Cred că oricine promovează activ educația acasă s-a lovit de întrebarea aceasta, fie venind de la cititori sau parteneri de discuție, fie din simpla reflecție asupra propriei activități – ”Ești pentru educația acasă sau împotriva școlii?”. Răspunsul variază în funcție de persoană și de discuție, de cât de înfierbântate sunt spiritele. Nu pot vorbi în numele altora, dar mi se pare util să o fac în numele meu, fie doar pentru a le da un răspuns cuprinzător celor ce mă acuză de a fi anti-școală.
Înainte de a începe, aș vrea să clarific că ceea ce voi scrie nu trebuie extins asupra mișcării pentru educația acasă, asupra celor ce o sprijină sau asupra celor ce își educă proprii copii. Sunt părerile și gândurile mele, pe care le expun aici drept lămurire pentru cei ce își pun această întrebare chiar dacă nu o lasă într-un comentariu.
Adevărul e că nu pot da un răspuns clar și final. În unele articole și în unele zile mă las purtată de discuție și scriu sau spun lucruri ce sunt o critică la adresa școlii. În altele, mă axez pe pozitiv și scriu despre ce oferă educația acasă. Dar mereu sunt conștientă că întrebarea ”De ce nu școală?” e subînțeleasă în orice discuție. De multe ori, parcă o aud la fiecare final de paragraf despre educația acasă, cu variantele ”Dar ce, școala ce are? Acolo nu învață copiii? Acolo nu este cunoaștere, curiozitate, iubire pentru copii, prețuirea individualității etc?” Și-mi vine pe limbă răspunsul, împreună cu tentația de a-l scrie. Așa că-l scriu, de multe ori, pentru mine sau pentru cititori. Blogul meu poate fi citit și ca un soi de jurnal, din care e evidentă tranziția de la profesoara frustrată la susținătoarea educației acasă, dacă-l citești cronologic. Dar cum bănuiesc că mulți nu au timpul sau curiozitatea de a afla mai multe despre mine (nu c-ar fi ceva demn de atâta atenție), poate nu-i chiar așa evident.
Așa că vă povestesc pe scurt: am petrecut 18 ani pe băncile școlii cu succes, cum ar spune unii. Premiul întâi în școala primară și cea generală, premul al doilea în clasele 9-11 la mică distanță de cel dintâi, ceea ce m-a impulsionat să iau coronița în clasa a 12-a și 4 mențiuni la olimpiadele județene și notă mare la bac (nu-mi amintesc exact, de ce să mint?). Am urmat apoi cursurile Facultății de Litere din București ”la stat”, cum se spune, și am avut una dintre primele 10 medii de final (iarăși nu-mi aduc aminte a câta și nu văd rostul să stau să caut). Am intrat la master la aceeași facultate, tot ”la stat”. Nu scriu toate astea ca să mă laud, mai ales că nici nu sunt vreo olimpică internațională și nu consider că am excelat în alt domeniu decât în a dansa pe ce-au cântat alții. Le scriu fiindcă articolele mele pot crea impresia că sunt frustrată, traumatizată, repetentă sau mai știu eu ce.
Știu că m-am exprimat dur, reducând experiența mea școlară la ”a dansa pe ce-au cântat alții”. Pe atunci nu o vedeam așa. Eram mândră de notele mele și de aprecierea profesorilor, iar școala nu mi s-a părut niciodată prea grea (din păcate, nici deosebit de interesantă). Judecând din poziția de adult, văd mai clar de unde venea motivația mea de a ”învăța”, ce era de fapt acest ”învățat”, cu ce am rămas și ce aș fi putut face în schimb. Am fost întrebată de curând ce aș fi ajuns dacă n-aș fi fost la școală, ceea ce voia să însemne mai curând ce-aș fi făcut dacă aș fi fost neglijată și lăsată analfabetă. Ce aș fi putut să fac? Aș fi dus o viață cum nu doresc nimănui. Așa că da, din acest punct de vedere sunt recunoscătoare că am fost la școală, sunt convinsă că a fost mult mai bine așa decât să fi fost lăsată de izbeliște. Doar că mie nu-mi place să gândesc așa. Îmi place să mă gândesc cum ar fi fost mai bine și ce aș putea face eu mai bine pentru copilul meu.
