Eram într-o zi în parc cu fetele unei prietene. Eram doar noi trei, deci jucam rolul de ”adult supraveghetor”, adică stăteam pe iarbă la soare și le urmăream cu privirea pe leagăn, pe tobogan și pe unde le mai ducea joaca. Pentru că le deranja nisipul care le intra în pantofi, m-au întrebat dacă se pot descălța. Le-am zis că mi se pare în regulă și mi-au adus pantofii, plecând apoi încântate să se cațare pe un ansamblu din cele pe care le găsești în parcurile de joacă (habar n-am cum să le spun). O altă fetiță, de vreo 2 anișori, le-a privit cu ochi mari pe când se descălțau. Vizibil încântată, și-a întrebat mama dacă poate și ea să-și dea jos pantofii, cu o voce dulce și un ”te rooooog”. Mama zâmbea îngândurată și nu i-a răspuns, așa că fetița și-a dezlegat șireturile și și-a contemplat fericită picioarele în șosetuțe, gata-gata să o ia la fugă prin nisip. Abia atunci și-a dat mama seama ce vrea să facă copila, s-a ridicat plină de nervi de pe bancă și-a început să țipe la ea: ”Cine ți-a dat voie să te descalți? Ce, tu crezi că faci ce vrei tu?”. Au urmat desigur trasul de codițe, ridicatul de-o aripă și purtatul pe sus până pe bancă, unde nefericita copilă s-a văzut încălțată cu sila. Ce m-a întristat cel mai mult a fost că fetița n-a protestat de niciun fel. A plâns de durere, la început mai tare, apoi, la îndemnul deloc blând al mamei, mai încet. Am tras concluzia că s-o fi obișnuit cu astfel de tratament și știe că n-are nicio șansă să-l oprească decât dacă se supune. Drept urmare, după ce s-a calmat puțin, și-a cerut scuze. Da! Copila și-a cerut scuze mamei. Condescendentă și vizibil satisfăcută, mama i-a spus c-o iartă.
La noi bătaia e considerată o metodă legitimă de educare a copiilor. O văd aplicată cu sânge rece aproape în fiecare zi. Am ajuns să evit locurile de joacă de teama că voi vedea un copil abuzat de părinte/bunică/bonă și mă voi regăsi în starea de semi-paralizie fizică pe care poate o trăiți și voi uneori. Nu mi-am lămurit originea acestei stări. Poate vine din copilărie, pentru că-mi aduc și-acum aminte de ”vărguța” cu care mă amenințau bunicii. O fi neputința de atunci cea care mă îngheață când sunt martora unei ”pălmuțe”. Sau poate e adultul din mine care, dezamăgit de societate, nu crede că poate schimba el, o voce dintr-o mie, oamenii. Știu, e ciudat că am uneori ideilea astea, eu care scriu pe blogul ăsta de-atâta timp. Dar față în față cu oamenii aștia, cu fețele lor congestionate de nervi, cu mâinile tremurânde care lovesc din reflex obrăjori fini de copilaș, îngheț și tremur de neputință.
Când mă gândesc că mama din povestea mea poate și-a adorat copila când era bebeluș, s-a purtat cu ea cu blândețe și n-ar fi lovit-o pentru nimic în lume, mă întreb când se produce schimbarea asta majoră. De la ce vârstă decidem că e acceptabil și de dorit să ne lovim copiii când nu ne convine ce fac? Copilul pe care-l ”atingem” acum ”pentru binele lui” nu e același bebeluș pe care l-am purtat în brațe cu drag, pe care l-am ascultat gângurind ore-n șir, pe care l-am încurajat să facă primii pași? Ce s-a schimbat de ne permitem să-i provocăm durere când ni se pare că ”merită o lecție”?
Bătaia provoacă frică și ură, deci e incompatibilă cu iubirea. Orice părinte care-și bate copiii, dar crede că aceștia îl iubesc cu adevărat și-i vor fi recunoscători, se păcălește singur și-o să culeagă roadele sub forma unor adolescenți răzvrătiți și-a unor adulți care nu-l sună și nu mor de dorul lui. Nu vreau să par pesimistă, nu vreau să sperii pe nimeni, dar vreau să spulber iluziile în care se zbate majoritatea, cum că poți să-i faci orice copilului, să-i încalci toate drepturile sistematic, fără să fie afectată relația cu el, fără să-i lezezi stima de sine și încrederea în oameni, familie și iubire. Cât de mult strică părinții purtându-se astfel depinde de fiecare situație în parte, dar e sigur că cei mici nu scapă de efectele nocive. Uitați-vă la adulții de azi, copiii bătuți de ieri. Sunt triști, stresați, deprimați, n-au răbdare, n-au chef de nimic, nu-s atenți la ce mănâncă și beau, nu se pot bucura de lucrurile simple, nu pot menține o relație de durată, nu-și pot gestiona stările de furie, plictiseală și neastâmpăr fără a apela la violență, verbală sau fizică.
Efectul bătăii este de-a dreptul pervers. Oricât de greu ar fi de crezut, cei mici se nasc cu o încredere absolută în părinții lor. În ochii copilului, ei nu pot greși, sunt perfecți și tot ce fac ei este bine. De aceea, când e lovit, nu poate crede că părinții greșesc, ci că el e rău și nu merită iubirea lor. Vă puteți imagina ce înseamnă asta pentru stima lui de sine. ”Dacă persoanele care-mi sunt cel mai dragi pe lume îmi provoacă durere, atunci înseamnă că așa merit.” Cam asta-și spune copilul după fiecare palmă, poate nu la nivel conștient, dar undeva, în sufletul lui, această idee prinde viață și e întărită de fiecare palmă și de fiecare vorbă răstită.
Nu, n-am copii încă și poate asta mă descalifică în ochii multora. Primesc destule ”o să vezi tu când o să fii mamă că nu-i totul așa roz cum crezi tu” și altele asemenea când vorbesc despre creșterea copiilor și despre educație. Ei, n-oi fi mamă, dar sunt adult și fost copil bătut de vreo câteva ori (nimic serios, nu vă alarmați, o pălmuță la fund acolo, ”să mă-nvăț minte”). Așa că știu două-trei lucruri despre bătaie și consecințele ei, destule ca să-mi repugne ideea de a da într-un copil sau într-un alt adult, dacă tot veni vorba.
Dar îmi rămâne o mare schimbare de făcut: trebuie să trec peste ”paralizia” pe care-am pomenit-o la început și să reacționez când văd un copil lovit. Să trec peste lipsa de speranță, peste teama că răzbunarea o va suporta tot cel abuzat, peste jena de a face o ”scenă” în public. Și să vorbesc, cu calm, cu empatie, în numele copilului. Să spun că un astfel de comportament nu poate fi tolerat și că micul om are și el drepturi, chiar dacă-i mic. Nu știu dacă adultul o să renunțe la bătaie (tare mi-e teamă că nu), dar copilul poate o să simtă ceva alinare din faptul că cineva protestează la felul în care e tratat și-l recunoaște ca persoană cu drepturi depline. Și poate, undeva adânc, o să se aprindă o luminiță: ”Poate eu nu merit asta de la mama/tata/bunica. Poate că nu-i în regulă să mă bată.” Îl ajută asta, nu-l ajută, n-am de unde să știu. Dar cred că și cea mai mică șansă trebuie luată în seamă.
Campaniile sociale, cu postere și clipuri video, n-au mari șanse de-a schimba ceva pentru că oamenii nu rezonează la mesajul lor impersonal. Sunt mai multe șanse să reacționeze la ceea ce spun vecinii, cunoștințele, oamenii din parc, mai ales dacă o spun mulți dintre ei. Așa că haideți să nu mai tăcem!
Am găsit și-un fragment din Freedom, not Licence! care abordează bătaia, din perspectiva originală a lui A. S. Neill:
”Îmi lovesc uneori fetița de trei ani când e obraznică. E bine sau rău să-ți bați copiii?
Nu este o chestiune de bine sau rău; într-un fel este un caz de lașitate, pentru că lovești pe cineva care e mai mic decât tine. Nu cred că-ți lovești soțul când te deranjează. Asta pentru că n-ai îndrăzni? Te-ar putea lovi înapoi. Desigur, ești în perfectă siguranță când îți lovești copilul de trei ani. Ea nu te poate lovi înapoi.
Bătaia este pentru adulți un mod de a se elibera de furie, frustrare și ură. Ar fi interesant de aflat dacă cele mai multe mame care-și bat copiii sunt cele care au o viață sexuală nesatisfăcătoare sau sunt frigide și, prin urmare, urăsc sexul. Mamele fericite nu-și bat copiii; nu au nevoie , pentru că starea lor de bine este inconștient transmisă copilului. Tradiția și opinia publică postulează că cei mici sunt iubiți automat de părinți; dar dacă aceștia nu se mai iubesc unul pe celălalt, copiii pot crește într-o atmosferă nefericită și lipsită de iubire.
Mulți copii sunt obraznici intenționat, dar inconștient. ”Mama nu mă iubește și, dacă nu pot avea iubirea ei, voi obține ura ei, pentru că trebuie să am o reacție importantă de la ea.”
În loc de a-și lovi copilul, ar fi mult mai bine dacă părintele ar lua o pauză și s-ar întreba ce face el însuși greșit. ”Este viața mea o simplă existență? Mi-am sacrificat cariera pentru puștii aștia care-mi fac viața un iad?” ”Sunt pe la sfârșitul anilor treizeci. Soțul meu, știu, se uită după femei mai tinere… Lasă lucrul ăla, copile. Na, să te saturi!” Nicio mamă nemulțumită nu-și poate crește familia bine; poate inspira teamă, dar nu iubire.
