Cine nu-și amintește uniforma de școală primară? Cămașa sau rochița cu pătrățele mici baby blue, șorțulețul albastru și gulerașul simplu sau cu danteluță, pe toate le suportam fără să crâcnim. De fapt, nu-mi aduc aminte să mă fi deranjat. Îmi era indiferentă. La vârsta aceea, hainele îmi erau indiferente. Comode să fi fost, ca să mă pot juca în voie, în rest, nu conta nimic. Apoi am trecut în clasa a cincea, în cadrul unui liceu cu tradiție, în care uniforma se purta cu mândrie de la clasa I până la clasa a XII-a. Noi, cei mici, eram foarte mândri că purtăm aceleași haine cu liceenii la care nici nu îndrăzneam să ne uităm direct. Cred că cei mari erau și ei mândri de uniformă, căci era simbolul unei tradiții.
Ce se întâmplă astăzi cu vestimentația în școli? Am observat că există două situații: uniformă sau haine de firmă, cât mai fițoase. Să le luăm pe rând.
Uniforma este văzută de către conducerea școlii și de către părinți drept cea mai bună soluție la problema vestimentației. Ce cred părinții? Că uniforma îi scutește de cheltuieli și de eternul ”Mami, nu mai am cu ce să mă îmbrac!” Ce cred profesorii? Că îmbrăcându-i pe toți la fel, reușim să ștergem diferențele de situație financiară dintre copii și evităm cazurile de costumații indecente. Oare?
Eu am constatat că nu se rezolvă niciuna. Copiii oricum se vor diferenția prin încălțăminte, ghiozdane/genți sau telefoane. Chiar le vor folosi intenționat pentru a ieși în evidență, ceea ce este o pornire firească, o nevoie de apreciere din partea grupului din care faci parte. Este absolut normal să vrei să arăți ceea ce te face unic. Nu pot nicicum să înțeleg de ce se vrea nivelarea diferențelor dintre copii, uniformizarea lor, înecarea individualității într-o masă amorfă. De ce de la profesori (mai ales de la profesoare) se așteaptă să fie îmbrăcate elegant? Pentru că trebuie să se impună, să creeze o distanță față de elevi chiar și prin felul în care arată și deoarece, ca profesor, trebuie să ai prestanță (?!). Mi s-a ”recomandat” când m-am îmbrăcat ”casual”, cu blugi și ghete, să renunț la un astfel de ”outfit” (:p), pentru că ”nu trebuie să mă trag de șireturi cu elevii”. În ce privește decența, se găsesc oricând nasturi de desfăcut și fustițe de scurtat, chiar și la cea mai severă uniformă (liceencele de pe vremea comunismului știu multe astfel de trucuri 🙂 ).
A doua situație, care îi înnebunește pe toți, este obsesia hainelor de firmă, cât mai scumpe și mai țipătoare. Din nou, este doar nevoia legitimă de afirmare a individualității. Desigur că strategia aleasă este greșită și de o superficialitate tulburătoare. Însă ce altceva pot face?
Școala nu recunoaște și nu cultivă niciun aspect al indiviualității. Toți copiii învață aceleași lucruri, în același fel și în același ritm. Tot ce ține de aptitudini și talente este secundar priceperii la matematică, română și alte materii ”serioase”. Atunci cum pot copiii arăta ce le este caracteristic? Prin ceea ce este exterior și de aparență, fără a putea dărui din ceea ce au în interior. Din cauza aceasta, copii pierd atât abilitățile și talentele, cât și justa apreciere a valorii acestora. Talentul la desen sau la muzică, deși extrem de prețioase pentru dezvoltarea lor, sunt disprețuite și devin chiar motive de luare în râs. Ce să mai vorbim despre dans, teatru sau scriere creativă? Partea tristă este că tocmai aceste talente neglijate ne fac viața mai frumoasă și mai bogată.
Deși consider mania vestimentației de firmă o problemă, nu cred că uniforma o poate rezolva, din moment ce nu atinge rădăcina acesteia. Nu trebuie să le dictăm ce să poarte, ci să le apreciem calitățile care îi fac unici, să-i ajutăm să le descopere, să le cultive și să le aprecieze la adevărata lor valoare. Ar găsi astfel lucruri de substanță de care să fie mândri și pe care să le considere un fel de carte de vizită, în schimbul firmelor de pe haine.
Concluzia: ar trebui să construim o școală în care individualitatea copilului să fie prețuită și cultivată, în care dorința lui naturală de a-și exprima unicitatea să fie acceptată și în care să fie prețuite valorile adevărate.
Sincer , daca ai mai fi elev in clasa a X- a si ai veni o saptamana la rand cu acelasi tricou alb si the same jeans……si colega ta de banca si-ar schimba tinuta zilnic…….cum te-ai simti??? Asa ca individualitate poate aparea din alta partea si nu din imbracaminte…………….DECI HAI UNIFOrMA…….
