o iau cu mine oriunde am treaba (da pliante la targuri) sau ma relaxez (merge cu mine la cosmetica si coafor). Am fost in weekend la un targ si inainte de a pleca ma intreaba: “Mergem ca musafiri sau lucram acolo?” Deci ei ii place, ii prieste, se poarta frumos, nu deranjeaza, are rabdare, isi gaseste ceva de facut, sta de vorba cu toata lumea, stie sa ceara ce are nevoie si asa a fost de mica.
Cu baietelul meu in schimb, nu am iesit prea mult in lumea adultilor cand era mic fiindca …. aveam bona si avea cine sa stea cu el. Ori ca urmare, ori fiindca asa e el construit, nu ii place aglomeratia, nu suporta deloc galagia si nici nu e prea vorbaret, etc. Acum are 5 ani si inca abia sta la teatru si film, se plictiseste pe la jumatate si vrea acasa sau vrea … sa manance :). La evenimente pentru adulti nu am ce sa caut cu el, ori se plictiseste, ori vrea numai dupa mine, ori sta imbufnat, ori nu sta locului sau chiar alearga, deranjandu-i pe altii. Prefera oricum sa se joace singur, nu e foarte vorbaret, nu initiaza discutii cu adultii, nu se descurca singur in situatii noi, nu cere ajutorul strainilor, ci vine la mine sa imi ceara (sa deschid robinetul la chiuveta de exemplu, desi merge singur la toalete publice ), etc. El nu isi doreste si nu vrea sa mearga cu mine la chestiile de adulti. Asa ca nu il prea iau. Adica il iau o data si daca nu ii place sau nu se poate comporta adecvat (nu se alearga printre mese intr-un restaurant ca la un loc de joaca si cred ca e necesar sa-l invat sa faca diferenta), nu il mai iau la tipul acela de eveniment decat dupa inca un an sa vad cum mai reactioneaza. Deci, dupa mine a iesi cu copilul sau nu si cat de des depinde mult si de copil, nu doar de parinte sau de disponibilitatea lui.
A fost o incantare sa citesc acest articol!
Julia,
Imi pare rau ca trebuie sa “comentez” si eu la ceea ce ai scris tu. As fi preferat sa nu o fac, insa nu ma pot abtine. Asadar, sa o iau pe rand:
1) “daca ai facut un copil TU, trebuie sa ma obligi pe mine, care nu am copii, sa nu pot bea o cafea in liniste intr-o cafenea pentru ca ti-ai luat tu plodul dupa tine si tipa si alearga printre mese de nebun.” – nu te OBLIGA nimeni sa stai la cafenea daca nu-mi suporti copilul. Copilul meu imi este mai important decat linistea ta (pe care daca vrei sa o ai, nu o cauti la o cafenea, ci cat mai departe de lume si de agitatia din oras). Nu este vina mea ca TU nu-mi suporti copilul, iar alte 10 persoane de la cafeneaua respectiva il adora ! Tu crezi ca la 3-4 ani nu alergai de nebuna pe peste tot?? Sau probabil ca pe tine te-au “dresat” ai tai asa de bine incat ai aceasta mentalitate !
2) “Daca vrei sa-ti scoti copiii in lumea adultilor, atunci dreseaza-i sa se comporte adecvat.” – copiii nu sunt animale ca sa fie dresati. Ei invata sa se poarte in societate prin simplul fapt ca sunt dusi acolo si obisnuiti cu locurile respective.