Ce se întâmplă când îți lovești copilul? În primul rând, îl umpli de teamă, ceea ce nimeni nu are dreptul să facă. În al doilea rând, pierzi iubirea lui. Afecțiunea chinuită pe care ți-o arată după ce-a fost bătut este falsă, nesinceră, inspirată de respingere.
Cea mai rea mamă este cea care țipă ”Nu te mai iubesc!”. Dacă există păcate capitale, acesta e unul dintre ele. Fiecare copil caută iubire și siguranță; fiecare bătaie este un șoc psihologic adânc. Săracul copil nu știe nimic despre proiecție; nu înțelege că Tata a avut o zi proastă la birou cu șeful lui; nu-și dă seama că furia lui este furie deviată – furia pe care n-a îndrăznit s-o arate la muncă. Copilul nu știe că mama tânjește după sex sau că poate a dezvoltat o fixație pe cineva din copilărie – posibil propriul tată – și este, prin urmare, incapabilă să ducă o viață bună cu soțul ei.
Când este lovit pentru că a venit acasă cu hainele pline de noroi, băiețelul nu știe că mama se teme de ce vor crede vecinii, pentru că mulți copii sunt pedepsiți pur și simplu pentru a satisface opiniile vecinilor. Vedem asta în tren când puștiul fuge pe coridor. ”Trebuie să le arăt oamenilor că mi-am crescut bine copilul”, gândește mama… Jap!
Nu uit că și copiii pot fi o bătaie de cap chiar pentru cea mai echilibrată mamă – cu certurile lor neîntrerupte, cu felul în care ating mereu lucrurile la care țin adulții. Certurile sunt în general născute din gelozie și, în cele mai multe familii, există multă gelozie. Mai mult, gelozia inconștientă este încurajată și de faptul că un părinte nu-și poate iubi copiii cu aceeași intensitate, orice ar spune. Părintele va prefera unul dintre copii, iar cel care nu e preferat va simți asta, chiar dacă nu conștient.
Dacă există un leac pentru bătaie, acesta stă în auto-examinarea din partea adultului iritat. Bătaia este castrare simbolică. Distruge voința, induce ura și poate distruge viața. Milioanele de oameni au fost bătuți în copilărie continuă tradiția lovindu-și copiii. Poate pedepsim și pentru că suntem o civilizație creștină. Dacă păcătuiești, pedeapsa te așteaptă aici și acum, iar Iadul te așteaptă în viitor.
Părinții care lovesc sunt oameni mici, urâcioși și lași. Mi-aș dori ca părinții aceștia să conștientizeze ce sunt cu adevărat… oameni sărmani, subdezvoltați și nefericiți, îmbrăcați într-o haină țipătoare de autoritate pe care sunt prea necopți ca s-o folosească într-un mod decent. Din păcate, cei mai mulți părinți nu se pot schimba, pentru că sunt victime și produse ale unei educații familiale și școlare care a ignorat natura copilului.”
Am vazut copii de 5,6 – 12 ani in Spania, care nu erau batuti de parinti ci invers. E ok?
Bun venit, Roxana!
Nu-i ok, cum sa fie? Copiii se nasc empatici si fericiti, daci trebuie ca s-a intamplat ceva cu ei de au ajuns sa apeleze la violenta in relatia cu parintii.
Roxana cu siguranta au fost la un moment dat si ei batuti, umiliti sau li s-au impus limite care i-au facut sa sufere.
Copiii se nasc empatici si fericiti? De gene proaste ai auzit vreodata? Sau ne bagam capul in nisip si ne prefacem ca nu exista copii rai, ca toti sunt buni in esenta, dar needucati si alte porcarii de-astea?
Bun venit, Anon!
Sigur, fiecare e liber sa creada ce vrea.
In privinta asta, eu am avut destule dovezi ale naturii noastre bune in persoana multor bebelusi si copii mici, unde e mult mai vizibila decat la adulti, de exemplu. Uneori ne e greu s-o vedem, pentru ca-i ascunsa sub comportamente nocive dobandite. Dar comportamentele astea nu ne definesc, oricata valoare le-am acorda. Ele nu sunt decat strategii, mai bune sau mai putin bune, de a ne implini nevoile. Intelegand asa purtarea oamenilor, te poti elibera de viziunea asta pesimista, in care natura umana e egoista, rea, distructiva, viziune care ne amaraste si ne impiedica sa vedem bunatatea, empatia si veselia care ne sunt, de fapt, esenta. O suna “flower-power” sau “New Age” sau mai stiu eu cum, dar numai pentru ca ne-am obisnuit sa privim pozitivul cu neincredere, confruntati fiind cu dezamagirile si nefericirile noastre.
Mi-ar placea ca acesta sa fie inceputul unui dialog, dar daca nu va fi asa, vreau macar sa-ti multumesc pentru vizita si pentru comentariu.
Pentru a-l linisti, trebuie sa-l iei frumos insa fara sa-l minti. Ii distragi atentia catre altceva, ii explici sa te inteleaga si sa-l intelegi. Am o fetita de 2 ani si 9 luni iar cand ii explic si nu vrea sa inteleaga ii arat, ma tin pe pozitie, ii deminstrez, fac ceva! Suntem prietene, fiica, mama. Mi-e drag cand ma intelege. A fi parinte-i lucru mare si frumos in acelasi timp
Bataia e rupta din rai!
Numai ca raiul e ceva inventat de o mana oameni pentru a obtine obedienta multora si este normal ca si expresia de mai sus are acelasi efect. De obedienta neconditionata. Am destula experienta in luat bataie pentru a afirma ca nu toti cei care si-au luat-o, devin obligatoriu parinti “bataiosi”. Nervosi? Da! Intotdeauna! Pentru ca frustrarile nu dispar ca micii de pe gratar… in minute. Daaar, cine are cap sa inteleaga, sansele de indreptare comportamentala sunt mari. Mai ales parintii care incep sa vada lumea prin ochii copiilor lor in timp ce ii plesnesc.
Poati trage sperante ca cei care au renuntat la acest mod de gandire sunt in crestere. Chiar si la mediile rurale despre care s-a spus ca (re)prezinta un focar de idei gresite.
Bataia copiilor a fost rezultatul actiunilor sociale, militare si culturale din perioada 1900-2000 din Romania. Parintii si bunicii notri au avut destul de mult de suferit in urma evenimentelor de atunci ori asta a condus la frustrari si nervozitate crecuta. Toate au derivat din frica cultivata de sistemele de educatie(societate, scoala, biserica, etc), ori frica, dupa cum stim este cel mai injositor sentiment pentru orice fiinta vie.
PS. As trata parintii care folosesc aceste metode doar cu spalare de creier.
Bine-ai venit pe Un alt fel de educatie!
Multumesc mult pentru comentariu. Si eu cred ca parintii care nu apeleaza la lovituri sunt din ce in ce mai numerosi. Dar tot cred ca se poate face ceva si pentru cei care au ramas tributari acelui mod de gandire. Nu stiu cum definesti tu “spalarea pe creier”, dar eu i-as trata cu empatie si cursuri de Comunicare Nonviolenta. 🙂
Ai scris minunat!
Trebuie sa facem ceva, adevarat, dar cu mareee delicatete. Parintele care isi loveste copilul in public, nu cred ca mai are sanse de schimbare. De fapt, pe el nici nu-l intereseaza parerea altora si mai mult…, s-ar putea sa se simta aiurea si sa-si mai verse pe copil inca una, doua palme ca deh…, l-a facut de rasul lumii.
Mi s-a intamplat sa vad o scena comico-tragica. Eram in formatie de patru, la plimbare, cand am vazut o d-na peste 40 de ani, foarte dichisita cu cei doi baieti de aprox 10-13 ani. Unul din ei se impiedica si cade, moment in care mama se intoarce si-l ridica de perciuni, jignindu-l ingrozitor, apoi il loveste peste fata. Trebuie sa fi fost umilitor ca mama ta sa te loveasca in public la o asa varsta…, de fapt stiu pe pielea mea, ultima data aveam 24 de ani:)
La scena cu baiatul, sotul meu a reactionat promt, a fost ingrozitor de revoltat si a simtit nevoia sa-i reaminteasca mamei ca in loc de palma si jigniri, ar fi trebuit sa-l intrebe daca s-a lovit. Greu de scris ce a urmat. Copiii nostrii minori, au auzit niste cuvinte ingrozitoare, moment in care ne-am retras cat am putut de repede ca sa evitam conflictul direct. Fetita mea era un pic speriata, cand a vazut cum i se adreseaza d-na taticului ei.
Nu-i singura situatie in care am reactionat, dar aceeasi in care parintele a reactionat la fel de urat…:”ce stii tu ce pramatie de copil e” sau “ti-l dau tie, sa vezi pe pielea ta”. Cu nepotul meu,’copil atomic’ chiar am facut un experiment, l-am luat intr-o zi la noi si am petrecut fara nici un incident. Cand l-am adus acasa la ai lui, nu ne-au crezut ca a mancat tot pranzul si ca n-a facut probleme. Si nu, n-am facut un program special pentru el, pur si simplu ii vorbeam despre ce urmeaza sa facem, nu-i trasam zeci de limite si nici nu l-am obligat sa manance tot din farfurie…, atata tot.
Pe de alta parte, ma amuz un pic de situatia in care ti se spune ca n-ai copii si nu stii cum e:).
