de Raluca Lungu
Eu: – Sunteti toti sanatosi, voiosi? Incepem ora de creatie?
Maia: – Nu, Raluca, eu sunt foarte trista.
Eu: – De ce?
Maia: – Azi au fost calificarile pentru concursul de mate, iar tata mi-a spus ca daca nu iau FB nu mai vorbeste cu mine. Am avut 6 greseli, deci nu va mai vorbi cu mine!
Intalnesc saptamanal copii de diferite varste, din diferite scoli, in cadrul unei activitati extrascolare de scriere creativa. Contextul creat la cercul de scriere creativa le permite celor mici sa exteriorizeze, prin cuvant si desen, lumile lor interioare. Personajele lor sunt ei insisi, cu visele si sperantele lor, dar si cu griji si nevoi. Nu mi-a fost greu sa-mi dau seama ca intre lumea reprezentata de copil prin cuvinte si propria lume exista multe si incontestabile conexiuni, mai mult chiar, intre personajele din povestea inventata si din viata traita asemanarile merg pana la identificare.
Faptul ca povestea este o cale de vindecare, ca exista adevarate si veritabile terapii prin poveste nu este o noutate si nici o inventie de-a mea. Am ajuns sa inteleg cum functioneaza procesul de creatie in lumea celor mici si am realizat dubla functie pe care o are povestea: ii permite copilului sa experimenteze cum e sa creeze lumi, dar si sa isi exprime propria poveste, sa se vindece cu ajutorul ei.
S-a intamplat la un moment dat, la anumite intervale, in zile consecutive, grupe diferite de copii sa scrie povesti cu subiecte aproape identice. Indiferent de tema propusa, de faptul ca personajele erau umane sau animale, se intampla ca in multe povesti sa apara un concurs, o competitie (de cele mai multe ori la matematica). Girafe, elefanti, pui de iepurasi sau pur si simplu copii aveau de sustinut concursuri. Aspectele care transpareau cel mai adesea din povesti si din ceea ce traiau personajele erau:
– emotia de dinaintea concursului
– teama de esec
– teama de a fi pedepsit
– teama de a nu se face de rusine, de a nu ii face pe parinti de rusine
– neconcordanta intre ceea ce isi dorea copilul si ceea ce pretindeau adultii de la el
– teama copilului de a recunoaste ca este nepregatit
– teama de a nu pierde iubirea parintilor din cauza unei note mici
– ironizarea castigatorului, marginalizarea lui
Surprinsa de aceste coincidente, i-am intrebat pe copii daca in zilele anterioare au avut concursuri la scoala. N-a fost o surpriza sa aflu ca da. Situatia se repeta destul de frecvent si nu mi-e deloc greu sa inteleg din povestile copiilor cum au trecut ei prin concurs, cum se raporteaza la evaluarile la care sunt supusi ritmic, ce trairi au avut in timpul concursului si dupa.
Cel mai adesea la scoala, parintii, invatatorii si profesorii iau in considerare doar performanta, nota sau calificativul. Nivelul la care se reduce o conversatie cu copilul pe marginea concursului este de multe ori acesta:
– Ce nota ai lua?
– Cate puncte ai luat?
– Al catelea ai fost pe lista?
– Ce ai gresit?
– De ce nu te-ai concentrat?
Daca adultii ar fi dispusi sa treaca dincolo de performanta scolara si de nota, ar afla ca cei mici intra in concursuri cu toata fiinta lor, care inseamna si emotiile, si fricile, si trairile lor, ca dincolo de „ce stiu”, copilul se confrunta si cu „ce simt”, ca presiunea pe care o imprima asupra lor obtinerea unui rezultat care sa-i satisfaca pe cei mari e de multe ori decisiva in felul in care va reactiona in competitie.
