Copilul meu mai mic are 2 ani și 2 luni. Deși pare că am făcut lucrurile mai bine (cel puțin în concepția mea) față de primul copil (la care am fost atât de absorbită de a fi mamă, de a fi mama perfectă, de a învăța și evolua ca părinte încât m-am pierdut mult timp pe mine însămi pe drumul copilăriei ei timpurii), deși pare că m-am mai deșteptat, că am mai renunțat la așteptările față de mine însămi și față de ceilalți, deși m-am mai detașat de rezultate, de casa curată, de copil mereu fericit etc, totuși, copilul meu de 2 ani și 2 luni este ca oricare alt copil de 2 ani  – adică are perioade bune și perioade mai puțin bune, are momente de detașare și momente în care pare că cineva l-a lipit cu superglue de piciorul meu și nu mai vrea să-i dea drumul.
Suntem într-unul dintre aceste momente. Deși este destul de dificil să ai grijă de doi copii cu nevoi destul de diferite, de casă, masă și ceva business în timp ce copilul mai mic este (la propriu aproape) lipit non stop de tine, deși este obositor și chiar exasperant, deși simt câteodată că am nevoie de liniște și detașare mai mult decât orice, mă gândesc înainte de toate la nevoile lui și la ce anume îi cauzează această stare de ”lipire”, această anxietate de separare, această nevoie continuă de a mă simți aproape, de a-l ține în brațe (iarăși, ca atunci când era doar un bebeluș). Mă gândesc că băiatul meu nu este un ”alintat” sau un ”răsfățat” sau un ”învățat în brațe” ci că e ceva ce e dincolo de comportamentul lui (care, în fond, nu este decât un limbaj și el).