Fara sa generalizez, eu am o teorie simpla despre asta: cei care judeca aspru sunt parintii care au copii nemergatori, iar cei care se inchina cand vad copilul tavalindu-se prin magazin n-au decat un singur copil! Prin urmare, dupa al doilea copil abia, poti intelege si accepta mai multe(nu bataie!). Rabdarea, energia si odihna iti sant puse la grea incercare. Asta in cazul in care te implici in educatia copiilor tai…
Eu n-am ‘copiii atomici’, nu-s pusa prea des in situatii de criza, in care sa simt ca vreau sa lovesc, dar cu toate astea, am lovit…
Acum dupa mult timp de atunci, si un pic de terapie, zic ca totul depinde de doua lucruri esentiale:
1. de ce tratament ai primit acasa, pentru ca, daca asa ai fost tratat, cam asa iti vei trata la randul tau copiii sau, cazul meu, vei duce o lupta interioara continua cu cea care vrea sa loveasca contra celeilalte, iar asta n-o poti face de unul singur, parerea mea.
2.de context, mediu, detaliile astea ‘mici’ dar atat de importante. daca parintii se inteleg, daca au probleme cu jobul (am trait asta…), daca au vreun ajutor, daca si daca…
Sant atatea detalii…
Una peste alta ,mie mi-e mila in egala masura si de parintele care abuzeaza, pentru ca prin asta arata clar ca el este in suferinta. Pare ca-i un cerc vicios din care ar putea iesi doar daca ar dori cu adevarat.
Problema este ca majoritatea nu vor…, pentru ca asa au primit si sant foarte ok cu ce au primit…
Bun venit, Dandusa!
Iti multumesc mult pentru tot ce ai scris, mai ales pentru experienta personala. Intr-adevar, discutia e foarte complicata si nuantata.
Poate nu s-a simtit din ce am scris, dar si mie mi-e mila de parintii care recurg la asta la nervi, din disperare sau oboseala extrema. Dar pe cei care folosesc bataia cu sange rece, fara nervi, ca metoda de educare, nu-i pot intelege nicicum. E clar ca au niste traume destul de serioase, dar e greu sa te gandesti la ei si nu la copilul abuzat in modul asta.
Da, probabil ca nu multi vor sa schimbe asta si poate le e mai comod asa, dar, scuzandu-mi ignoranta, parca toate treaba asta cu parenting-ul era o chestiune de a pune nevoile copilului pe acelasi plan cu ale tale, uneori chiar mai sus (probabil de multe ori). Cum poate sa nu le treaca prin cap intrebarea daca copilul e ok cu bataia? Asta nu pot pricepe…
Trebuie sa facem ceva, e adevarat, asta o simt si eu din suflet. Insa la un mod echidemn cu cei care aplica violenta copiilor.
Omul e om. Nu e bun sau rau, prost sau destept. Omul e om!
A critica un parinte care isi bate copilul, in mod public insemana a-l trata nedemn, paradoxal asa cum la randul lui parintele isi trateaza copilul. NU apar defel comportamentul violent si reactionar, dar nu comdamn sub fatzada apararii sau a conceptului moral de dreptate (e poate putin filozific ceea ce pretind eu, ma inspira mult Kant si Heidegger).
La capitolul asta ma opun cu vehementa la stilul de actionare gen “cui pe cui se scoate” sau “dinte petnru dinte”. Cine imi da dreptul sa apar copilul altcuiva, critizandu-i parintele?
Ce cai gasim sa le oferim celor “vinovati” nu pedepse si dezavuare ci experiente noi in care sa isi gasesca cai noi de relationare?
Daca eu dictez cuiva: relaxeaza-te, fii calm etc. sigur nu o va face doar pentru ca o spun eu. Daca ii pun o mana amicala pe umar si respir adanc, il privesc in ochi in dorinta de a-l sustine sa se relaxeze, fii sigura ca o va face si el.
De ce dorim sa ajutam? Din pur narcisism sau din dorinta clara de a ajuta cuiva? Daca dorim sa ajutam atunci cum putem sa punem prorpiul ego pe planul doi fara a pierde din ochi valoarea si integritatea proprie?
Nu am solutii dar incerc sa atzatz aici la o gandire diferentiata, empatica si sistemica.
Cu mult drag,
Raluca Jacono
Adevarul e ca, cuprinsa de valtoarea propriilor impresii si sentimente, unele foarte intense, nu-i puteam oferi si parintelui respectul si empatia de care are nevoie. Asta in ciuda faptului ca inteleg ca nu pot ajuta criticand sau condamnand.
Parintii care isi lovesc copiii au nevoie de toata empatia si suportul celor din afara. Nu pentru a le confirma ca e ok practica lor ci pentru a le oferi experiente altele de cat cele pe care evident le au, probabil din propria educatie si experienta relationala.
E paradoxal insa nu poti schimba convingerile si comportamentul adultului nici prin critica, nici prin amenzi si nici prin apel la ratiune si la explicatii si nici prin exemplul propriu (a descalifica un parinte care isi bate copilul e paradoxal ceea ce face la randul lui parintele cu copilul – incearca prin bataie sa ii schimbe convingerile si comportamentul, in loc de asta produce doar frica si il face stupid!). Presiunea asupra parintelui produce intotdeauna opozitie.
Ce putem face e sa intervenim atunci cand suntem in stare sa strangem (mental) in brate cu empatie o mama care isi bate copilul: “Dumnezeule, probabil ca e foarte dureros cand cineva nu te asculta, atat de dureros incat devii agresiva. Ce pacat ca acum sunteti amandoua triste ” Stiu foarte bine ca atunci cand vad un copil batut vreau sa il apar automat. Insa stiu foarte bine ca nu copilul, ci adultul are nevoie de ajutor. Nu vorbesc aici insa de brutalitate care pericliteaza sanatatea corporala ci de conceptul de a lovi pentru a educa.
Sigur ca vorbim de societati cu mentalitati diferite, mi-a reusit mai bine sa sustin empatic mame aflate la marginea disperarii decat sa le critic sau sa le ignor.
O societate nu se schimba de azi pe maine, si pentru a o schimba e nevoie de toleranta chiar si fata de asemena sechele cum ar fi educatia autoritara.
Comentariile la articol le gasesc foarte interesante!
Multe salutari, Raluca Jacono
Multumesc mult pentru contributia ta la discutie, Raluca! Ai adus niste idei foarte interesante si utile. Recunosc, mi-a fost greu sa empatizez cu parintii si poate am avut un ton acuzator. M-am lasat purtata de mila fata de copil. Poate e modul meu de-a gestiona propria copilarie.
Abordarea ta, oricat de greu de aplicat ar parea, e probabil mult mai potrivita si are mai multe sanse de a da roade.
Dar nu stiu daca un om normal, care nu e psiholog, poate face ceva pentru parintii astia… Asa ca ce crezi ca pot face eu, de exemplu? Tu cum ai proceda daca ai fi martora unei intamplari precum cea pe care-am povestit-o mai sus?
Te intreb si pentru ca cele scrise de tine m-au pus pe ganduri… Eram hotarata sa nu mai ignor violenta asupra copiilor si-acum am dubii c-ar folosi la ceva in afara de a-mi implini nevoia de contributie. Nu stiu daca ar ajuta copilul sau parintele.
De acord, s-a incins o discutie foarte interesanta. Cred ca avem multe de invatat unii de la altii.
Andreea, intr-adevar ai realizat aici un spatiu minunat si ma bucur sa citesc de fiecare data!
E absolut uman (asa reactionez si eu si asa STIU ca reactionez eu) sa ai impulsul de a sari promt in ajutorul victimei! Si e bine ca e asa! In acest comportament de a empatiza cu victima se ascunde intr-adevar adesea dorinta de a vindeca propria experienta de vicitima pe care cu totii la un moment dat am facut-o in viata.
Eu cred ca orice om poate, in anumite circumstante, face ceva pentru un parinte care e la culmea limitelor sale si bate un copil, nu e nevoie sa fii scolit pentru asta ci doar sa fii capabil de o constiinta de sine si de gestionarea constiintei si a trairilor tale in contextul respectiv. Suna simplu si complex totodata. Cele mai minunate lectii le-am primit in viata mea de la un chelner, de la o prostituata, de la un marinar, de la un pantofar si de la un boxer. Lectii de respect si de constiinta de sine.
Cum procedez eu (povestesc procesul in spatele unor interventii pe care le-am trait si eu in groapa cu nisip si in supermarket cu mamici violente absolut necunoscute mie. Ceea ce se intampla in consiliere nu are relevanta aici pentru intrebarea ta pentru ca settingul e cu totul altul):
1. Intru in contact constient cu durerea pe care mi-o provoaca scena bataii din evindenta neintelegerii in comunicare ale celor doua parti. Dureaza ca. 1 secunda sa simt cat de mult ma doare nedreptatea, sa constientizez si sa imi fac o notita imaginara ca sunt atinsa emotional.
2. Controlez sa vad daca pot trece la un alt nivel – in zilele in care pot face asta – si accesez “programul” meu care imi spune ca pot fii cu sentimentele mele dar si cu cele ale celorlati deopotriva (de obicei caut lucrul asta in felul in care respir). Depinde si de situatie, daca de exemplu mamica a plecat deja cu fetita de “aripa” n-o sa fug dupa ele etc. Dar daca situatia ofera posibilitatea unui dialog, atunci ma pregatesc pentru el punand pe planul doi ceea ce simt eu subiectiv (dureaza ca. 5 secunde).
3. Daca dispozitia mea nu e favorabila sau nu imi pot accesa programul de empatie sistemica, atunci las balta. Cu constiinta impacata ca nu pot salva imediat tot raul din lume, si mai ales nu pe copil de parintele lui si de experientele pe care acest parinte i le ofera. Cere curaj civil si raspundere personala si decizia de a nu interveni atunci cand stii ca nu poti da suport ci doar critica!
4. Presupunand ca programul meu de empatie sistemica e accesat, presupunand ca, de exemplu situatia si constelatia ofera o portita fie ea cat de mica de acces fie la copil fie la mama, accesez in mine “programul” urmator la nivelul creativitatii. Adica ma decid in functie de situatie la ce nivel reactionez (si in functie de modul in care se comporta persoanele cu care am de-a face, de exemplu daca mamica pare sa bata programatic sau a avut doar o scapare pentru ca si-a pierdut cumpatul etc.) si cu cine intru mai degraba in contact.