Inca din primul an de scoala copilul este plasat intr-o arena competitionala in care trebuie sa-si demonstreze valoarea. Nivelul si ritmul din ce in ce mai alert la care au loc in ultimul timp competitiile si concursurile scolare (indiferent ca sunt la nivel de clasa, scoala, oras, tara) au depasit cu mult rolul lor de a orienta procesul instructiv-educativ. Prin concursurile si competitiile organizate in scoli, din ce in ce mai putin copiii sunt cei care se masoara intre ei. Nevoia de autovalidare a parintilor (ca sunt parinti buni), a profesorilor (ca sunt bine pregatiti) si a scolilor (ca sunt de elita) devine din ce in ce mai mult pretextul concursurilor scolare, iar copiii – marionete manevrate intr-un joc ce nu le apartine.
Din iubire (uneori gresit inteleasa) pentru cei mici, din prea multa nevoie de a ne asigura ca excelam in roul de parinte ori in cel de educatori, ajungem sa traim in locul copiilor nostri, sa-i folosim pentru a ne face noua insine demonstratii despre propria valoare si sa ii privam de libertatea de a decide ceea ce vor. Chiar este punctajul cel mai important lucru sau drumul pana la el? Chiar este nevoia copilului de a fi mereu evaluat sau a noastra? Noi, ca adulti, cat de des suntem supusi evaluarilor, cate examene dam intr-o luna, intr-un semestru? De ce facem altfel cu copiii?
Tot ce am scris in acest articol nu se vrea o pledoarie impotriva concursurilor si a competitiilor scolare, ci una pentru a reduce incrancenarea cu care ele se desfasoara si de a reda copiilor concursurile sub forma jocului animat de fair play.
Arhiva de povesti a cercului de scriere creativa e mare si cuprinzatoare. Pentru a ilustra cele spuse mai sus, am selectat doar doua povesti. Pe marginea lor nu pun intrebari si nu formulez concluzii.
| Autor: Raluca Lungu Coordonez cercul de scriere creativa de la Palatul Copiilor din Timisora de 12 ani, unde lucrez cu copii de la clasa I pana la liceu. Nu fac altceva decat sa provoc copiii la joaca, sa le dau curaj sa se exprime si ii las sa spuna ce simt. Iar rezultatele sunt mai intotdeauna minunate. |
Articol preluat cu acordul autoarei de aici. Îi sunt recunoscătoare că a fost de acord să-l public pe blogul meu. M-au impresionat atât atitudinea empatică și înțelegătoare a autoarei, cât și creațiile pe care a binevoit să le publice. Ele arată cel mai clar cât suferă copiii din cauza presiunilor resimțite cu ocazia competițiilor școlare. Raluca a fost blândă. Pe mine mă știți a fi cu totul împotriva competiției în educație. 😉
Nu stiu, arunc prima piatra sau… mie imi placeau mult concursurile in copilarie. E drept ca nu prea erau, in afara de olimpiade. In privinta copiilor mei, noi discutam impreuna cu invatatoarea daca e oportun sau nu sa mearga copilul la un concurs. Dupa aceea ne pregatim pentru concurs, dar in joaca. Dupa ziua concursului il felicitam pe copil indiferent cite greseli a facut. Nu discutam atunci greselile, raminem doar la atitudinea pozitiva. Eventual reluam exercitiile gresite cu alta ocazie, fara sa specificam ca erau gresite exercitiile. Din pacate, prea multe evenimente din viata seamana cu niste concursuri: adica sunt „aranjate”, depinzi de o performanta aici-si-acum, consecintele sunt imprevizibile pe termen lung. E mai bine sa fii pregatit decit sa regreti ca parintii nu te-au expus la acest gen de competitii. Doar ca pregatirea trebuie facuta cu cap si treptat si nu trebuie in nici un caz traumatizat copilul. Doar felicitat pentru curaj … daca mai sunt si premii, cu atit mai bine!
Multumesc pentru interventie!