3) “Iti recomand sa incerci sa stai 13 ore intr-un avion Amsterdam – Singapore langa o idioata cu un copil de aproape 3 ani care oracaie 90% din timp de nu doarme nimeni, si care are nesimtirea de a nu se duce macar la buda cu el sa stea acolo pana tace. ” – acea “idioata” a platit bilet si pentru copilul acela. Ar trebui sa intelegi ca “copil” este similar cu “persoana” si nu cu animal sau jucarie (cum consideri tu, dovada facand modul tau de exprimare). Nu poti avea pretentia de la un copil de 3 ani sa se comporta ca un adult. Noi mamele, spunem merci cand avem un copil activ, nu unul care sta ore in sir mut si nemiscat. (dar asta o sa o intelegi abea cand vei avea propriul copil….daca ti-l doresti, evident!). Iar sa mergi cu copilul in buda unui avion “pana tace”….mi s-a parut de-a dreptul hilar. Ce zici….? Mai bine te duceai tu si stateai la buda pana iti trecea starea de nervi si agitatie…asa ai fi vazut cat de “placut” este sa stai singur in buda (daramite cu un copil mic, agitat).
Imi pare rau ca a trebuit sa-ti spun toate acestea…..insa, poate citindu-le…te fac sa mai reflectezi un pic…
Iti doresc un an cat mai bun ! 🙂
Foarte bine scris articolul si foarte adevarat. Eu, desi nu ies prea mult in oras, atunci cand ies incerc sa-mi iau copilul cu mine, pentru ca, asa cum ai spus si tu , imi face placere. Am o fetita de 4 ani si am dus-o la restaurante, expozitii, ba chiar si la concerte de muzica clasica. Si a fost la fel de cuminte ca si adultii din jurul ei. Pentru ca i-am explicat dinainte ce presupune concertul si ca daca vrea sa vina trebuie sa faca liniste, iar in pauza am lasat-o sa se desfasoare. Sa alerge, sa rada, sa fie copil.
Excelent articol! Foarte bine scris şi foarte pertinent! Eu am o fetiţă de 8 luni şi am încercat s-o iau cât mai mult cu mine.
Ai mare dreptate când vorbeşti de segregarea pe vârste. Asta blochează mult comunicarea într-o societate şi subminează pluralitatea, cum ar zice Hannah Arendt. În fine, ar fi multe de zis. Felicitări!
Extraordinar articol! daca nu te superi, o sa postez pe facebook o povestioara in care “bebelusul nu are ce cauta”. Astept intai aprobarea ta! Felicitari inca o data, foarte bine scris si, din pacate, foarte adevarat!
Ma bucur ca ti-a placut. Desigur ca poti posta pe facebook.
buna andreea, intreb aici ca aici am nimerit 🙂 ziceai intr-un articol de o pagina de facebook personala. care este? nu am dat decat de cea generala urbankid.
gata l-am gasit intre timp 🙂
materialul de pe prima tv unde apari la Totul despre mame nu mai poate fi vizionat. se mai poate vedea si altundeva? scrie video is private.
Multumesc pentru vizita si comentariu!
Da, probabil ca cei mai multi copii sunt mai entuziasmati de locul de joaca din mall decat de restaurant. Insa cred ca asta se datoreaza felului in care sunt tratati in cel din urma. Normal ca se plictisesc intr-un loc organizat numai pentru adulti, iar o sueta interminabila despre urbanistica sau mai stiu eu ce nu e cel mai interesant lucru pentru ei. Nu sustin ca ar trebui sa-i luam peste tot, cu orice ocazie. Dar sunt multe locuri si intalniri care se pot organiza astfel incat si cei mici sa se simta bine, fara a compromite distractia adultilor. E nevoie de un minim efort pentru asta si de multa bunavointa.
Sa-nteleg ca numai oamenii maturi conteaza? Cum ramane cu drepturile copiilor la o viata sociala bogata? Copii care poate s-ar purta altfel daca i-am scoate mai mult in lume. 😉
Tocmai pentru ca la noi atitudinea asta e regula ar trebui sa reactionam.
Iar eu inclin sa cred ca depinde de fiecare om in parte unde se simte mai bine :). Pacat ca singura alternativa la azil pe care o vedem de obicei e tot izolarea. E asa greu de crezut ca un bunic sau o bunica de 70-80 de ani poate fi un membru valoros al unei familii, apreciat si dorit?