De aici depinde foarte mult de cum se dezvolta situatia, cum reactioneaza mama si copilul si de creativitatea mea.
Concret: In groapa de nisip, unde o mamica a batut o fetita care nu vroia sa isi puna pe cap sapca de soare si care a aruncat sapca de pamant,
Am intervenit luand sapca si cu decizia constienta am inapoiat-o mamei care cauta din priviri si din gestuile ei cumva intelegere si complicitate.
Stabilind contactul cu mama in felul asta, i-am spus (in germana) “Fetita mea are calitatea de trezi in mine tot ce mai bun dar si tot ce am mai intunecat in mine”. (Meine Tochter hat in mir meine besten aber auch meine schwierigsten Wesenszüge ans Licht gebracht)
Si mama s-a uitat lung la mine, a inceput sa planga si m-a intrebat “Si eu ce sa fac, altceva nu stiu?”.
I-am spus punand o mana pe umarul ei: “Clar ca e greu, copiii nostri n-au citit si n-au ascultat defel sfaturile expertilor, nu-i asa?”
A zambit si am considerat ca e destul asa ca m-am oprit si am inchis intampinarea cu cele mai bune sentimente fata de mama si fiica.
N-am raspunsuri pachet din pacate. N-am metoda.
Simt ca trebuie sa ma disculp, asa ca nota de subsol si sa spun ca nu sunt nici macar psiholog. Si ca nu vreau sa manipulez defel atunci cand imi activez constiinta si empatia, doar vreau sa cresc cu orice intamplare din care pot invata si eu ceva.
Nu cred in morala dar am incredere in potentialul de dezvoltare personala a fiecarui om! Cu increderea asta enorma am putut-o trimite acasa pe aceasta mamica fara sa fi avut intentia sa o misionez sau sa ii explic cat de rau face fetei. Cu increderea asta mare stiu ca mama va gandi mult la cele intamplate si va cauta solutii chiar daca nu va reusi din prima sa se schimbe total.
Ca sa se intample schimbari in noi, in comportamentul si strategiile noastre, avem nevoie nu de critica ci de alte experiente, de inspiratia din partea altora de a privi lucrurile din alte unghiuri decat pana acum.
Andreea, iti multumesc pentru spatiul asta!
Raluca Jacono
Raluca, iti multumesc mult pentru ce ai scris! Eu ramaneam cred la nivelul sentimentelor mele si nu ma puteam conecta la parinte. E foarte clar si util cum ai insirat pasii pe care-i faci. Mi-a placut partea despre decizia de a nu interveni, care nu trebuie sa duca neaparat la remuscari mai apoi, ci trebuie luata si asumata. Cred ca si eu ma judecam cand nu reactionam. Acum imi dau seama ca oricum n-as fi ajutat cu nimic, ci dimpotriva, deci ceva imi spunea sa ma indepartez de situatie chiar daca ramaneam cu un gust amar.
Inca o data, multumesc! Interventia ta m-a ajutat sa vad lucrurile mai clar.
P.S. – Ma bucur si eu ca am creat impreuna spatiul asta in care ne putem auzi si intelege unii pe altii.
Andreea, ma bucur mult ca te inspira ceea ce am scris eu.
Stii, eu incerc sa ma eliberez cat pot de morala cu care am fost conditionata, insa nu prin a deveni imorala ci prin a gandi mai diferentiat, si prin a fi raspunzatoare personal de sentimentele si gandurile mele. Numai asa simt ca pot ramane deschisa si pot invata sa practic echidemnitatea.
Ma bucur mult ca ne-am cunoscut! Raluca Jacono
Andreea, o postare minunata! Tin sa te contrazic totusi la o chestiune. Presupui ca acesti parinti si-au mangaiat cu drag bebelusul. Eu cunosc multi parinti violenti care sunt asa de la inceput. Trantesc pe un pat bebelusul cand plange, mai si striga la el, si il si lasa acolo plangand… Trist, foarte trist!
Te admir ca esti asa empatica, eu inainte sa am copii nu ma gandeam cat e de grav pentru un copil sa nu fie iubit de parinte :(… Acum sufar pentru toti si nu stiu ce au gresit, si nu stiu cum sa-i ajut…
Atunci cand sunt confruntata si eu cu o asemenea scena, ma doare copilul si mama deopotriva. Ma intristeaza si as vrea sa fie altfel pentru amandoi. Si invat sa ma descurc cu toata tristetea mea fata de nedreptatea din lume fara sa ma las condusa de tristete si de morala.
Exista multi parinti violenti, uneori ii intalnesc in consiliere si stiu exact ca n-au fost mangaiati nici ei si nici nu sunt capabili sa o faca cu copilul lor. Si da, atunci cand consiliez stiu un lucuru, ca nu ii pot salva pe copii de parintii pe care ii au insa incerc my best sa ii ajut pe parinti sa intre in contact real cu copiii lor. Insa violenta e singurul mod de contact pe care parintii de care vorbesti tu il cunosc.
Multumesc mult, Raluca!
Da, am presupus asta pentru ca am vazut-o de multe ori. Relatia cu bebele e total diferita de relatia cu ceea ce americanii numesc “toddler”. Si niciodata n-o sa pot intelege ce aduce schimbarea asta.
Dar, asa cum remarcai, sunt multi, prea multi parinti care nici in relatia cu bebe nu intra cu veselie, empatie, rabdare si respect. E mult de discutat si aici, insa nu pot spune ca-i domeniul meu, oricat as fi citit despre asta. Putini adulti sunt constienti de nevoile unui bebelus (vezi ce li se intampla la nastere, in maternitatile de la noi) si de efectele frustrarii acestor nevoi.
Revenind, poate ca am avut, intr-adevar, oarecare noroc de-am ajuns sa vad lucrurile asa atat de devreme. Am avut noroc sa intalnesc oameni minunati, sa dau peste bloguri grozave si carti care m-au inspirat si mi-au relevat un alt mod de a vedea relatiile dintre oameni. Mai am muulte de inteles, dar simt ca sunt pe drumul cel bun, mai ales cand se-nfiripa discutii atat de interesante precum e asta.
Legat de cum poti ajuta, si eu mi-am pus intrebarea asta. Un raspuns a fost concluzia jumatatii mele de articol: sa reactionez, sa nu mai intorc privirea, sa nu mai tac. Nu stiu daca-i cea mai buna, dar asa am simtit eu atunci. Raluca Jacono pare sa aiba un raspuns mai nuantat si mai potrivit.
Violenta naste frustrare, ura si resentimente. Din pacate in ziua de azi o vedem peste tot. Parintii au fost si ei copii si probabil au fost batuti de parintii lor, asa ca acum se razbuna pe ei batandu-si copiii. Daca situatia e de o anume natura ei pot ajunge sa-si bata si parintii care acum sunt batrani. Mi-a placut mult subiectul ales si modul in care l-ai tratat.
Bine-ai venit pe blog!
Si eu cred ca mare parte din parintii care bat azi sunt copiii batuti de ieri. Dar, asa cum observa cineva mai devreme, nu toti cei care au fost loviti in copilarie recurg la bataie in relatia cu proprii copii. Aici nici eu n-am fost de acord in totalitate cu Neill. Oamenii se mai si vindeca de traume, cu greu de cele mai multe ori, dar din ce in ce mai multi cred ca sunt motivati sa caute ajutor. Cel putin cei care constientizeaza problema si intuiesc radacina ei.
Multumesc mult pentru apreciere si sper sa-ti placa si celelalte articole de pe site!
Copiii coopereaza (uneori chiar si la varsta adulta cand spun “asa am meritat”) cu parintii lor, de aceea un copil batut de parinti nu va simti ura sau resentimente fata de parinte. Un copil batut se iubeste pe sine mai putin in loc sa isi condamne parintele. Cel putin pana la pubertate.
Cu atat mai mult consecintele violentei in educatie sunt atat de fatale pentru stima de sine.
Aseara i-am dat o palma fiului meu de 14 ani. M-a privit cu mila. Nu ranchiuna, ura sau dorinta de razbunare, doar mila. L-am rugat sa ma ierte si am plans eu mai mult decat el. Am stiut din secunda in care am ridicat mana ca nu era chiar atat de grav ceea ce facuse, dar imi adusesem nervii de la serviciu acasa. Si copilul meu a fost mai intelept decat mine…
Ma bucur sincer ca v-am descoperit.
Bun venit!
Si eu ma bucur ca ati dat peste blogul meu si sper sa va fie de folos. M-a impresionat marturisirea dumneavoastra si ma bucur mult c-ati simtit ca o puteti face aici. Acesta e un spatiu in care mi-as dori ca toti cei preocupati de relatia cu copiii lor sa se simta bineveniti, auziti, intelesi si acceptati. Pare ca ati inteles si descoperit multe aseara, atat despre dumneavoastra, cat si despre fiul dumneavoastra si sper sa va ajute sa gasiti strategii mai benefice pentru rezolvarea problemelor. La cum evolueaza discutia de aici, cred ca puteti reveni cu incredere. De asemenea, daca nu ati observat deja, blogul dezbate o multime de alte chestiuni legate de educatie, asa ca va incurajez sa cititi si, de ce nu, sa va exprimati opiniile!
Imi permit sa comentez si sa va exprim admiratia mea pentru sinceritatea si felul in care v-ati deschis atat fiului dumneavoastra cat si aici, in acest spatiu minunat.
Nu parintii perfecti ii fac pe copiii nostri fericiti, ci parintii deschisi, dornici sa creasca odata cu copiii lor si acest lucru il simt din tot ceea ce scrieti dumneavoastra aici.
