Andra are o temă dificilă… “elev în comunism“. Cum îi spuneam şi ei, eu am prins doar clasa I si aIIa înainte de ’89, deci nici eu nu mai ţin minte mare lucru, dar hai să vedem ce iese 🙂
Pui de compunere 1
La naştere, copilul primeşte un sac invizibil în care îşi poate aduna toate cuvintele pe care le învaţă. Povesteşte despre un băiat sau o fată care s-a dus fericit în prima lui zi de şcoală în ’84, cu sacul de cuvinte după el. Acolo a descoperit că de fiecare dată când vroia să folosească anumite cuvinte, cum ar fi “libertate”, “dorinţă”, “drept”, apăreau nişte personaje mici şi gri, ca nişte mici fantome, care îi furau cuvintele. Povesteşte cum în primul său an de elev, reuşea să-şi recupereze cuvintele când cei gri nu erau atenţi, dar pe parcursul celor cinci ani de şcoală până în ’89 a obosit să se mai chinuie şi a pierdut multe cuvinte care îi erau dragi.
Pui de compunere 2
Povestea unui elev pedepsit că întreba “de ce?”. Nu înţelegea de ce trebuie să vorbească frumos despre tovarăşul Ceauşescu, pe care nici măcar nu-l cunoştea, decât din tabloul atârnat în clasă. Nu înţelegea de ce trebuie să scrie poezii despre macarale şi uzine în loc să scrie despre flori sau păsări. Nu înţelegea nici de ce trebuie să stea cu mâinile la spate în timpul orei, într-o poziţie atât de incomodă. Nu înţelegea de ce trebuie să-şi spioneze colegii şi de ce tovarăşii lui de joacă în trădau cât ai zice peşte. Şi cum era un elev curios, întreba învăţătoarea “de ce? de ce? de ce?”. Cu o figură tristă, aceasta îl trimitea la colţ, sau îl punea să scrie de câte o sută de ori câte o frază. În ianuarie 1990, când a reînceput şcoala după căderea comunismului, învăţătoarea l-a luat pe elev de-o parte, l-a strâns tare în braţe şi a scos din buzunar o hârtie pe care îşi notase toate întrebările lui… şi a început să-i răspundă.
Pui de compunere 3
Pe vremea comunismului se întâmpla ceva ciudat… Mergeai la şcoală cu scânteia ta de viaţă aprinsă, ca o luminiţă care se vede când te uiţi în ochii cuiva, iar până terminai şcoala, cumva scânteia aia se stingea. Scânteia fiecărui om este sursa creativităţii lui, a personalităţii lui, este ceea ce face fiecare persoană să fie unică. Pentru că şcoala îi învăţa pe toţi să fie la fel şi nu permitea niciun fel de abateri de la reguli, uşor-uşor, pentru că nu erau folosite, scânteile se stingeau. Erau însă câţiva elevi care reuşeau să-şi păstreze ceea ce îi făcea unici: îşi creau grădina lor secretă, de care nu ştia nimeni, unde aveau libertatea de a gândi şi de a se juca aşa cum vroiau. Unii dintre ei se pierdeau pe parcurs, pentru că cineva le descoperea aceste grădini şi îi îndepărta de ele. Alţii reuşeau să “supravieţuiască” şcolii şi să nu se piardă pe ei înşişi printre toate regulile şi obligaţiile impuse de sistem.
Spor la scris!
dute dracului……..
hmm… si daca ar fi sa-ti exprimi nemultumirea in mai mult de 3 cuvinte (vezi ca “du-te” e cu cratima :P), cum ar suna?
Mie imi place,dar celelalte sunt mai reusite:)…..Intr-adevar,dificila tema…….
Sunt de acord s-o contactam… pe rand, incet, toti, de mai multe ori, mai ales ca a terminat Litere, ca are resurse (umane), ca, vorba ei, “hai sa vedem ce iese :)”
Bravo, Sandra G! Personal ti-am citit eseul, aveai un alt nume, o alta varsta, un eu multiplu, mai dezvoltai cate ceva… “De ce? De ce? De ce?” Pentru ca te plictisesti, pentru ca preferatul tau Saint-Exupery te-a mintit ca adevarul nu este ceea ce se demonstreaza, ci este ceea ce simplifica.
Dupa ce iese din puscaria imaginara in care o arunc, zic s-o angajam!
PS: Felicitari, Tzurcanule (sic)! Ce zici, poti tu s-o reeduci putin???