Ma bucur daca acum considerati ca nu v-au facut niciun rau competitiile scolare. Poate sunteti un caz fericit. Desi eu tind sa cred si sper sa nu va supar cu asta, ca mai degraba justificati cu mintea adultului de acum o practica dovedita prin studii a fi contraproductiva. Am observat asta inclusiv la mine. Tind sa caut motive pentru ce am trait, asa functioneaza mintea umana. Iar scoala e o experienta indelungata si destul de importanta pentru a ne lasa urme adanci in constient si subconstient. Dintre practicile scolare, incurajarea competitiei mi se pare a fi poate cea mai daunatoare, atat motivatiei interioare a copilului pentru invatare, cat si atitudinii lui fata de ceilalti oameni.
Dumneavoastra incercati sa tineti presiunea la minim, insa copilul sigur o resimte, macar din partea profesorilor sau chiar a celorlalti copii. Un segment din lumea din jur sigur tine cont de rezultate si masoara astfel ceea ce e de fapt de nemasurat (valoarea copilului, inteligenta lui). Nu ne putem astepta sa-i punem unul impotriva altuia pentru a castiga ceva fara a incepe sa-si vada semenii drept adversari. Chiar daca, repet, vad efortul dumneavoastra de a-l menaja, trimitandu-l acolo va contraziceti in esenta. Daca rezultatele nu sutn importante, de ce participa? De ce nu face exercitiile acasa sau in clasa fara premiu si competitie doar pentru satisfactie intelectuala?
Si tot eu raspund: fiindca, observand cum motivatia interioara scade vertiginos inca din primele luni ale clasei intai, invatatorii si profesorii apeleaza la motivatori extrinseci pentru a tine copiii in priza. In plus, ei insisi sunt in competitie si sunt evaluati in functie (si) de rezultatele pe care la obtin copiii. Institutia asta in mainile careia ne lasam copiii este permeata de competitie, interes egoist, vanitate, invidie. Asta primesti cand pui oamenii unul impotriva celuilalt.
Poate si de asta foarte multi oameni cred ca la baza societatii umane stau competitia si violenta, cand de fapt n-am fi supravietuit pana in vremurile moderne in lipsa empatiei si a colaborarii stranse. Chiar daca acum mediul de afaceri cere competitie, asta nu inseamna ca e ceva normal sau ca ar trebui sa ne pregatim copiii pentru a intra in ring.
Eu cred ca poate exista competitie fara aspect negativ. Dar in Romania tot ce face copilul se rasfrange asupra parintelui, si asta ne face sa recurgem la motivatori extrinseci pentru a “tine copiii in priza”.
Baiatul meu de 8 ani joaca hockey pentru ca isi doreste foarte mult. La un meci de hockey automat unii pierd si ceilalti castiga (nu se poate sa fie tot timpul egalitate). Si care e datoria noastra ca parinte? Sa-i imbratisam cu mandrie, sa le spunem ca efortul conteaza si data viitoare vor reusi, daca nu se dau batuti.
Asa e in viata, orice am zice noi. Cineva va lua “premiul mare”, job-ul cel bun, medalia de aur etc. etc. Datoria noastra ca parinti e sa-i pregatim pe copii sa persevereze in ceea ce-si doresc si sa fie campioni.
E usor sa fim parintii castigatorului, sa facem poze cu el pe podium si sa ne laudam la prieteni. Dar trebuie sa fim acolo pentru copiii nostri si cand esueaza, sa-i ajutam sa se ridice si sa-i asiguram ca-i iubim indiferent de rezultate scolare sau sportive.
Stiu ca asa ceva nu se practica la noi; sunt produsul unei astfel de educatii. Tatal meu ma renega periodic. Dar se poate altfel, fara sa renuntam la competitie.
Nu cred ca e un rau in sine competitia. Putem sa o folosim in mod negativ sau pozitiv. Cita vreme ramine un mijloc, nu un scop, e ca un autoturism. Sigur ca produce accidente (autoturismul), e ne-ecologic, e scump, etc. dar uneori e necesar. Putem sa ii gasim o multime de inconveniente, dar nu putem renunta de tot la el (unii). Nu inteleg insa de ce insistati sa spuneti ca si eu as gindi la fel despre concursuri si ca modific cu mintea de adult ceea ce nu imi placea cind eram copil… Cred ca sunt suficient de matura sa imi dau seama cind imi amintesc ceva si cind “imbogatesc” respectiva amintire! Nu sunt de acord cu analiza dvs. despre sporirea motivatiei “extrinseci” prin incurajarea participarii la concursuri. Poate functioneaza la unele cazuri, dar nu puteti generaliza. In clasele unde sunt copiii, profesoarele nu “incurajeaza” neaparat participarea la concursuri – e o discutie libera in care unii parinti decid sa isi inscrie copiii, altii nu. Incerc sa raspund mai elaborat pe blog.