Dar asta nu înseamnă că îi condamn pe cei ce au fost la școală (așa cum am fost eu însămi, soțul meu, prietenii, rudele) sau pe cei ce își duc în fiecare zi copiii la școală (așa cum au făcut părinții mei cu mine și cum fac mulți dintre prietenii mei acum). Nu am nicio prejudecată față de copiii școlarizați, nu-i consider mai prejos decât cei educați acasă și m-aș bucura ca băiatul meu să fie prieten cu cât mai mulți copii, indiferent de felul educației.
Nu aș avea de ce să iî condamn pe cei ce aleg școala, fiindcă nu e treaba mea ce aleg ei pentru proprii copii, nu le știu situația nici măcar ca să-mi dau cu părerea despre cum aș face în locul lor și știu cât de grea poate fi această decizie pentru orice părinte. Mai știu și că educația acasă e la început la noi și privită cu suspiciune. Știu că a alege să te ocupi de proprii copii depinde de mulți factori ce nu țin neapărat de tine (situația financiară, accesul la informație de calitate, accesul la sprijin din partea comunității și a celor apropiați, prejudecata față de părinții ce aleg să renunțe la serviciu pentru a-și crește copiii etc.). Și da, știu și că nu orice părinte s-ar simți împlinit educându-și acasă copiii, lucru perfect îndreptățit.
Eu nu scriu pentru a-i convinge pe cei ce nu pot sau pe cei ce nu vor să se dedice educării copiilor lor. Nu scriu nici pentru a-i face să se simtă vinovați. Dacă ajung pe blogul meu, sper că vor găsi o descriere a defectelor școlii și o vor lua ca motivație pentru a cere schimbarea, pentru a afecta ei înșiși pozitiv viața școlară a copiilor lor, pentru a contracara prin relația lor cu copiii efectele nocive ale unor practici școlare (cum sunt notarea, temele, evaluarea, competiția etc.). Dacă nu dau eu însămi strategii utile, e pentru că nu cu asta am ales să mă ocup, ci cu promovarea unui alt drum. Iar ca să-i încurajez pe cei care îl iau în considerare, am nevoie să le explic de ce celălalt drum, cel bătătorit, nu e tocmai optim.
Eu propun o alternativă la școlarizare, iar asta implică faptul că nu o consider a fi ideală. E normal, deci, să spun și de ce o consider așa. Poate că e incomod, mai ales când realitatea e că peste 90% dintre copiii români merg și vor merge la o școală convențională. Și sunt de acord că asta e mult mai bine decât să fie analfabeți nevoiți să supraviețuiească la marginea societății.
Doar că eu nu promovez neglijența sau abandonul. Eu promovez educația acasă, adică implicarea activă și dedicată a părinților, în primul rând, dar nu numai, în viața și educația copiilor cu grijă, atenție, respect, empatie și răbdare. Eu le vorbesc celor care se preocupă și se informează ca să fie părinți cât mai buni și celor ce văd în educația acasă o opțiune viabilă pentru ei și familia lor. Pentru ei caut informații și formulez explicații. Nu ca să-i conving, ci ca să le pun la dispoziție o mică parte din ce au nevoie ca să ia o decizie bună. Bună nu din punctul meu de vedere, ci din al lor.
Iar când scot la iveală defectele sistemului școlar și efectele lor asupra copiilor, nu încerc să-i sperii sau să-i manipulez, ci să le confirm bănuielile, temerile, amintirile. E drept că mă las uneori purtată de retorică și devin combativă. Aș vrea să credeți despre mine nu că aș avea vreo intenție malefică de a distruge școlile și a lăsa în voia sorții pe cei ce le sunt elevi, ci că pur și simplu pun (poate prea mult) suflet în ceea ce scriu, în ceea ce încerc să transmit.