PS: exista un concurs in desfasurare pe tema asta… think about it! Poate castigi ceva
Hmm… nu stiu cat de nimic n-am inteles din ultimul comment 🙂 Anonim, ma ajuti un pic? Care litere? ce eseu? ce varsta? de unde pana unde St Exupery? ce puscarie? ce tzurcan? ce concurs? 🙂
Buna Marius,
Inteleg acum aciditatea din primul comentariu si imi inchipui frustrarea de a trece prin ce imi descrii.
Am inceput blogul acesta in primul rand pentru ca m-am ingrozit de numarul de site-uri care dau compuneri (execrabile) gata facute, omorand orice sansa ca un copil sa isi descopere o eventuala placere in a se gandi la teme si a scrie. Ideea a fost tocmai de a oferi o alternativa la copy+paste-ul care, de acord cu tine, retardeaza.
A doua motivatie a fost ca nu mi se pare ok sa dai copiilor de scris in fiecare sfanta luna martie compunere despre primavara, fara sa ii inveti sa exploreze o tema astfel incat sa vina cu idei noi. Ce incerc eu aici este nu numai sa le dau idei, ci si sa le arat cum le produc, astfel incat sa invete incet-incet sa o faca si singuri.
Nu “mi se rupe”, dimpotriva, fac ce fac pentru mailuri ca cel primit de la una dintre “beneficiarele” puilor de compuneri, care mi-a marturisit ca de cand a vazut ca poti scrie altfel, ca nu e obligatoriu sa vorbesti despre struguri si frunze uscate in compunerea anuala despre toamna, si-a facut un caiet de compuneri si acum le scrie din placere, fara ajutor.
Referitor la una dintre remarcile tale, eu cred ca numai adultii au abilitatea si talentul de a fi “cretini”. Copiii sunt doar infricosator de permeabili la influente si din pacate sunt expusi la mai multe modele negative decat pozitive, atat acasa cat si la scoala.
In concluzie, inteleg punctul tau de vedere si imi pare rau pentru contributia mea la neplacerile cu concursul. Nu voi opri acest proiect, pentru ca feedback-ul pe care l-am primit de la unii dintre copii (ce-i drept, putini) imi confirma ca imi ating obiectivul de a-i invata sa gandeasca singuri. Totodata, feedback-ul tau m-a facut sa realizez ca majoritatea puilor de compuneri sunt mult prea elaborati fata de ce imi propusesem initial (a oferi doar o samanta de idee). Schimbarea pe care o voi face va fi de a le reduce dimensiunile si nivelul de detaliu, astfel incat sa ramana mai mult loc de desfasurare a imaginatiei copiilor.
Iti multumesc pentru interventie si sper ca raspunsul meu sa fie unul tolerabil pentru tine 🙂
Cu speranta ca valorile noastre nu sunt foarte diferite de fapt,
Sandra.
PS: Am terminat Comunicare, iar preferatul meu este Sartre, care mi-a explicat primul ca totul este alegere 🙂
Draga Marius,
Nu sterg nimic, schimbul asta de comentarii mi se pare demn de facut stencil si impanzit orasul cu el, pentru ca arata cat de simplu si frumos se pot armoniza doua puncte de vedere aparent diferite… it’s here to stay! De cati oameni ai nevoie ca sa schimbi o lume? – nu conteaza, doar sa stie unii de altii 🙂
Multumesc pentru sugestii, o sa le integrez in urmatorii pui de compuneri. Partea cu feedback-ul direct pe compunerile omuletilor face parte din dorinta mea de a extinde proiectul la niste workshop-uri lunare de scris cu copii, de care momentan nu am timp. La cum se exprima ei in mailurile in care imi cer ajutorul, nu stiu cat de simplu le-ar fi sa inteleaga un feedback scris pe textele lor, asa ca as prefera o interactiune face to face pentru asta… Cine stie, poate ma veti putea ajuta cu o “Casuta Hobbitilor”? 🙂
Jucaria ta suna genial, imi place! Cu copiile prin sertare stau prost, dar cu blogurile nu 🙂 Daca ai timp sa arunci o privire pe http://pensees-lutze.blogspot.com sau pe http://zana-zorilor.blogspot.com si ti se pare ca am “stofa de elf”, mi-ar face placere sa contribui si eu la cenaclul vostru. Da-mi te rog un mail la pensee punct lutza at gmail punct com si mai povesteste-mi putin de modus operandi al proiectului, iti voi raspunde dupa 5 mai, cand ma intorc in Bucuresti.
Zile cu mult soare,
Sandra.
PS: ti-am repostat commentul, caci eu de cand mi-am pus in comentarii adresa de mail scrisa cu @ in loc de “at” am fost inundata de spamm.
dute aia a scris corect fa!!
ca sa eliminam neintelegerile, se scrie "du-te".