Va doresc multa inspiratie in relatiile dumneavoastra de familie si sa aveti curajul sa va iertati singura.
Va multumesc pentru aprecieri. Cred ca parintii au nevoie sa inteleaga ca nu trebuie sa fie parinti buni in ochii adultilor, ci in ochii propriilor lor copii. Oricat de greu mi-ar fi din cauza temperamentului meu, ma straduiesc sa fac asta. Si imi pare mai usor de cand am descoperit acest blog. Pentru mine este un soi de terapie si pentru asta va multumesc.
Interesant si necesar articolul. Sunt de acord cu tine, si eu am fost un copil care a fost “altoit” ca sa fie cuminte si se vad repercusiunile acestui fapt.
Legat de faptul ca ar trebui sa reactionezi cand vezi un abuz indreptat spre un copil fie el de tip verbal sunt de acord. Eu am reactionat si am primit de fiecare data replici de genul “ce te bagi duduie, nu-i problema ta, fiecare isi creste cum vrea copilul uita-te la ea nesimtita cum isi permite”, am pus int-o fraza cam toate reactiile parintilor agresori. Totusi mi-as dori ca fetita mea sa nu creasca impreuna cu astfel de copii si sa nu invete prin imitatie de la ei agresivitatea.
Sunt multe de spus pe acesta tema si eu pregatesc un articol de ceva zile, cand ai o nazdravana de 8 luni merge mai greu.
Draga Codruta, nici nu stii cat ma bucur ca te am printre cititori. Sper ca asta sa fie primul din multe comentarii. 🙂
Ma bucur ca ti-a placut articolul si abia astept sa-l citesc pe al tau. Sunt sigura ca vei avea o perspectiva diferita, ca mamica. In legatura cu imitatia, nu cred ca ar depasi nivelul de experiment fugar.
Vroiam să-mi spun părerea când erau doar 2 comentarii, nu am avut timp, dar mă bucur că între timp au apărut comentarii extrem de interesante.
Mi-a plăcut ce ai scris (ca de obicei ) şi vroiam să spun că, zilele trecute, tot în parc, mă gândeam exact la ce spune Neill “De ce ni se pare absolut normal să batem copiii când ne enervează/ne supără, dar nu ne gândim să aplicăm acelaşi tratament adulţilor care, spre deosebire de copii, ne rănesc în cunoştinţa de cauză?” Există pe undeva în mentalul colectiv ideea aceasta (bătaia copiilor ca un fel de supapă de eliberare a stresului pentru care uneori nici măcar nu e răspunzător copilul) care pare greu de eludat mai ales în România. Nici eu nu cred că un copil bătut va ajunge la rândul lui să-şi bată copilul, dar SIGUR va avea alte probleme. Şi ajung la îndemnul tău de a face ceva. Eu nu am starea de paralizie de care vorbeşti tu, ci una de greaţa, de rău fizic pe care o simt de fiecare dată când văd un copil umilit mai ales de cei care ar trebui să reprezinte ideea de siguranţă. Copiii resimt negativ mai ales aceasta UMILINŢĂ, mult mai mult decît durerea.
Mi-a plăcut enorm ce spunea Raluca Jacono şi mă gândeam că deşi sunt extrem de empatică dacă e vorba de copii (şi eram şi înainte de a deveni mama) faţă de adulţi nu pot simţi decât furie (datorită propriilor mele traume, ştiu). Şi soluţia ei pare viabilă dar până la un punct: există părinţi care chiar nu ştiu cum să mai gestioneze responsabilitatea educării unui copil şi recurg la bătaie ca o soluţie disperată cu care totuşi nu sunt împăcaţi – acestora cred că le poate fi schimbată mentalitatea şi pot fi ajutaţi, dar există şi genul de părinţi (bolnavi, zic eu) care găsesc o bucurie sadică în a-şi umili şi abuza verbal şi fizic copiii. Cred că soluţia ar trebui să fie tot Protecţia Copilului care să trimită părinţii la consiliere psihologică (de unde resurse financiare? de unde disponibilitate din partea părinţilor?), în prima fază, şi doar apoi să recurgă la gestul extrem de a lua copilul din familie (deşi eu cred că anumiţi părinţi nu mai pot fi educaţi şi vreu să povestesc, când am timp, despre cea mai traumatizantă experienţă din acest an)
Multumesc pentru interventie, Anca! Ma bucur ca ti-au placut articolul si comentariile. Eu sunt de-a dreptul incantat de fiecare noua replica si nerabdatoare sa vad in ce directie va merge discutia. Intr-adevar, Raluca Jacono a adus in discutie lucruri extrem de utile si interesante si-i sunt foarte recunoscatoare.
Nu stiu care poate fi solutia, dar nu cred ca poate veni de la o autoritate statala de genul Protectiei Copilului. Pentru ca schimbarea de care e nevoie nu poate fi comandata din exterior, ci e nevoie de vindecarea unor traume, or pentru asta e nevoie de constientizare si vointa. Poate in cazurile de care vorbesti, de abuz extrem si repetata din partea unor parinti cu probleme psihologice grave, ar trebui sa avem o organizatie care sa intervina inainte sa se intample ceva ireparabil. Dar ce s-ar intampla cu copiii astia? Unde-ar ajunge? Intr-un orfelinat, unde ar fi abuzati de straini…
Ma bucur ca profiti de spatiul asta si sunt sigura ca vom avea de invatat din povestea ta, oricand te vei hotara sa ne-o impartasesti.
Bataia nu este un mod de educare a unui copil. Bataia e doar descarcarea furieie personale si a nervilor. Bataia nu educa niciun copil din lume.
Multumesc andreea pentru sfaturile de pe attachament
Bine-ai venit pe blog!
Multumesc pentru comentariu si sper sa te mai “auzim” pe-aici! Ma bucur ca te-am ajutat.
Raspunsuri minunate la dezbaterea pe marginea bataii cu scop educativ le da profesorul meu Jesper Juul in acest interviu (in engleza), pe la minutul 14:30 e vorba de tema discutata aici.
Sper sa fie inspirativ:
http://www.viddler.com/explore/studio12/videos/1/
Raluca Jacono
Multumesc! 🙂
vis a vis de persoanele care obisnuiesc sa-si loveasca copiii, personal prefer sa nu reactionez, ma gandesc automat ca de-alungul vietii au inregistrat experiente din care nu n-au putut invata autocontrolul sau care, pur si simplu, asa i-au setat sa reactioneze la nervi
dar daca persoanele respective fac parte din cercul in care ma invart, sau daca circumstantele fac ca sa ne intalnim ceva mai des prin parcuri sau locuri de joaca, prefer sa fac trimiteri catre anumite articole (schimbam adrese de mail) sau, chiar mai bine de atat, sa le imprumuit una-doua carti (spre ex “eu te-am facut. eu te omor/ ghidul bunelor maniere pt parinti” de michiela poenaru – mi se pare super accesibila din toate punctele de vedere..). insa recomandarile le fac intotdeauna in mijlocul unei discutii care are de-a face cu copiii, la modul pozitiv – “aaa.. am o carte minunata, am recitit-o de 3 ori consecutiv.. va jur ca e minunata, ei, care se inscrie prima la lectureala?”- in niciun caz dupa ce abia si-au numarat scatoalcele la fundul progeniturilor lor. altfel ar suna ca un mijloc mai mult sau mai putin voalat de a da lectii sau de a mustra, lucru care nu i-ar face deloc (mai) receptivi la informatia pe care tineam initial s-o dau mai departe
raluca jacono.. te citesc cu incantare.. 🙂
Bine-ai venit, Gratiela!
E interesanta abordarea ta si banuiesc ca de multe ori reusesti sa le dai niste surse de informare fara sa le creezi sentimente de vinovatie. Multumesc ca ne-ai impartasit-o!
Gratiela, imi place mult felul tau elegant de a aborda tema asta. Si ca te cunosti foarte bine ca sa nu ajungi sa dai lectii de sus. Multumesc pentru complimente!
Andreea, nu te gandi la lasitate cand spui ca tu doar scrii aici dar nu esti instare sa iei atitudine fata in fata cu abuzul. Scriind ai influentat deja oamnei, ai provocat incursiuni catre suflet (uneori pierdut), eu una citesc fiecare postare. De fapt blogul tau e in bara cu cele cateva locuri pe care le vizitez aproximativ zilnic. Si influentezi mai mult decat iti dai seama 🙂 Eu nu incetez sa postez pe FB unele articole. Trebuie sa facem ceva, chiar daca actionam asa, ca “lasii”, dand din degete pe taste. A trecut vremea cand schimbarile se facea pe campul de lupta…acum am senzatia tot mai pregnanta ca se fac pe campul…virtual! 😉
Spor la scris in continuare. Eu sunt recunoscatoare pt fiecare articol publicat 🙂
Multumesc mult! M-au impresionat cuvintele tale si ma indeamna sa continui. Trebuie sa recunosc ca in vara in care m-am tot gandit si razgandit cu privire la infiintarea blogului astuia nu mi-am inchipuit c-o sa ajung sa am atatea articole si comentarii si atatia cititori fideli. Va multumesc mult tuturor! Deja suna a speech, dar, cu riscul de a suna rasuflat, chiar nu as fi perseverat daca nu as fi simtit ca sunt auzita si ca prin ceea ce scriu si traduc ajut, mai mult sau mai putin, pe cineva.