Și cred că mai am o justificare: școlarizarea este atât de adânc înrădăcinată în mentalitatea noastră, a tuturor celor trecuți prin ea, că avem nevoie de un mic șoc pentru a o privi de la distanță, cu obiectivitate și discernământ. Uneori ajută să îți închipui că auzi prima oară de o chestie numită ”școală”, unde copiii sunt duși în fiecare zi pentru a primi ”educație”. Și apoi să treci printr-o zi școlară tipică de parcă ar fi ceva fictiv, nemaivăzut până atunci. La ce ajută? La a te descotorosi de ideile preconcepute (”școala e necesară”, de pildă, sau ”școala nu se poate face altfel”) și a vedea întregul proces de școlarizare la rece. Pentru ce? Pentru a vedea ce putem îmbunătăți sau contracara acasă, dacă am ales școlarizarea, sau pentru a ne da seama la ce anume renunțăm când scoatem școala din ecuație.
Când trec în revistă beneficiile educației acasă și le pun în balanță cu caracteristicile școlarizării, nu încerc să demonstrez că educația acasă este cel mai bun fel de educație. Nu susțin că ea este potrivită în 100% dintre cazuri, pentru toate familiile și pentru toți copiii. Nici că toți părinții ar trebui să și-o dorească sau să se simtă prost pentru că nu și-o doresc. Dar știu că poate fi cel mai bun drum pentru unele familii, așa cum este pentru mine și familia mea. Descoperind, mai întâi prin lecturi și exemplele altora și acum prin proprie experiență, cât de frumos, împlinitor și eliberator poate fi acest drum, chiar dacă e neprevăzut, sinuos și uneori solicitant, îmi doresc să le arăt și altora de unde începe, măcar pentru a fi siguri că au luat în calcul toate opțiunile. La asta aș rezuma dorința mea în ce privește educația în România: existența mai multor opțiuni decât școala de stat, cea privată, dar convențională și cea alternativă (de tipul Montessori, Waldorf). Mi se pare că lista e prea scurtă și nu poate cuprinde nevoile tuturor familiilor. Iar contribuția mea la lungirea ei este informarea cu privire la educația acasă.
Ca să vedeți că nu sunt singura care se luptă să se mențină mai aproape de capătul ”pro-educație acasă” decât de cel ”anti-școală”, vă propun să citiți și alte mărturii asemănătoare:
http://somethingandother.blogspot.ro/2013/04/i-am-not-anti-school.html
http://sharingalongtheway.com/can-i-be-pro-unschool-without-being-anti-school/
Vă invit la discuție, în secțiunea de comentarii: Voi cum ați răspunde la întrebarea din titlu? Și cum vă situați vis-a-vis de toată chestiunea, blogger sau nu, homeschooler sau nu?
Andreea,
Iti inteleg postarea dupa comentariile pe care le-am vazut la articolul tau precedent 🙂
Nu stiu ce comentarii vei mai primi, eu iti voi spune despre situatia mea: premianta ca si tine pana in clasa a 12-a, primii ani am invatat de frica bataii si de rusinea parintilor care m-au comparat mereu cu un coleg de clasa – fiul unor colegi de serviciu, apoi din obisnuinta de a fi printre primii in clasa, am terminat unul dintre cele mai prestigioase licee (colegii nationale) din Bacau, Bac cu 9.80, facultate ‘la stat’ la Iasi, Informatica economica, bursiera, master in management, nenumarate alte cursuri, nici eu nu ma laud, doar ca idee sa intelegi de ce te cred. Am invatat pe rupte tot ce mi s-a cerut – latina, chimie, muzica, fizica, integrale triple, limite, peste 50% din ce am invatat nu mi-a folosit niciodata, zile si nopti in sir petrecute cu pixul in mana si cu burta pe carte doar pentru o coronita ce statea apoi aruncata pe dulap si un brat de carti plus mandria alor mei care se umflau in pene cu odorul lor in fata cartierului. Am o cariera de succes intr-o multinationala pe un post pe care multi si l-ar dori, dar pe care eu il urasc pentru ca nu-mi asigura timp pentru mine, pentru familie – sunt sclava angajatilor si a sistemului. Momentan am un ragaz de 2 ani pentru concediul de crestere copil. Incerc sa-mi adun gandurile si abilitatile pentru altceva.