Daca aș învăța într-o școală în care mi-ar fi apreciată personalitatea și în care adevăratele valori ar fi cele spirituale, probabil că acea colegă nu ar face mare caz de vestimentația ei variată, iar eu aș fi conștient că am o mulțime de calități care valorează mult mai mult decât hainele de pe mine. Mai clar, nu ar conta pentru niciunul dintre noi ce purtăm pe corp, ci în suflet.
A nu se înțelege că disprețuiesc potențialul hainelor de a spune ceva despre noi. Cred și eu că poți alege o culoare sau un accesoriu pentru a arăta cum te simți. Ceea ce mi se pare ok, din moment ce și mie îmi place uneori să-mi aleg hainele în funcție de starea de spirit. Și să nu uităm că dorința de frumos se poate satisface și în vestimentație, ceea ce este iarăși perfect legitim.
Problema este că oricum m-aș suci și m-aș învârti în jurul ei, uniforma mi se pare doar o constrângere lipsită de orice sens, din moment ce ea oricum nu poate rezolva problema superficialității și nivelează doar unele diferențe aparente. (De ce ne-om teme noi atâta de diferențele astea, nu-mi dau seama.)
Părerea mea este că elevii ar trebui să fie liberi să aleagă ce poartă, pentru că sunt și ei oameni și au dreptul de a se exprima cum cred ei de cuviință. Dacă le-am oferi un mediu educațional în care să cultivăm adevăratele valori, sunt absolut sigură că ar alege modalități benigne de a-și manifesta personalitatea. Printre care aș enumera și piercing-uri și tatuaje, frizuri trăsnite și accesorii colorate. Doar așa, pentru că nu văd cui fac rău toate astea.
Eu zic să plecăm urechea la cei care sunt obligați să poarte uniformă și să aflăm și care sunt sentimentele lor. Degeaba polemizăm noi, care nu suntem obligați să ne îmbrăcăm în vreun fel și avem libertatea de a alege.
Elevii s-au schimbat, prioritatile lor sunt altele ( exista poate un 25-30% dintre elevi care inca invata, inca mai merg la olimpiade, le place ca sunt elevi), cluburile au devenit pasiunea multora, hainele de firma sunt si ele pasiunea multora dar nu si le permit toti, telefoanele “faine” le ocupa timpul orelor etc……
Sunt de acord cu tine Andreea in multe multe privinte, doar am fost colege de facultate si stiu ce fel de om esti: un om bun, muncitor, destept , care si-ar dori o schimbare in tara asta ca si mine, ca si x , ca si y……Problema ar fi cum putem sa realizam schimbarea? Sa ne ocupam de cei 25-30 % dintre elevii salvati si sa nu ne mai pese de ceilalti care ne sfideaza la ore? Nu stiu…..nu cred ca am fi noi impacate cu chestia asta…..
Dragă Mihaela, îți mulțumesc pentru cuvintele tale, poate nu întru totul meritate.
Cred ca lumea de astăzi este diferită, dar nu cred că elevii s-au schimbat. Întotdeauna tineretul a fost văzut de către adulți ca fiind zvăpăiat, nonconformist sau rebel. Să ne amintim de scandaloșii tineri romantici, cu părul lor lung și dezordonat, care aveau curajul să iasă fără pălărie pe stradă 😉 și să îi scrie versuri înflăcărate iubitei.
Cred că toate acestea sunt inerente tinereții. Poate că astăzi au la dispoziție mult mai multe modalități de a se exprima, dar cred că proiritățile lor sunt aceleași: de a cunoaște lumea în care trăiesc (chiar dacă nu ne convine nouă felul în care o fac), de a-și câștiga independența și de a duce o viață liberă și fericită. Nu cred că trebuie blamați pentru strategiile pe care le aleg pentru a-și îndeplini nevoile. Cred că trebuie ajutați să vadă valoarea reală a hainelor și a gadget-urilor. Nu vom reuși (nici nu-mi doresc, de altfel) să eliminăm aceste preocupări, pentru că ele sunt firești. Importanța lor covârșitoare pentru viața acestor tineri este nefirească. Și asta e tot din vina noastră, a adulților, care am construit această lume superficială în care îi creștem. Să fim serioși, până la urmă, elevii nu sunt singurii care suferă de preocupări superficiale. Sunt destui adulți care nu prețuiesc decât banii și aspectul.
Cum putem să realizăm schimbarea? Îmi vin în minte versurile lui Michael:
”I’m starting with the man in the mirror
I’m asking him to change his ways
And no message could have been any clearer
If you want to make the world a better place
Take a look at yourself, than make a change”
Să ne gândim bine la atitudinea noastră față de acești tineri, nu cumva îi subestimăm, nu cumva suntem condescendenți și nu le acordăm importanța pe care o merită? Poate ar înceta să ne șocheze (pentru mine, sfidarea de care vorbești se traduce în ”Hei, sunt aici, sunt o persoană ca și tine, respectă-mă!”) dacă ar fi priviți fără prejudecăți și fără condescendență.
Să începem cu cei 25-30% ca să le arătăm tuturor că tinerii nu sunt niște pierde-vară superficiali, ci tinere persoane care au nevoie de un mediu propice dezvoltării. S-ar putea să avem surpriza de a vedea cum schimbarea se propagă…