Am fost recent la Luncani, la apa, cu familia. Copiii nostri se jucau cu copiii altei familii linistiti, langa apa, cu nisip. La un moment dat un copil arunca cu lopatica nisip in sus, nisip care cade pe capul unuia din copiii nostri. Imediat parintele da sa se isterizeze: nu-i voie, ce faci, etc. Eu calma, le zic ca si eu am copii (era logic, da na…), asa se joaca ei, si daca copilului meu nu ii place, are picioare sa se duca de acolo. Daca copilul sta, inseamna ca ii place jocul si nisipul nu i-a displacut ba din contra. Replica de milioane vine acum de la tata: “ne facem si noi datoria”. Stiti, nici nu stiu daca era ironic (se apara de posibila mea reactie ca copilul meu are nisip acum pe cap) sau era serios…
Nu putem sti cat de serios vorbea tatal, dar cumva simt ca multi parinti sunt uneori coplesiti de raspunderea lor. Poate au nevoie de sfatul lui Peter Grey: “tu nu ești copilul tău și nici copilul tău nu e un alt ”tu”. Ești pur și simplu o parte din mediul pe care copilul tău îl folosește pentru a se crea pe sine. Destinul lui este de a merge dincolo de lumea ta, într-o lume pe care poate n-o înțelegi. Nu poți controla această călătorie și îi faci copilului un deserviciu dacă o împiedici. Dacă va reuși sau nu depinde de el, nu de tine; iar măsura succesului sau a eșecului îi aparține lui, nu ție.” In plus, cred ca poate fi vorba si de presiunea sociala de a parea un parinte bun in ochii celorlalti adulti, si aici imi dau seama ca o critica sau o privire acuzatoare din partea noastra, a celorlalti adulti, contribuie la presiunea asta, dand nastere unui cerc vicios.
Si mai am o poveste, de data asta de la mare, cand tot in joaca cu copiii mei, un copil aluneca si cade, si se loveste si plange. Mama vine violent spre el , il prinde brutal de o mana sa il tarasca in camera si incepe sa urle: “ti-am zis sa nu fugi ca vei cadea” etc, etc. Eu ma speriasem sincer sa nu fi patit cumva copilul ceva si am reactionat, am urlat (eram speriata, poate am circumstante atenuante): “cum puteti tipa, e copilul dumneavoastra, s-a lovit, il doare, are nevoie de ajutor, el plange si dumneavoastra il mai certati?”. Imi amintesc ca s-a facut liniste dupa tipatul meu, nici copilul nu a mai plans parca asa de tare, si sigur in curtea comuna unde eram cazati, copilul nu prea a mai venit pe afara, si de jucat nu s-a mai jucat cu ai mei. Acea mama nu a reactionat la strigatul meu, probabil i s-a aprins un beculet. Nici nu stiu daca am facut bine sau ba, dar am fost socata. Acea amintire, atat de clara, nu o pot uita.
Da, fireste ca ai circumstante atenuante, a fost o reactie la teama pe care ai simtit-o, un mod de a te apara, ceea ce nu e deloc de condamnat. Nu stiu daca mesajul tau a ajuns la mama nedistorsionat. Din ce spui ca s-a intamplat mai apoi, se pare ca nu l-a putut recepta conform intentiei tale. Dr, avand in vedere ca nu poti uita episodul, probabil ca te-a marcat pe tine destul de mult. Ai ramas cu vreo nemultumire legat de cum ai actionat?
am o fetita foarte exploziva de felul ei, incat e tot timpul expusa; in fine, am ajuns cu ea la urgenta pt suturi, etc.. si din toate astea am invatat ca eu-s cea mai ‘nenorocita’ de pataniile ei, sau, in orice caz cu mult mai nenorocita decat ea. si marturisesc ca am avut o reactie (interioara) asemenatoare cu cea a mamei din povestirea ta cand, la scurt timp dupa ce si-a spart barbia, s-a lovit exact in locul cusut.. (bine, asta dupa ce cazuse intr-un curat plonjon fix in frunte.. si nu oriunde, ci pe un asfalt vechi si macinat din care mai ca ramasese doar piatra)..
si o sa-ti desciu exact feelingul unui astfel de parinte; ah, iar mi-o faci, iar ne perpelesti cu cazaturile tale, eu te-am nascut perfect(a) si tu te mutilezi..
astfel, cazatura odraslei e parca mai mult a parintelui decat a micului autor in sine. stiu, stiu, e absurd.. ade altfel multi copii mici, atunci cand cad, nici nu se sperie sau nici macar nu plang in lipsa unei reactii incarcate de tensiune venite dinspre parinti
Astazi in autobusul 13 A la Viena, o romanca din sarbia (vlaha) cu o fetita de ca. 3 ani in carucior. Mama evident prost dispusa de la natura, frustrata de viata si tot ce era in jurul ei, fetita senina si dornica de contact in orice chip. La un moment dat si-a scos sandaluta din picior, a cazut pe jos. Mama injurand printre dinti (o intelegeam si simteam cu imi creste pulsul!) ii pune sandaua pe jumatate doar pe picior. Fetita o scoate iar si o arunca cat colo in autobus.
A fost pentru mine un deja vu extraordinar! Si ma gandeam la discutia de pe blogul tau, Andreea :O)
Mama pornita sa ii incalte iar sandaua, injurand soferul ca nu conduce calumea, injurandu-si viata si dumnezeii. Ii pune sandaua si o ameninta ca o omoara daca o mai scoate o data. Pulsul meu creste pana simt ca imi dau lacrimile si ma gandesc la blogul tau. Ma gandesc ca acum e momentul sa sar de la trambulina chit ca nu reusesc defel sa ma linistesc asa de repede cum as vrea.
A treia oara sandaua ajunge nu departe de mine si spun in gand Halleluja. Mama e aproape de lesin, fetita e senina dar pare sa stie ce urmeaza. Ma decid imediat sa iau sandaua eu, daca o ridica mama stiu sigur ca va pune in practica omorul planuit! Asa ca “salvez” fetita, ridic sandaua o dau mamei mangaind-o pe antebrat si ii spun in germana (voit!) – Bitte. Danke imi raspunde cu voce elefantina.
Efectul e cel dorit: mama incepe sa vorbeasca deodata cu fetita in germana si nu in vlaha, semn pentru mine ca ne-am conectat si ca nu se mai simte singura si nedreptatita de lume. Incepe sa o dojeneasca mult mai moale pe cea mica, in germana: “ti-am spus sa ii pastrezi in picioare, vrei sa iti bati joc de mine, comoara mea? Noroc cu doamna asta draga ca altfel nu-l mai gaseai si ramaneai fara sandala.”
Am simtit ca explodez, am coborat ca imi venea statia si am pufnit in plans. Si de bucurie si de durere. Si apoi s-a terminat, am incheiat cu gand bun tuturor.
Dar am reusit o legatura empatica de o secunda, intelegi Andreea? Fetita asta a primit o amenintare mai putin. E ok?
M-a impresionat povestea ta. E uimitor ce pot face un cuvant si-o atingere. Ma gandesc mai ales la cat de greu e sa-ti potolesti gandurile negative cand esti intr-o stare asemanatoare cu cea a mamei. Si la cum un gest din afara care ne transmite intelegere si acceptare ne poate scoate din cercul vicios al nervilor.
Am sesizat, insa, emotiile puternice prin care ai trecut si trebuie sa spun ca mi se pare minunat ca-i reusit sa te conectezi la durerea ei, a mamei, fara sa o invinovatesti. Mi se pare importanta conexiunea aia de-o secunda pe care ai reusit s-o stabilesti cu ea. Poate o pune pe ganduri. Iar daca i s-ar intampla mai des sa primeasca astfel de reactii, poate i-ar fi mai usor sa-si dea siesi empatia de care are nevoie si sa nu mai ajunga in starea in care isi ameninta fetita.
Putin pe langa subiect: am inceput aseara Your Competent Child si-mi place mult.
Andreea, mi se intampla zilnic sa trebuiasca sa iau asemenea decizii (in viata mea privata). Uneori reusesc sa trec peste egoul meu.
Ma bucur ca citesti Copilul este competent, cred ca sunt multe puncte de legatura cu ce scrii tu aici.
salutari calde
Nu sunt adepta batai, dar se vede din primele randuri ca nu ai copii.
N-am vazut in niciun comentariu responsabilitatea unui parinte al carui copil cade si se loveste grav. Eu va intreb: vi se pare ok sa vedeti un copil cazand in mod repetat, lovindu-se la fata si parintele sa nu reactioneze in niciun fel, gandind cu candoare: ce lovitura frumoasa, trece pana creste mare si invata din asta sa stea potoloit, doar n-am sa-l fortez sa stea cuminte?!? Eu stiu cazuri concrete in care copilul se duce in mod voit spre ceva periculos, din curiozitatea specifica unui copil, cum reactionati: da, da, e ok, incearca, poate NU te vei lovi! Sau, apropo de nisip, e ok ca sa ajunga copiilor nisipul in ochi? Eu am vazut o fetita, draga de ea nici nu plangea, era mica si nici nu se putea freca la ochi de durere.
Concluzia mea este urmatoarea: copii sunt imprevizibili si nu cunosc pericolul. Eu nu cred ca un copil anticipeaza efectul faptelor sale nici cand sunt mai mari (adesea nici ca adult) si atunci cand se incapataneaza s-o faca cum ii spui NU?!? Si de ce se tavalesc copii in magazine si fac crize de isterie? De la ce varsta un copil invata sa-si asume un NU pe care uneori ca si ca adult iti este greu de gestionat?
Astept raspunsuri pertinente si nu citate din diversi!
In primul rand, as vrea sa-ti spun “Bine-ai venit!”.
Apoi, as vrea sa-ti multumesc pentru comentariu si pentru intrebari.
Si, in cele din urma, voi incerca sa-ti raspund. Nu am copii inca si probabil ca nu pot sa prevad situatiile concrete care pot aduce un parinte in starea de nervozitate care poate naste gesturi violente. Dar inainte de a-ti putea da “raspunsuri pertinente”, am nevoie de cateva lamuriri. Prima ar fi ce consideri a fi raspunsuri pertinente. Am priceput, nu citate din diversi, dar ce? Mai ales ca eu, neavand copii, ma tem ca n-am a-ti impartasi din experienta de parinte, desi in compania copiilor am fost deseori. Banuiesc ca pentru tine nu e valida experienta asta de non-parinte.