Dar oare copiii sau parintii copiior si-au dat acordul ca povestile/desenele lor sa fie publicate?
eu zic ca in cazul acesta, nu asta este important, pentru ca nu lezeaza demnitatea nimanui. Pe mine m-au impresionat pana la plans aceste doua povestioare, este atat de crud si lipsit de intelegere pentru bietii copii sa fie supusi unei astfel de presiuni. Este foarte bine ca putem citi din scrierile copiilor gandurile si trairile lor grele, nepotrivite cu cat pot ei duce, pentru ca ar fi bine, de dragul lor, sa putem sa aflam ca anumite pretentii ale noastre, parintii, sunt exagerate, nu tin direct de ei si fac mult rau.
Sunt de acord ca nu conteaza in cazul acesta, dar o sa o intreb pe autoare. Nu m-am gandit la asta, recunosc. M-a impresionat mult mai mult suferinta acestor copii.
Avand in vedere experienta scolara proprie, eu si sotul meu am decis ca este mai bine sa ne inscriem fetita la Scoala Waldorf, tocmai ca sa scape de stresul notelor, al competitiei. Este in clasa a III-a si suntem foarte multumiti de progresul ei. Nu am fortat-o sa participe la nicio activitate extrascolara. Face pianul pentru ca asa a vrut ea.
Rezultatele de la Bac din ultimii ani din scolile Waldorf , comparate cu rezultatele elevilor din invatamantul obisnuit vin sa confirme faptul ca incarcarea copilului cu teme si concursuri nu duce neaparat la excelenta.
“Raluca a fost blândă. Pe mine mă știți a fi cu totul împotriva competiției în educație.” Cam asta gandeam si eu pe masura ce citeam articolul. Initial am crezut ca este scris de tine… 🙂
Am participat la ceva concursuri si olimpiade la viata mea, dar cu timpul am realizat cat de inutile si daunatoare sunt aceste concursuri. Stateam si ma gandeam ca din 100 de copii care participa la un concurs, doar 1 este bucuros la final. Restul de 99 sunt mai mult sau mai putin dezamagiti. Indiferent cat de bine s-au pregatit sau cat de talentati sunt. De fapt, cu cat se pregatesc mai mult si pun suflet mai tare, cu atat dezamagirea este mai mare. Pe langa incurajarea spiritului de lupta in dauna celui ce colaborare, concursurile devin astfel una dintre cele mai strasnice metode pentru demoralizare si distrugere a simtului propriei valori.
Foarte elocvent comentariul tau! Multumesc!
Cat stres inutil, este cu adevarat trist. Si eu imi aduc aminte de concursurile, examenele…la pian, in care reuseam aproape intotdeauna sa gresesc, desi acasa sau intr-un cadru restrans puteam sa execut perfect., pentru ca imi tremurau mainile, picioarele si aproape ca mi se facea rau de stres. Imi placea sa cant la pian, doream sa o fac, dar nu cu pretul pe care-l plateam. Dupa multi ani de munca si sacrificii am decis sa renunt (nu la pian) la scoala de muzica. Pentru un copil emotiv si care doreste sa-si satisfaca parintii si profesorii pe care-i iubeste genul acesta de competitii si concursuri sunt un calvar.