Părinții au nevoie de timpul lor, copiii au nevoie și ei de timp cu ei înșiși

Este necesar ca părinții să aibă timpul lor, în afara casei și a copiilor. La fel, cei mici au nevoie de timp pe care să-l petreacă ei singuri (sau mai bine zis, ei înșiși), timp în spațiul organizat de joacă (sau chiar alături de părinte) dar fără a-l implica pe părinte și fără ca părintele să-i întrerupă joaca prin sfaturi sau indicații. Copiii învață cel mai bine atunci când au la dispoziție timp pentru a inventa, explora și experimenta. Când aveți oportunitatea de a avea timp productiv departe unii de alții (chiar și scurt timp), vă veți reîntâlni apoi mai proaspeți, mai dornici de a vî conecta unii cu ceilalți, mai pregătiți, ca părinți, să acordați atenție totală (și timp special) copiilor voștri. Da, calitatea chiar este mai importantă decât cantitatea.
Îmi place să folosesc expresia ”tu însuți” decât ”tu singur”. Cred că împuternicește mai mult (chiar dacă poate la început sună puțin bizar și deloc familiar) și nu separă, nu alimentează frica de a fi abandonat sau respins. Încercați și o să vedeți efectele…
De asemenea, aveți în minte că atunci când ne jucăm cu un copil, avem impulsul de a ne impune ideile iar copilul are tendința de a ne urma și de a răspunde, mai degrabă de a creea el însuși, de a descoperi, de a învăța pentru el. Așa cum jobul unui părinte nu este de-și face copilul fericit, la fel nu este de a se juca cu copilul. Da, este foarte bine de a împlini nevoia de joacă a copilului dar este la fel de bine de a-l încuraja și susține să o facă el însuși, pentru el și nu pentru noi.
De când s-a născut juniorul nostru am fost mult mai dispusă (și disponibilă) să observ mai mult, să particip la joaca lui, fără să intervin prea mult, să fiu lângă el fără gândul acela constant (care m-a însoțit mulți ani la Ioana) că TREBUIE să-l distrez, TREBUIE să-l fac fericit și eventual TREBUIE să nu cumva să plângă (altfel, aș fi o mamă foarte nasoală dacă aș lăsa copilul să plângă, sau Doamne ferește, ar plânge din cauza mea, că eu nu l-am distrat prea mult, eu nu l-am ținut suficient în brațe, eu nu l-am dezmierdat, plimbat, legănat, alăptat, gâdilat mai mult ș.a.m.d). E bine când scapi de imaginea (prefabricată) de mamă perfectă (sau părinte perfect) pentru că atunci ești liber(ă) să fii cea mai bună mamă (sau cel mai bun tată) pentru copilul tău.
timpul-luiAstfel, după 2 ani, într-o perioadă de achiziții noi pentru junior (vorbit, abilități motrice fine, cine mai știe ce…aștept cu interes să aflu) și pentru că am petrecut mult timp împreună cu el (chiar dacă am insistat să aibă timpul lui de joacă, locul lui de joacă etc), Iancu s-a obișnuit cu această apropiere fizică și să facem lucrurile împreună (de la gătit la spălat și întins rufe, la citit povești și construit castele din cuburi de lemn; de la plimbări prin pădure la drumeții la piață. Totul împreună, mereu împreună, fără posibilitatea ca în ultimele luni să luăm o pauză sănătoasă (eventual zilnică) de nici măcar o oră). Astfel, este necesar să știm că cei mici se obișnuiesc și se adaptează obiceiurilor pe care noi le creăm pentru ei. Când un copil este obișnuit ca un părinte să fie constant prezent fizic lângă el, copilul va aștepta în continuare acest comportament. Chiar dacă avem o relație frumoasă și veselă și jucăușă și interesantă, știu sigur, că la această vârstă avem mult de beneficiat dacă am avea fiecare timpul lui separat de celălalt. Oare cum să ajungem să facem asta?
Al doilea lucru pe care l-am conștientizat apropos de această vârstă în care el se individualizează mai mult, perioada în care apare ”Eu”, Eu diferit de mama și tata, Eu – Iancu, are nevoie de limite și o îndrumare în ceea ce i se întâmplă. Când stabilim reguli și limite, cum ar fi: ”eu acum gătesc la bucătărie în timp ce tu te joci tu însuți în living (sau în camera ta)”, nu putem să ne așteptăm ca cel mic să zică: ”Da mama, tu du-te și fă-ți treaba în timp ce eu mă joc în liniște, aici…”. Ba din contră, este posibil ca cel mic să plângă, să se smiorcăie sau chiar să facă un tantrum. Una dintre cele mai mari provocări pentru un părinte este să știe cum și când să pună limite și apoi să fie capabil să își asculte copilul în exprimarea sentimentelor lui (plâns, furie, tristețe, frică etc). Este absolut necesar să fim acolo, lângă copil, să îi confirmăm (sau pune în cuvinte) ceea ce simte, ceea ce ne transmite, să îi putem spune: ”Da, ai dreptul să fii supărat, furios etc…”
Atunci când avem ca scop să ne ținem copilul într-o stare de fericire sau bucurie continuă, riscăm să creăm chiar oposul fericirii – și anume: insecuritatea.
Este necesar să răspundem nevoilor copiilor noștri pentru ca ei să își creeze un atașament securizant încă de la naștere, acest lucru este primul pas spre deschiderea căii spre autonomia lor. Este de asemenea necesar, ca în relația cu copilul nostru să ne exprimăm și noi nevoile și sentimentele noastre, fără a le neglija (da, poate amâna dar nu neglija). Este necesar să avem ca prioritate o relație sănătoasă și vie cu copilul nostru și nu una în care ne cocoșăm de prea multe responsabilități și în care ne neglijăm nevoile, ceea ce conduce la prea multă putere a copiilor asupra noastră. Dacă ați experimentat aceste stări în relațiile cu cei mici sau dacă ați văzut părinți (da, în special mame care au trăit aceste aspecte) probabil că îmi veți da dreptate. De fapt nu mie, că nu eu am zis prima dată aceste lucruri. Cam toți specialiștii (mai noi sau mai vechi) în parenting-ul făcut cu iubire și respect pentru copil – spun asta. Copiii pot să plângă sau să se plângă atunci când părinții pun limite dar sunt întotdeauna usurați atunci când știu că nu ei conduc casa.
Și totuși, teoria o știu…chiar am și aplicat-o de-a lungul timpului. Ce se întâmplă cu copilul meu? Ce îl face să fie atât de atașat de mine?

