de John Taylor Gatto

Sunt pe la mijlocul primei mele lecturi din John Taylor Gatto și trebuie să vă spun că m-a prins. Este uimitor, atât ca stil, cât și ca idei. Vă recomand cu căldură, aș fi vrut să spun, numai că nu cred că acest clișeu poate transmite pasiunea pe care mi-a stârnit-o în numai câteva zeci de pagini Dumbing Us Down: The Hidden Curriculum of Compulsory Schooling

Am ales două fragmente din capitolul The Psychopathic School care mi-au atras atenția prin sinceritatea cu care sunt prezentate scopurile reale ale școlarizării și efectele ei. Vă recomand și traducerea aceasta care sintetizează perspectiva neconvențională lui Gatto asupra rolului de profesor.

Două instituții controlează în prezent viețile copiilor noștri: televiziunea și școala, în această ordine. Ambele reduc lumea reală cu înțelepciunea, curajul, cumpătarea și dreptatea ei la o abstracție continuă și fără sfârșit. În secolele trecute, vremea copilăriei și a adolescenței ar fi fost ocupată cu muncă reală, caritate reală, aventuri reale și o căutare reală a unor mentori care ar putea să te învețe ce vrei să știi cu adevărat. Mare parte din timp era petrecut în preocupări comunitare, practicând atașamentul, cunoscând și studiind fiecare aspect al comunității, învățând să întreții un cămin și alte zeci de sarcini care sunt necesare pentru a deveni un bărbat sau o femeie întreagă.

Dar iată calculul timpului cu care trebuie să se descurce copiii cărora le predau:

Din cele 168 de ore din fiecare săptămână copiii mei dorm 56. Le rămân 112 ore pe săptămână în care să-și construiască un sine.

Conform unor rapoarte recente, copiii se uită la televizor 55 de ore pe săptămână. Le rămân 57 de ore pe săptămână pentru a crește.

Copiii mei stau la școală 30 de ore pe săptămână, folosesc aproximativ 8 ore pentru a se pregăti și a ajunge la și de la școală și petrec o medie de șapte ore pe săptămână făcându-și temele – un total de 45 de ore. În această perioadă sunt sub supraveghere constantă. Nu au timp sau spațiu intim și sunt pedepsiți dacă încearcă să-și impună individualitatea în uzul timpului sau al spațiului. Le rămân 12 ore pe săptămână în care să-și creeze o conștiință unică. Desigur, copiii mei mănâncă și asta le ia ceva timp – nu mult pentru că au pierdut tradiția cinelor în familie – dar dacă alocăm trei ore pe săptămână pentru mesele de seară, ajungem la un total de timp privat de nouă ore pe săptămână pentru fiecare copil.

Nu e de ajuns, nu? Cu cât este mai bogat copilul, cu atât se uită mai puțin la televizor, dar și timpul lui este la fel de rigid prescris de o gamă mai largă de divertisment comercial și de inevitabilele lecții private în domenii lăsate rareori la alegerea sa.

Dar aceste activități sunt numai o modalitate cosmetizată de a crea ființe umane dependente, incapabile să-și umple propriile ore, incapabile să inițieze linii de sens care să dea substanță și plăcere vieților lor. Această dependență și lipsă de scop sunt o boală națională și cred că școala, televiziunea și lecțiile au mult de-a face cu ea.

***

Nu cred că vom scăpa de școli prea curând, sigur nu în timpul vieții mele, dar, dacă vrem să schimbăm ceea ce devine rapid un dezastru al ignoranței, e nevoie să înțelegem că instituția școlii ”școlarizează” foarte bine, deși nu ”educă” – aceasta face parte din proiectul ei. Nu e vina profesorilor proști sau a prea puțini bani cheltuiți. E doar imposibil ca educația și școala să fie vreodată același lucru.

Școlile au fost proiectate de către Horace Mann, Sears și Harper de la Universitatea din Chicago, de către Thorndyke de la Columbia Teachers College și alți bărbați pentru a fi instrumente pentru gestionarea științifică a unei mase de oameni. Școlile sunt create pentru a produce, prin aplicarea unor formule, ființe umane-șablon ale căror comportament poate fi prevăzut și controlat.

Într-o foarte mare măsură școlile reușesc să facă asta, dar într-o ordine națională din ce în ce mai dezintegrată, într-o ordine națională în care singurii oameni ”de succes” sunt independenți, încrezători și individualiști (pentru că viața în comunitate care îi protejează pe cei dependenți și slabi a murit și au rămas numai rețelele), produsele școlii sunt, așa cum am spus, irelevante. Oamenii bine școliți sunt irelevanți. Pot vinde filme și lame de ras, muta hârtii și vorbi la telefon sau sta paralizați în fața unui monitor de computer, dar ca ființe umane sunt inutili. Inutili pentru ceilalți și inutili pentru ei înșiși.

Nefericirea zilnică din jurul nostru este, cred, în mare măsură cauzată de faptul că, așa cum spunea Paul Goodman acum treizeci de ani, îi forțăm pe copii să crească absurzi. Orice reformă a școlii trebuie să ia în seamă absurditățile acesteia.

Este absurd și anti-viață să faci parte dintr-un sistem care te obligă să stai închis cu oameni de exact aceeași vârstă cu tine și de aceeași clasă socială. Acest sistem te rupe efectiv de imensa diversitate a vieții și de sinergia varietății; într-adevăr, te izolează de propriul trecut și viitor, închizându-te într-un prezent continuu așa cum face televiziunea.

Este absurd și anti-viață să te muți din celulă în celulă la sunetul unui gong în fiecare zi din tinerețea ta într-o instituție care nu-ți permite niciun pic de intimitate și te urmează chiar și în sanctuarul căminului tău, cerându-ți să-i faci temele.

”Cum vor învăța să citească?”, mă întrebați, iar răspunsul meu este ”Amintiți-vă de lecțiile din Massachusetts”*. Când copiilor li se dau vieți întregi în loc de unele organizate pe vârste în blocuri de celule, ei învață să citească, să scrie și să calculeze cu ușurință, dacă acele lucruri au sens în felul de viață care se desfășoară în jurul lor.

Dar țineți cont de faptul că în Statele Unite aproape nimeni care citește, scrie sau calculează nu primește prea mult respect. Suntem o țară a vorbitorilor; îi plătim vorbitori cel mai mult și îi admirăm, drept urmare copiii noștri vorbesc constant, urmând modelele publice ale televiziunii și ale profesorilor. Este foarte dificil să predai lucrurile de bază pentru că ele nu mai sunt cu adevărat de bază în societatea pe care am creat-o.

*Învățământul obligatoriu american este o invenție a statului Massachusetts, din jurul anului 1850. A fost respinsă – uneori cu armele – de un procent estimat de 80% din populație, ultimii copii fiind luați la școală abia prin anii 1880 din localitatea Barnstable din cape Cod, când zona a fost ocupată de poliție, iar copiii au mers la școală sub pază.