asa este…am trecut prin aceleasi stari. acum, mezinul canta, dar doar cand este singur si daca tac si nu il privesc, imi accepta doar mie prezenta. desigur ca as vrea sa mearga la cursuri, sa ma mandresc cu el, dar…nu imi permit sa ii fac asta:) astept sa isi doreasca el, iar daca nu va dori, rara avis va ramane acasa…si se va bucura de intimitate , el si geniul sau la care tine f tare sa ramana ascuns;)
Vladut a invatat tot anul pt fii inteligent la mate,in ziua aceea a avut o indispozitie ii pot spune,el de obicei este mai agitat(sa termine primul)si dupa concurs surpriza a luat 38 puncte din 100.Am innebunit in momentul ala,imi parea rau pt toate zilele pierdute cu suplimentarele,am tipat,am plans,intr-un final sa-mi dau seama ca distrugeam copilul pt un concurs banal.N-am sa mai fac niciodata prostia asta,stie ma bucur,da gres asta e,alta data mai cu atentie!
Imi pare rau ca s-a ajuns la asa suparare din cauza unui concurs. Ma intreb ce-o fi fost in mintea baietelului cand a vazut reactia dumneavoastra. Din pacate, chiar daca dumneavoastra nu mai puneti pret pe rezultate, simplul fapt ca il trimiteti si-l pregatiti pentru astfel de competitii ii transmite exact mesajul opus si anume ca vreti ca el sa participe si sa se lupte pentru un premiu cu ceilalti copii. Iar asta n-o sa puteti evita cat timp il veti mai incuraja sa participe, oricat ati incerca sa fiti de neutra.
Daca competitia as fi reala si nu influentata de cadrul didactic, ar fi ok. Dar stim foarte bine ca in clase sunt cei mai buni copii care au o mai mare trecere la invatatoare nu cel care munceste si se straduie sa nu greseasca.
in Be, notele si competitia intre copii este evitata pana la 12 ani.
Eu mi-am dat copilul la step by step tocmai să nu intre în sistemul clasic cu teme, note și ce mai are. Mi-am impus și am lucrat cu mine să fiu fericita pentru ea, să măă bucur și să o felicit indiferent de ceea ce face sau nu face bine; e bine ce face în ritmul ei, fiecare copil are ritmul lui. Îmi doresc un copil fericit. Dar ce mă fac eu dacă al meu copil a prins gustul competiției. Deși eu nu vreau să o înscriu la concursuri ea vrea. Am discutat cu ea și într-un final am înscris-o. Sper eu, cu timpul, să renunțe la ele pentru că își impune să ia punctaj maxim; oftează singură și pentru 5 puncte. Pe de altă parte, pe măsură ce participă nu mai are emoții, e foarte deschisă și degajată; e chiar relaxată și înainte și după. Vedem ce va fi ….
Mi-ar fi mult mai ușor dacă nu ar fi atât de mulți părinți care să caute performanță, punctaj și note mari.
Daca imi permiti, iti spun cum vad eu lucrurile. Ai ales bine pentru fetita ta optand pentru alt sistem. Si ai dreptate sa te ingrijoreze dorinta ei de a intra in competitie cu ceilalti. Eu as discuta mult cu ea despre asta. As intreba ce o indeamna sa se intreaca cu ceilalti. As intreba cum se simte cand castiga si cand pierde. As incerca sa gasesc alte surse din care sa-si traga cu adevarat motivatia, incurajarea, increderea in sine de care poate are nevoie. Personal, nu cred ca as fi cedat. Dar sigur aveti motive intemeiate.
In orice caz, nu as pune accent pe aceste competitii si i-as explica de ce. Merita sa fiti sincera, sa-i spuneti ce temeri aveti si de ce nu vreti sa o incurajati. Ea nu poate vedea si partea intunecata a acestor lucruri acum…
Acum am descoperit blogul tau. Este un aspect al abordarii educatiei in scoala romaneasca de care si eu sunt foarte preocupata (sunt invatatoare). Ideea temei cercului de creatie mi se pare benefica. O voi aplica si eu. Nu am reusit sa vad creatiile copiilor .
Bun venit pe blog, Amalia!
Am pus din nou imaginile, de data aceasta cred ca se vor incarca. Multumesc pentru atentionare! Mi-e greu sa depistez de una singura astfel de probleme.