  1. Am alunecat iarăși pe panta mamei care se sacrifică, ce așteaptă să-i vină rândul la împlinirea nevoilor. Mi-am amânat prea mult nevoile. N-am cerut ajutorul. Am luat prea multe responsabilități pe umerii mei și m-am lăsat dusă de viața de zi cu zi, zicând că mâine o sa fie mai bine, mâine o să am grijă de nevoile (și de dorințele) mele, fără să fac vreun pas concret în acest sens. Și firește…că nu s-a întâmplat de la sine.
  2. Din cauză că mi-am asumat mai multe responsabilități (poate chiar și roluri) în casă n-am mai dat spațiu și timp partenerului meu să își asume responsabilitățile și rolurile lui. Acest lucru a fost în detrimentul copiilor și nu spre marea lor împlinire, pentru că nu s-au ales decât cu o mamă obosită și plină de frustrări.
  3. Copleșită de treburile casei, de activitățile cu copiii, de gătit, cumpărături și, printre picături de treaba mea profesională, n-am mai avut timp special și dedicat cu fiecare dintre copii. Astfel, am petrecut mai mult timp cu ei dar mult mai slab calitativ, dacă pot să spun așa. Astfel, am creat acel obicei de a face totul împreună (în special cu Iancu) și asta l-a dus, încă un pas, spre acest atașament nu foarte sănătos, pentru niciunul dintre noi…
  4. Pentru că n-am mai avut momente de timp special cu copiii, în special cu Iancu, nu am mai putut să fiu în acea atenție, conectare și observare pe care le practicam până nu demult. Și deși timpul petrecut împreună a fost mai mult totuși el nu a primit ceea ce avea nevoie mai mare în acele momente de la mine și astfel și cererea lui este din ce în ce mai activă.

Ce pot să fac?

  1. Să reiau timpul special, zilnic, timp în care el este cel care propune jocul iar eu îl urmez, cu atenția maximă asupra lui, conectată și implicată în ceea ce vrea să îmi arate sau să îmi spună.
  2. După o perioadă de timp special să reiau momentele petrecute cu el, în timp ce eu doar observ, fără să mă implic în jocul lui, fără să îmi dau cu părerea, încurajându-l să facă lucrurile el însuși, să inițieze jocurile lui, fără să îl cert că a făcut murdărie, fără să mă enervez că se agață de gâtul meu, fără să încerc să îi aranjez cuburile sau jucăriile în modul în care cred eu că ar sta mai bine, ș.a.m.d.
  3. Să nu-l întrerupt din joacă atunci când ”este ora de masă” sau ”ora de ieșit afară” sau ”ora de baie” etc. Să nu-l întrerup din joacă atunci când vâd că stă concetrat să facă ceva, când răsfoiește singur o carte, când se spală prea mult pe mâini sau când întinde gunoiul cu mătura în loc să-l strângă în făraș.
  4. Să îmi acord mai multă atenție mie, ca femeie, cea care sunt în afara tuturor rolurilor mele din viața de zi cu zi, pentru a-mi împlini nevoile (măcar atât, dacă nu și câteva din dorințe, din când în când). Și pentru asta înseamnă a renunța la responsabilitățile preluate în plus. Și toate acestea ducând la mai mult timp pentru mine, câte puțin în fiecare zi, departe de copii. Și încet, încet copiii vor învăța că și mama are nevoi, și mama poate să facă și alte lucruri, că …și Dana este Dana, dincolo de mamă, de soție, de bucătăreasă, menajeră, șofer, asistentă, contabilă etc.

Ce legătură are timpul meu în afara rolului de mamă cu autonomia copiilor mei?

În momentul în care știu să apreciez ce înseamnă să am timp pentru mine, ce înseamnă să am intimitatea spațiului și timpului meu (adică acel loc pe care nu-l împarți cu nimeni, acel timp pe care nu-l justifici nimănui), abia atunci pot înțelege că și copilul meu are aceeași nevoie și pot să-l încurajez și să-l învăț cum să facă să aibă spațiul și timpul lui cu el însuși și pentru el însuși. Și acest lucru se învață de mic, de foarte mic, de la câteva minute petrecute în balansoar sau în pătuț studiind degetele sau un carusel, până la câteva zeci de minute (pot să fie chiar doar 10 minute) petrecute pe jos, pe covoraș meșterind la jucării, construind sau bucătărind, citind sau liniștind păpușile. Și așa se învață și se exersează autonomia. Acea autonomie de care vor avea nevoie copii până vor deveni adulți.
Voi ce părere aveți despre toate acestea? Voi cum procedați atunci când cel mic se agață prea mult de voi? Aveți timpul vostru și spațiul în care puteți să vă manifestați în afara rolului de părinte? Cum ați trecut (dacă ați trecut) peste aceasta perioadă solicitantă a celor mici?