Aduci in discutie o situatie concreta: copilul care cade si se loveste grav sau care se indreapta spre pericol. Noi am vorbit pana acum mai mult in general. Cand vine vorba de concret, nu sunt retete, depinde mult de oamenii implicati si de relatiile dintre ei.
Dar bataia nu e niciodata, sub nicio forma benefica pentru copil. Il poate ajuta pe parinte sa se descarce de energia negativa, dandu-i astfel impresia ca e ceva bun si util, dar nu e asa. Tu iei in discutie numai perspectiva adultului. Dar cu copilul cum ramane? El cum resimte lovitura aia din partea celui in bratele caruia cauta alinare, mai ales dupa ce deja s-a zgariat/invintetit dupa presupusa cazatura?
Nu sunt decat in parte de acod cu viziunea ta asupra indemanarii copiilor. Da, multi dintre copiii nostri sunt neindemanatici si inconstienti in miscarile si actiunile lor, dar nu ar trebui sa fie asa. Noi le subminam constant increderea in ei si-n instinctul lor de aparare cand le transmitem mereu mesajul c-or sa se loveasca. Stiu ce-o sa spuna multi, ca e absurd, dar asa e. Spunandu-i mereu copilului “nu face aia, o sa pici”, “ai grija sa nu cazi” ii spunem de fapt ca ne asteptam ca el sa cada. Iar el, dintr-o pornire instinctiva de a ne implinini asteptarile, chiar o sa cada, pentru ca n-are nici cea mai mare suspiciune ca ce spunem noi nu e corect. Nu, el ne crede perfecti, are nevoie de increderea asta ca sa ne poata urma.
E acelasi proces din cauza caruia noi, oamenii, avem singuri pui din regnul animal care nu-si urmeaza parintii, ci fug de ei. Asta pentru ca mereu le spunem “stai langa mine”, “sa nu cumva sa pleci”, din nou transmitandu-le ideea ca normalul e sa fuga.
Toate astea par cumva sa sfideze logica, dar in alte cazuri putem accepta ca un copil are ca exemplu nu cuvintele adultilor, ci comportamentul lor si mesajele non-verbale, de incredere sau lipsa de incredere.
Am scris toate astea pentru ca mi se par a fi o schimbare binevenita de la modul de a gandi obisnuit: “copiii sunt niste inconstienti care nu stiu sa aiba grija de ei insisi si trebuie mereu supravegheati si sacaiti sa faca cum si ce trebuie”. Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca o oarecare doza de cazaturi e normala si face parte din procesul de invatare. Eu, de exemplu, de asta nu pot fi de acord cu hamurile in care-si tin unii parinti copiii cand acestia invata sa mearga.
Dar, chiar daca n-am accepta modul asta de-a vedea lucrurile, chiar este bataia singura reactie la situatia descrisa? Chiar nu avem alternativa? Ca eu asta am inteles din ce ai spus. Imi pot inchipui ca-ti sare inima din piept si te doare nespus sa-ti vezi copilul ranit, dar chiar trebuie sa adaugam durere?
Crizele de isterie si NU-urile sunt putin alta poveste si au cumva alte cauze. Dar nici pentru astea nu poate fi bataia o solutie.
Inchei cu o experienta proprie: Acum vreo doua veri eram in curtea socrilor. Nepotul nostru de 8 ani se plimba pe-o bicicleta mai veche, fara frane. S-a impiedicat de un furtun si-a cazut cu barbia de asfalt, alegandu-se cu o taietura care-a trebuit cusuta de un medic. S-a ridicat si, tremurand putin, statea aplecat ca sa nu-si murdareasca tricoul :). O fi fost adrenalina sau altceva, n-am de unde sa stiu, dar nu era speriat deloc, ci preocupat de tricou. Intra in scena soacra: tipete, dojeni, amenintari. “De cate ori nu ti-am zis sa dai naibii bicicleta aia ca-ti rupi gatul?!” N-a ajuns la el ca sa-l loveasca pentru ca eram noi acolo, dar a incercat. Era vizibil speriata si pot sa inteleg asta. Si noi eram. Dar copilul nu suferea pana cand n-a tabarat ea pe el. Cand a auzit-o, a inceput sa planga. Din pacate, n-am reusit s-o oprim la timp. Din fericire, am reusit sa raman calma, l-am luat deoparte si i-am vorbit bland, asigurandu-l ca totul e ok si bunica lui e doar speriata. S-a calmat si-am putut pleca la spital, unde a stat linistit, desi l-au cusut pe viu.
Ce rost a avut comportamentul bunicii? Doar de a se elibera de frica. Nu s-a gandit niciun moment la copil. Nu fac loc aici de justificari, desi e o persoana foarte iubitoare in mod normal. De cate ori nu se intampla asa? Reactia adultului inrautateste situatia. Copilul nu e in stare sa judece in acele momente, sa analizeze situatia, sa extraga invataminte (adrenalina inhiba invatarea, pentru ca activeaza partea primara a creierului si ia controlul de la neocortex, partea responsabila de invatare). Dar noi suntem atat de pregatiti sa-l obligam sa faca asta. Avem in minte un bulgare de zapada care se face din ce in ce mai mare cu fiecare cazatura si de fiecare data, parca-l vedem intins pe jos murind. Dar trebuie sa constientizam sirul asta de ganduri negative, sa ne dam seama ca nu e cazul sa ne panicam atat. E doar o cazatura. Si nu are nevoie de la noi decat de alinare, intelegere si empatie. Nu are nevoie de un alt motiv de-a plange si de a-si pierde increderea in el insusi.
Tare mi-e teama ca n-am reusit sa-ti raspund asa cum voiai. Sunt mai mult decat bucuroasa sa citesc lamuririle tale si sa incerc sa-ti raspund mai bine.
Crina, eu am doi copii. Imi permit de aceea sa iti raspund, considerand ca ma califica experienta mea de parinte.
Nici eu nu sunt adepta bataii si o condamn ca metoda de educatie. Imi reuseste sa fiu atat responsabila ca parinte visavis de siguranta copiilor mei cat si sa pastrez o balanta demna in a dialoga cu ei.
Nu incape in vorba ca nu eu sunt cea care are autoritatea de a decide ce e periculos sau nu. Pentru competenta asta copiilor mici le lipseste pur si simplu experienta de viata, de aceea doar pe parcursul anilor le pot da cat mai multa libertate de a decide.
Cand fetita mea de 1.5 ani vrea sa treaca strada pe rosu (locuim intr-un oras maaaare cu trafic intens) nu o bat insa o iau de mana si daca protesteaza o iau in brate. Are voie sa protesteze in continuare, cand e vorba de situatii pe care eu personal le apreciez a fi periculoase nu incape pentru mine nici un o discutie.
As aminti si ca, riscurile pe care si le asuma parintii fata de copiii lor sunt foarte diferite in functie de valorile lor personale, ce e periculos de moarte pentru unii pare pentru altii un risc minor! Ma feresc sa paushalizez si sa judec totul prin prisma experientelor mele proprii.
Insa viata in sine este foarte periculoasa si se termina in final cu moartea. Cand eram mamica proaspata si ieseam la plimbare cu fetita mea mai mare, daca se intampla sa intalnesc un tatic cunoscut mie ma atentiona: “daca iesi asa cu ea imbracata usor afara, va raci. E foarte frig”. Apoi intalneam pe un alt cunoscut din comunitatea in care locuiam si imi spunea: “asa de gros imbracata? o sa transpire”. Pana cand reuseam sa iesim din imobil eram convinsa ca fetita mea va muri pe drum, de caldura sau de frig!!!!
Pana intr-o zi cand am deci: ok, eu sunt mama. Daca copilul meu va muri, atunci cel putin eu sutn responsabila de lucrul asta. Asa ca am convenit sa nu mai ascult decat de mine si de ce cred eu ca e bine.
O spun exagerat voit. Insa stiu din proprie experienta ca frica ne inhiba tuturor capacitatea de a actiona liber, de a empatiza, in final de a iubi cu adevarat.
Crina, inca o remarca pe tema asta: ca parinte e important sa clarifici de ce reactionez eu negativ la situatia in care copilul: plange, cade si se loveste, face o gresala, se simte prost si incepe sa se comporte distrubant?
Reactionez restrictiv sau poate chiar violent pentru ca asa e mai bine pentru copil? Reactionez asa pentru propria mea imagine de parinte, epntru a ma simti un parinte “bun” in ochii altora? Reactionez asa din pura dragoste de sine, pentru ca nu suport sa imi vad copilil suferind? Reactionez asa pentru ca consider ca plansul sau suferinta copilului meu imi descalifica mie calitatile de parinte si ma fac sa nu ma mai simt valoros in functia mea educativa?Reactionez asa pentru ca durerea de a avea un copil accidentat e insuportabila pentru mine?
Doar atunci cand parintii au raspunsuri sincere si clare la aceste intrebari pot sa isi puna problema sanatatii mentale ale copilului lor.
Iar sanatatea mentala e fundamentala pentru supravietuirea copilului si atunci cand devine adult. Mult mai importanta decat o cazatura, o mana rupta sau chiar un scaun cu rotile.
sincer, eu nu stiu in ce masura e posibil sa manageriezi (pozitiv) un conflict purtat chiar cu propriu copil, atunci cand deja pasesti in el cu un grav deficit de energie (si cu un implicit exces de frustrari pe alelalte ‘enspe mii’ de planuri ale vietii)
Dupa mine e imposibil Gratiela. Pentru ca “stressul” ne face sa fim egoisti, sa ne pierdem empatia si sa pierdem sensul pentru o relationare in dublu sens).