Sotul meu – elev de nota 6-7, a invatat cand a avut chef si numai la ce i-a placut, rar stat aiurea seara la teme, o copilarie fericita, linistita, prieteni cu duiumul si timp petrecut la joaca, nu cu burta pe carte si cu pixul in mana. Are o cariera de care este multumit si mandru, nu castiga mai putin decat mine, program flexibil, face ce ii place, invata zilnic lucruri noi si este pasionat de domeniul in care lucreaza.
Cu ce este el mai putin ‘realizat’ si implinit decat mine?
Fiul nostru – are doar 9 luni, dar va fi homeschooled. Eu personal ma voi ocupa de el. Am investit deja vreo 3000 RON in carti si materiale si biblioteca lui este in continua expansiune. Sunt abonata la vreo 20 de bloguri de profil, la vreo 3 grupuri pe FB si zilnic imi salvez materiale si link-uri pe care le voi folosi.
De ce? Scoala a fost ceva pe vremuri, nici atunci asa cum ar fi trebuit. Acum? scoala are un singur rol – acela de a scoate pe banda rulanta indivizi inculti, usor manipulabili de sistem. Cum? Tone de materie inutila, indigerabila care ii face pe copii sa urasca scoala, le inhiba creativitatea si curiozitatea naturala pentru invatare, materie predata de profesori prost platiti, privati de respectul cuvenit, prea obositi si satui sa mai lupte cu greutatile, cu fitele elevilor de bani gata si cu sistemul care nu ii lasa sa isi utilizeze talentul, multi fiind cu adevarat pasionati de meseria lor – altfel cine ar rezista cu asemenea salarii…
Si ca sa raspund la intrebarea ta – sunt “pro-educatie” SI “anti-scoala” ca sistem centralizat. Te inteleg de ce vrei altceva pentru fiul tau si te sustin.
Multumesc, Georgiana, pentru comentariu, atentia cu care citesti blogul (ai dreptate, comentariile recente m-au inspirat sa scriu articolul de fata) si lucrurile pe care ni le-ai impartasit despre tine si familia ta! Ma bucur ca blogul meu este una dintre sursele tale de informatie si inspiratie si-ti sunt recunoscatoare pentru sustinere. Mult succes in gasirea unei noi ocupatii care sa-ti permita sa fii alaturi de fiul tau!
Este foarte dificil să dai un răspuns direct și franc la această întrebare, dar voi încerca.
Sunt de acord că educația acasă este o alternativă excelentă pentru toți părinții care își doresc acest lucru pentru copii lor și au găsit modalitatea de a se susține financiar. Până la urmă partea financiară este în general una dintre cauzele principale pentru care mulți părinți elimină din start posibilitate educației acasă.
Referitor la anti-școală aș spune că nu școala în sine este problema, ci modul în care este percepută educația de către școală. Când spun școală mă refer atât la educatori și profesori, cât și la cei care scriu legile în baza cărora școala funcționează.
Soluții pentru o educație de calitate există, dar, din păcate, nu există o rețetă educațională generalizată așa cum încearcă școala actuală să o facă. Fiecare dintre noi suntem diferiți, iar școala ar trebui să creeze un mediu unde să ne putem exprima fără a fi etichetați, evaluați, pedepsiți etc.
Multumesc, Cristian, pentru raspuns! Imi place ca e echilibrat si pui in discutie schimbarea de care e nevoie pentru ca scoala sa fie un loc mai potrivit pentru copii.
Ar fi multe de invatat de la sistemele alternative de genul Montessori si de la scolile libere de genul Summerhill, dar pentru asta e nevoie de multa deschidere din partea celor ce iau deciziile. Iar asta nu stiu daca e posibil, din pacate. Daca se doreste in continuare accent pe cantitate, nu pe calitate, atunci vor continua sa foloseasca practicile de gestionare a elevilor in masa, fiindca la suprafata functioneaza, iar despre profunzimea lucrurilor nu prea par sa-si puna intrebari.
Orice parinte zdravan la cap ar trebui sa fie pro-educatie. La capitolul acesta unanimitatea nu e utopica. Copiii nostri au 10 si respectiv 8 ani. Ii educam acasa de cand s-au nascut. Nu au pus piciorul intr-o sala de clasa sau gradinita (le-au vazut doar pe youtube cum arata 🙂 ). Suntem bucurosi de progresele copiilor nostri si realizam ca la varsta lor, SCOALA nu ne-a invatat sau nu ne-a oferit indrumarea necesara pentru a invata ceea ce ei stiu. Ne dam seama in acelasi timp ca multi parinti nu au nici motivatia, nici interesul sa isi educe copiii acasa. Cei care pierd, din cauza parintilor, sunt copiii desigur.
