Am primit de peste mări și țări o carte minunată, pe care am savurat-o pagină cu pagină: A Free Range Childhood: Self Regulation at Summerhill School*, de Matthew Appleton.

Matthew Appleton a fost houseparent la Summerhill timp de nouă ani, având în grijă un grup de băieți între 10 și 13 ani. Notițele scrise de el de-a lungul acelor ani au luat forma unei cărți din dorința de a dezvălui măcar o parte din ceea ce este cu adevărat Summerhill, după ce a constatat că vizitatorii și mass-media nu reușesc să se detașeze de prejudecăți pentru a privi deschis această comunitate.

Cuvântul ”comunitate” descrie mult mai bine Summerhill decât ”școală”, întrucât singurele lucruri ce amintesc de școală sunt cursurile, pe care copiii au dreptul să le aleagă și să le frecventeze sau nu. Deși majoritatea copiilor nu acordă acestor cursuri o importanță deosebită până pe la 15-16 ani, preferând să se joace și să-și petreacă timpul cu prietenii lor, atunci când se decid să participe nu au nevoie să fie motivați ca să învețe. Dimpotrivă, reacția lor la încercările profesorilor de a transforma învățarea într-un joc interesant este una de respingere: ”Quit playing around, let’s learn!”. Drept urmare, orele se desfășoară într-un mod tradițional, lucru pe care copiii par să-l aprecieze. Odată înscriși la un curs, ei trebuie să participe la acesta cât e nevoie pentru a nu-i ține pe ceilalți pe loc, dar pot oricând să renunțe. De asemenea, pot primi ceea ce noi numim meditații, adică sesiuni individuale de învățare. Dar a fi elev la Summerhill înseamnă a fi în primul rând copil.

În mod similar, pentru a fi profesor la Summerhill nu trebuie să ai o calificare specială, mii de diplome și atestate, ci să crezi în libertatea copilului și în dorința lui înnăscută de a învăța ce are nevoie pentru a duce o viață fericită. La începutul fiecărui an, profesorii își prezintă cursurile copiilor și răspund la întrebările acestora. Cursurile au o structură flexibilă, putând fi adaptate pe parcursul anului la interesele celor înscriși, iar materiile din anii terminali sunt alese astfel încât să-i pregătească  pentru examenele naționale.

Dar destul despre învățat! Să ne întoarcem la ceea ce contează cel mai mult: comunitatea și libertatea. Summerhill este o școală mică, având între 80 și 100 de copii din mai multe țări (Marea Britanie, Germania, Japonia, Spania, Grecia etc.). Adulții sunt evident în minoritate și au un statut egal cu cel al copiilor. Au un singur vot în adunările săptămânale și respectă același regulament precum copiii, fiind amendați pentru încălcarea acestuia.

În adunările săptămânale se discută o varietate de chestiuni și de cazuri de nerespectare a regulamentului stabilit de către comunitate. Adunarea poate hotărî să amendeze un membru pentru încălcarea unei reguli în bani, desert sau servicii în folosul comunității, însă nimeni nu este mustrat sau ironizat pentru faptele sale. Morala și psihanaliza nu își au locul într-o astfel de comunitate, care preferă să rezolve problemele în mod practic. Cei care consideră totuși că au fost amendați prea aspru pot face un apel pentru a se apăra.

Regulamentul este de obicei mult mai lung și mai complex decât cele ale școlilor obișnuite, lucru de necrezut dacă ar fi să luăm de bună imaginea creată de media despre Summerhill ca ”o școală fără reguli”. El cuprinde în general mai mult de 100 de reguli, ce merg de la stabilirea orei de culcare până la obligativitatea de a avea frâne funcționale la bicicletă.  Câteva dintre ele sunt obligatorii și nu sunt supuse dezbaterii, fiind restricții impuse de autorități (de ex. fetele și băieții nu pot dormi în aceleași camere după o anumită vârstă).

Libertatea pare să se împace bine cu regulile și asta nu a fost nicicând mai evident decât atunci când copiii au votat abolirea întregului regulament. Adulții nu s-au opus și timp de câteva luni toată lumea a fost liberă să facă orice voia. Mai trebuie să spun că au fost câteva luni de coșmar :)? Regulile au fost reintroduse treptat de către copii, pe măsură ce înțelegeau că traiul într-o comunitate impune niște limite binevenite, ce asigură respectarea libertăților și a nevoilor tuturor. Abolirea regulilor a venit dintr-un acces de rebeliune cu care copiii vin din afara școlii și pe care toți îl manifestă într-o măsură sau alta când simt prima oară gustul libertății. Dar întotdeauna se găsesc copii mai mari care să  le explice că fără reguli e haos și nimeni nu e până la urmă fericit.

Pe măsură ce cartea se apropia de sfârșit simțeam o oarecare tristețe. Gândindu-mă la anii mei de școală, n-am putut găsi niciun moment de pură fericire, în afara celor furate în pauze, pe care le trăiam cu intensitatea răzbunării. M-am gândit apoi la toți copiii care sunt nevoiți să strângă din dinți și să se resemneze cu pierderea copilăriei pentru un presupus succes în viața de adult. Apoi mi-am dat seama cât de ușor ar fi ca toate școlile să fie ca Summerhill dacă adulții ar putea să înțeleagă câtă ușurare și fericire aduce eliberarea de educația obligatorie. Dar cum să înțeleagă dacă au fost ei înșiși școliți și obligați să se resemneze, ajungând să creadă că autoritatea, sub orice formă ar fi, trebuie respectată și nicidecum pusă la îndoială?

Am găsit aceste două filmulețe foarte interesante și m-am gândit c-ați vrea să și vedeți câte ceva din ce se întâmplă la Summerhill:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=GdwjvxcJHTA&feature=related]

*Summerhill School a fost creată în 1921 de A. S. Neill și funcționează după aceleași principii și astăzi, la 37 de ani de la moartea fondatorului. La sfârșitul anilor ’90 Summerhill a fost controlată și amenințată cu închiderea de către autoritățile britanice, care nu înțelegeau cum li se poate acorda copiilor dreptul de a nu participa la ore. Apelul făcut de școală la Independent Schools Tribunal din cadrul High Court a avut succes și autoritățile au fost obligate să-și retragă amenințările și să-și rărească vizitele.  Ceea ce este extraordinar este că judecătorii au așteptat până când copiii de la Summerhill le-au evaluat propunerile și s-au declarat de acord. Talk about justice!