Cand un parinte se afla in constelatia in care o descrii tu, are nevoie de ajutor din afara (cel putin asa simt eu).
Ca sa imi pot pastra calitatea empatica am nevoie de o integritate personala intacta, de alti adulti care sa ma “vada” in premisele mele si sa ma sustina la randul meu empatic in “cine sunt” si de un sens al relationarii in context mai larg decat propria mea nevoie. Altfel, daca premisele astea lipsesc, empatia degenereaza ca si calitate inanscuta si moare pana la urma.
mamica de 2 copii baiat de 5 ani si 3 luni si fetita de 1 an, ii da o masea(al 12lea dinte) si vrea numai cu mine. recunosc ca am nevoie de ajutor, dar nu stiu de unde
baiatul nu prea vrea sa manance si nu prea asculta, asa ca ii mai dau la fund, desi nu vreau. dar cu doi care urla si obosita, nu stiu cum sa fac .
vineri a cazut la gradi, arcada sparta, 3 copci puse sub anestezie generala iar el sambata se suise pe spatarul de la fotoliu in picioare sa sara de acolo, un exemplu
Bine-ai venit, Maria!
Iti multumesc pentru increderea de a scrie aici despre problemele tale!
Intr-adevar, situatia ta e complicata si pot intelege ca te simti uneori depasita si recurgi la strategia asta, de care e clar ca nu esti multumita, din moment ce scrii aici. Dar reusesti sa-l potolesti asa? Mi-e teama ca, si daca reusesti, pe termen lung nu se poate decat inrautati situatia, pentru ca relatia dintre voi se deterioreaza, din pacate, cu fiecare palma.
Nu poti apela la cineva pentru sprijin ca sa nu mai fii singura cu ei si, banuiesc eu, cu treburile casei? E clar ca ai nevoie de ajutor, si practic, poate si emotional (nu neaparat un psiholog sau terapeut, poate doar cineva care sa te asculte fara sa te judece si sa te ajute sa intelegi mai bine ce ti se intampla). Daca nu primesti empatia, ascultarea si acceptarea de care ai tu nevoie, e foarte greu sa le oferi copiilor aceste lucruri si asta e de inteles, nu de condamnat.
Nu stiu cat te ajuta ce-ti scriu aici. Daca vrei, iti pot recomanda un psiholog si niste cursuri de parenting. Dar cam atat pot face online. 🙁 Daca ai nevoie de mai mult ajutor, lasa-mi totusi un comentariu sau scrie-mi pe ursuandreea84[at]gmail[punct]com.
Nu pot decat sa-ti MULTUMESC pentru acest articol. Cu acordul tau, il voi duce mai departe, catre alte mamici. Dupa ce am citit articolul tau, am decis sa nu-mi mai ating niciodata fetita. Nu o bat, dar o mai “ating” uneori si regret de fiecare data … De curand, in timp ce stateam relaxate si povesteam, mi-a spus ca stie ca e rea, si ca de-aia o mai ia la fundulet, DAR ca as putea sa-i spun frumos, ca ea e fetita mare 🙁
Cred ca nimic nu e intamplator! Cred ca dintr-un motiv anume am ajuns sa citesc articolul tau, care reflecta din pacate realitatea … Nu, bataia nu e o rezolvare … nici macar palmuta peste fund nu e o rezolvare (ce rezolvi cu ea ??) Daca dai incet, rade si spune “Nu ma doare! Nu ma doare! :)))”, daca dai tare, regreti amarnic …
MULTUMESC!
Andreea, ce zici, tot ti se mai pare ca “nu faci nimic” scriind ? 🙂
Ada, ma bucur pt tine! Si pt fetita ta cu atat mai mult 🙂
🙂 Multumesc!
Bun venit, Ada!
Simt o mare multumire citindu-ti comentariul si cred ca iti inteleg sentimentul. Si mie mi s-a intamplat de multe ori, cu oameni, carti sau bloguri sa simt ca n-au aparut intamplator in calea mea. Daca tu simti asta in legatura cu articolul meu, sunt mai mult decat bucuroasa.
Fetita ta ti-a dat un feedback valoros (sa mai zica cineva ca un copil nu intelege nimic!). Ti-a spus in cateva cuvinte ce efect are palmuta asupra stimei ei de sine (ajunge sa se considere rea, pentru ca in ochii ei tu ai mereu dreptate) si ti-a sugerat o alternativa (comunicarea de pe planuri egale). Ai in ea cea mai buna sursa de informatie si inspiratie.
Exact de asemenea mamica are nevoie fetita ta si nu de una perfecta din start! Felicitari din suflet,
Raluca Jacono
am citit cu interes mare parte din comentarii
m-am aflat in postura parintelui care se uita urat si dezaprobator spre un alt parinte, dupa ce copilul acestuia mi-a lovit copilul
fiul meu, nestiind inca ce e bataia, nu a reactionat in nici un fel, crezand, cel mai probabil, ca a fost mangaiat mai “puternic”
mama fetitei, i-a spus ceva de la departare, probabil mult folositul nu-i voie…eu am ramas consternata si ranita
nu a fost un eveniment major dar pentru un parinte este greu de suportat(vedeti, iar, pt parinte:) )
oare care ar fi modul ideal de a manageria o astfel de situatie?!
dat fiind ca fiul meu nu a fost deranjat nu am discutat cu el evenimentul(are un an si 3 luni)
felicitari pentru acest articol foarte interesant
Bine-ai venit, Veronica!
Iti multumesc mult pentru aprecieri si sper sa gasesti si alte articole care sa-ti placa.
In legatura cu situatia descrisa de tine, nu cred ca exista un mod ideal de a o gestiona. Depinde mult de cei implicati. Ce pot sa spun sigur e ca ceva e in neregula cu relatia dintre fetita si parintii ei, iar cea mica arata asta cum stie ea mai bine.
Daca fiul tau n-a reactionat in vreun fel, nu cred ca are sens sa deschizi subiectul. Ti-ar da de inteles daca ar fi afectat.
veronica. fiindca ai fost singura ‘atinsa’, esti si singura care detine problema. iar aici te-ar putea ajuta sa incerci sa patrunzi ceva mai profund in lucruri. deci cam ce merita, dupa mine, sa ai in vedere in asemenea situatii?
1.vine o varsta ( intre 1 an si jumatate- 3 ani si jumatate) cand copiii lovesc fara a fi neaparat agresivi- cand testeaza reactii (ale celui lovit, ale propriului parinte, ale celorlalti ‘spectatori’)
2.pot copia un comportament- model agresiv
3. trec in fapt niste sentimente care nu i se permit manifestate (aici, de obicei, parintii si educatoarele sunt cei care ‘cenzureaza’)
4. si copilul tau ar putea trece, la randul lui, prin asemenea etape, la un moment dat.
intre timp, consider ca e sarcina mea (de parinte) sa-mi tin copilul la distanta fata de alti copii cu un comportament constant violent.
si, da, intotdeauna te ajuta SA VORBESTI! (spre exemplu, aici vorbesti)
si as mai adauga ca merita vorbit cu copilul, indiferent de varsta lui. tot va receptiona un mesaj intr-o forma sau alta. plus ca verbalizezi ceea ce ai simtit tu, iar el va avea de la cine invata, in timp, sa-si exprime propriile emotii
tot Gratiela
copiii suedezi ar merita bataie cu duiumul pentru ca situatii descrise de tine vad zi de zi: desculti in parcuri, la joaca pe nisip, cu sau fara sosete, desculti la scoala, in curte uneori :)…la inceput m-a socat si pe mine, nu ca nu mi-as fi lasat fetele de frica murdaririi dar de frica aschiilor, cioburilor de sticla, etc…insa nu am vazut asa ceva in parcurile de joaca de aici. In Ro fata mea cea mica, avea un an jumate atunci, a venit cu un kk de caine in mana…era plin de mucuri de tigari si de coji de seminte, mizerie…or fi si parcuri curate, nu zic…in fine, altul e subiectul aici.
Frumos abordat subiectul, mi-a placut. Am sa mai vin, am citit azi doua articole care mi-au mers la suflet. Felicitari!
Bun venit, Salmi!
Ma bucur mult ca ti-a placut ce ai citit pana acum si sper sa revii.
Buna ziua,
Am citit articolul si e foarte interesant.Poate ca e un minus faptul ca nu aveti copii, dar pe de alta parte extrem de multi indivizi frustrati, cu extrem de multe probleme emotionale devin parinti…Ce ma intreb eu, “De ce nu ati luat atitudine?” . Nu conteaza cum, ci sa luati cumva atitudine: cu o gluma, oricum, in orice fel. Poate ca putem si noi schimba ceva, blamand astfel de comportament, chiar in public.
O zi buna si la cat mai multe articole!
Mirela Cioran
salut, cineva spunea ca e un minus faptul ca nu ai copii. In acceptiunea mea e un mare plus, nu faci decat sa observi lucrurile din exterior si concluzia e mai sanatoasa daca e “trasa” la rece. Fiind implicat in “meseria” de parinte e posibil sa’ti scape multe.
Nu sunt , insa, de acord cu faptul ca multi tac atunci cand vad astfel de anomalii, trebuie sa le spunem, eu, tu, altul…
Asa, poate, va vedea ca nu trebuie sa’si corcteze copilul doar de dragul “vecinului” …
Bun venit, Catalin!
Multumesc pentru vizita si pentru comentariu! Legat de faptul ca nu sunt inca mama, nu stiu daca imi garanteaza obiectivitatea, dar sigur nu ma descalifica de la a discuta diversele metode pe care le vad folosite de adulti asupra copiilor.