Bună Andreea și celorlalți cititori,
Încep prin a răspunde că “Da” sunt pentru școlarizare dar din păcate nu cea de stat. Eu nu pot să spun că am fost strălucit liceean, dar pot să spun că în aceea perioadă s-au creat relații cu colegii cu cu profesorii care m-au inspirat în viață. Mă pot caracteriza prin elevul de nota 8 dar cu tot soiul de excepții.
Mi-a plăcut matematica în general, și pot spune că azi nu folosesc rezolvările de șiruri, progresii, integrale, cercul trigonometrice ș.a. în munca de zi cu zi. DAR cred și susțin că folosirea lor și rezolvarea problemelor de matematică din școală au ajutat la deprinderea cu un anumit tip de gândire, de analiză și raportare la fapte concrete.
La fel mi-a plăcut și gramatica, despre care îmi pare rău că programa a scos-o din curricula liceenilor de profil Real.
Cât despre alte materii paremi-se nu ne-au fost predate cu tâlc. Adică doar informație. Firește acest lucru îl vede fiecare prin proprii ochi, dar mie probabil de aceea mi-a plăcut matematica cât și gramatica pentru că despicau cumva firul în 4 apoi în 8 și-n alte 8 tinzând către “sursa primară”. Ei cât despre literatură, istorie, psihologie, aș putea spune că doar informații telegrafice fără sens, fără noimă și în parte falsă.
Ce vreau să subliniez, din punctul meu de vedere, este că pe lângă lucrurile care mi-au plăcut, și mă făceau să trec peste ora de culcare rezolvând exerciții , sistemul este defectuos din mai multe motive (tot personale dar poate mai văd și alții tot așa).
În primul rând ideea de întreg, de unitate, de relație între lucruri, oameni, evenimente, lipsește cu desăvârșire. Totul este divizat, materii sterpe.
Pentru mine are mai mult sens să știu că Netwon (fizică), a trăit în perioada x (istorie), a avut un stil de viață (biologie, psihologie), a avut următoarele reflecții (literatură), concluzionate într-o formulă matematică. În parte, poate aceste lucruri sunt scrise, dar din motive care nu se discută acum poate nu sunt transmise cu dăruire ci doar că trebuie respectată programa.
În concluzie, ruperea copiilor de lângă părinți este prematură pentru ei. Iar când acest lucru se realizează când ei sunt în creștere înseamnă că totuși altcineva îi crește. Iar apoi apare conflictul nevăzut dar simțit între părinți și copii (Doamne unde am greșit de se comportă așa!). Pentru că cei mici caută modele, dar dacă sunt instituționalizați de mici modelele nu sunt părinți cu care se văd 4-5 ore pe zi din cauza serviciului ci ceilalți. Mai mult în special băieții își evocă mamele (avem poeți destui), pe când fetele tatăl, dar până la vârsta de 6-7-8 ani mamele sunt modelele copiilor.
Deci doresc educație pentru copii, doresc și școlarizare pentru copii dar cât mai aproape de părinți (adică acasă). Aș dori să intru și eu (fiind novice) în rândul familiilor care au optat pentru școala acasă. Am mai citit una alta, dar aș prefera să intru în legătură cu câteva familii să văd pe viu cum derulează acest stil de școlarizare. Sunt dispus să călătorec în țară deși locuiesc în Timișoara până la București mi s-ar părea lung drumul, dar până la Cluj, aș merge.
Aș aprecia niște date de contact de la familii care deja au experiență în această direcție.
În final vreau să te felicit pentru promovare și poate reușim să ne și întâlnim, altfel ce sens ar avea izolarea și școlarizarea, dacă rămânem închistați în globul nostru de spumă! Că până la urmă pasărea își ia zborul și va interacționa cu lumea, deci de noi depinde cum construim lumea.
Cele bune,
Vali
Multumesc mult pentru comentariu si, mai ales, pentru experiențele pe care ni le-ai împărtășit! Și eu sunt de acord cu tot ce spui despre copii, nevoia de modele, despărțirea de părinți. Chiar am în plan un articol legat de educația timpurie în care o să pun ideile astea.
Din păcate, în Timișoara știu doar o familie care face educație acasă. La Cluj știu câteva. Pe cei mai mulți i-am găsit în București. Îți scriu pe mail pentru a te adăuga pe grupul unde discutăm.
Buna Vali, eu sunt din Timisoara, ma intereseaza daca mai sunt familii care au adoptat metoda homeschooling aici?
Nu am intrat în legătură cu familii timișorene, pentru că nu mai locuiesc în Timișoara de 2 ani, dar putem continua discuția pe e-mail.
goaga_valentin@yahoo.com
Ca adult, am afirmat deseori sus si tare ca mie mi-a placut scoala, fara sa-mi dau seama ca nu scoala in sine mi-a placut ci mi-a placut sa invat. Mi-a placut sa citesc pasiune pe care nu scoala mi-a insuflat-o ci tatal meu care, fara sa aiba nici macar bacalaureatul, citea mult. Desi am urmat un liceu de elita din Bucuresti, am invatat o meserie si am invatat-o pentru ca mi-a placut sa fac haine, sa tai, sa cos, sa croiesc. Unde am invatat-o ? Cum unde? Acasa, bineinteles, tot cu tata. La scoala trageam tare cu declinarile la latina 4 ore pe saptamana (apropo, nu mai stiu nici macar un dicton latina desi eram olimpica) si cand ajungeam acasa ma apucam de carpit. Hobby-ul acesta mi l- am perfectionat ulterior iarasi pentru ca eu am dorit asta, pentru ca a fost optiunea mea sa ma scolesc in acest sens. Viata de liceana a fost frumoasa datorita anturajului, colegelor (eram numai fete !), idealurilor si visurilor de adolescenta, nu a avut nicio legatura cu scoala in sine ca sistem. Scoala generala, in schimb, nu mi-a placut deloc. Nu mi-au placut profesorii si nici cea mai mare parte dintre colegi, nu pentru ca eram eu altfel ci pentru ca nu ne potriveam ca temperamente, apucaturi, etc si eram pusi intr-un grup fara sa ne intrebe cineva daca vrem sa fim impreuna, fara sa se urmareasca relationarea noastra unii cu altii. Eram mustrati in permanenta, certati, facuti de rusine.
In fine, pot spune ca ceea ce fac astazi ca adult se datoreaza pregatirii din facultate, pe de-o parte dar si din experientele de zi cu zi de la locul de munca actual si anterior (si eu am fost dascal vreo 4 ani).
In alta ordine de idei, ideea unei altfel de educatii o simteam de mai multa vreme, era acolo, intuitiv, instinctual. Am inceput sa ma documentez, sa citesc, sa caut si dorinta s-a acutizat si cand, in urma cu o luna, ducandu-ma intr-o zi sa-mi iau baiatul de la gradinita (o gradinita de stat cu oarece pretentii) l-am gasit in fundul gol, ud de pipi pana in gat, cu mucii pana la brau de atat plans si inghetat tot desi in clasa nu era chiar frig si mai ales nebagat in seama de nimeni. O mamica se straduia sa-l schimbe pentru ca i se facuse mila de el iar educatoarea statea impasibila la 2 m distanta de el si ingrijitoarea se alfa undeva pe hol. Copilul s-a imbolnavit ulterior si inca sta acasa si acum . Daca ma intrebati, maine mi-as scoate copiii din scoala si i-as duce direct acasa. Este doar o chestiune de timp. Deci da, sunt pro-educatie acasa si total anti-scoala ca sistem, metode, metodica, etc.
Multumesc pentru comentariu, Laura!
Experienta ta seamana mult cu a mea. Simt acelasi lucru: ca mi-a placut sa invat unele lucruri ce se faceau la scoala, mi-au placut unii colegii si unii profesori, unele experiente, dar nu i-a prins bine tot restul.
Imi pare tare rau sa aud de baietelul tau! Asta n-ar trebui sa se intample in nicio gradinita si nu tin de sistem, ci de calitatea oamenilor angajati sa ingrijeasca, din pacate, copiii.
Iti urez mult succes in gasirea unei cai mai bune si mai potrivite pentru voi!
rog sa-mi iertati eventualele greseli, ele nu se datoreza nestiintei ci grabei si sa retineti ceea ce este important din mesaj. va multumesc!
Educaţia acasă sau la şcoala publică este la fel ca şi cu alimentaţia. Alimentaţia ideală este una vegetariană, dar o alimentaţie vegetariană ce nu este bine gândită şi chibzuită poate fi mai rea decât o alimentaţie care foloseşte şi carne. Spun aceasta ca să nu încurajăm persoanele dezechilibrate către un astfel de sistem de educaţie. Eu cred că acesta este sistemul ideal de educaţie pentru acei părinţi care au dobândit o anumită maturitate spirituală, intelectuală, emoţională.
În final copiii noştri îl vor urma şi asculta, vor fi ai aceluia care le hrăneşte spiritul, intelectul şi emoţiile. Din păcate există atât de mulţi părinţi la care le-au fost furaţi copiii fără ca ei să ştie, de fapt ei mai sunt doar părinţi biologici. Şi aceasta este o realitate tristă şi dureroasă atât pentru ei cât şi pentru copiii lor. Doame ajută la toţi ce aleg educaţia acasă să se bucure din plin de copiii lor şi Doamne ajută şi pe cei care nu o pot face să nu-şi piardă copiii.
Multumesc pentru comentariu si urari!
Salut Andreea si felicitari pentru initiativa!
Am inteles si eu dupa multi ani, ca nu iubeam scoala si felul in care se facea educatia acolo, ci eram si sunt pasionata de a invata … Tot premianta si eu si dornica sa nu-i fac pe ai mei de rusine, apoi la facultate, pentru ca aveam nevoie de bursa, trebuia sa am medie mare mereu.
Unii profesori, imi spuneau cu o oarece condescendenta ca da, e original ce spui tu aici, dar te-ai abatut de la subiect/obiect/regula. Aveam un singur profesor la facultate, al carui stil de a impartasi cu noi si a carei personalitate ma fascinau. Si o singura profesoara in liceu, care a vazut ca faptul ca eram diferita, nu tinea de rebeliune goala.
Acum ca am copil de aproape 3 ani, m-au napadit atatea si atatea ganduri in legatura cu gradinita si scoala si educatia in general, ca am hotarat sa cercetez mai mult. Am fost 3 ani si jumatate profesoara si am inteles ca nu se poate cum vreau eu, nu la stat, cel putin. Am locuit in strainatate si am reusit sa invat amici engleza, intr-un an, cat majoritatea profesorilor in 10 la scoala. Am invatat pe parcurs, de la cei pe care i-am ghidat si cu care am conversat, cum e cel mai usor, mai natural si mai eficient.
Iti spun ca imi este greu sa ma gandesc la toata opozitia de care as avea parte din partea apropiatilor si familiei, daca as decide pentru educatia acasa.
Cred ca sotul meu ar innebuni.
As vrea sa fie posibil sa imi trimit copilul la cursurile care-l pasioneaza, sa fie ghidat de niste dascali cu adevarat pasionati, sa pot sa-l invat si acasa si la un fel de scoala.
Acum in era internetului, cred ca visul lui Ivan Illich incepe sa prinda contur.
Acum doar curaj sa am.
Ne mutam in Timisoara de luna viitoare si eram tare incantata ca e scoala Waldorf acolo. Acum sunt doar incantata. 🙂
Te urmaresc indeaproape! 🙂
Bună Daciana. Cred că avem mai multe în comun. Și eu am petrecut muuuulți ani pe băncile școlii/ facultății (inclusiv studii doctorale), dar am serioase dubii legate de sistemul de educație. Îți scriu deoarece și eu locuiesc în Timișoara și aș vrea să știu dacă te-ai mai interesat de sistemul homeschooling (local), dacă ai mai aflat ceva legat de asta. În cazul în care mai ești interesată, poate am putea discuta mai multe despre acest aspect.
P.S. Andreea, multe felicitări și spor în demersurile tale!