Ad

N-am mai scris demult despre noi, în mare parte pentru că nu sunt chiar atât de deschisă în ce privește viața personală încât să o documentez public. Și în mai mică parte fiindcă nu cred că aș avea de împărtășit ceva deosebit. Suntem o familie cât se poate de obișnuită, iar eu sunt departe de a fi o mamă ieșită din comun.

Dar fiindcă știu că mulți dintre cititori se întreabă totuși cum merg lucrurile la noi și cum ne priește învățarea naturală, cred că o postare anuală măcar este binevenită. Iar de la cea anterioară a trecut ceva mai mult de un an.

Puștiul are acum 4 ani și 3 luni. Întrebat dacă merge la grădiniță (deja prea des pentru gustul meu), el răspunde serios: ”Nu, eu merg în parc!” Și cu asta de cele mai multe ori încheie discuția, fiindcă interlocutorul începe să râdă. Alteori continuă cu ”Dar cândva tot trebuie să te duci, e frumos acolo…” La care el răspunde tranșant că nu vrea să se despartă de mine.

Și nu e neapărat din lipsa experienței, fiindcă am avut o scurtă perioadă în care am mers amândoi la o grădiniță liberă, unde eu am încercat un job part-time, el socializarea un pic mai ”organizată”. Nu pot să spun că nu i-a plăcut, fiindcă n-a fost cazul, dar nici nu i-a dus lipsa de când am renunțat. Doar de copiii de acolo a mai întrebat din când în când.

Cumva vă întrebați de ce am renunțat, deși era un aranjament foarte fain, din moment ce eram practic cu el în clădire și mai și contribuiam la ce se întâmpla acolo? Ei bine, abia atunci am realizat cu adevărat cât de mult înseamnă pentru noi libertatea pe care ne-o oferă educația acasă. Da, aveam asigurată socializarea într-un mediu foarte prietenos și cât se poate de liber în condițiile date, dar pierdeam pe alte planuri. Pierdeam spontaneitatea unei vizite în mijlocul săptămânii, a unui spectacol de operă fără îmbulzeală, a unei plimbări lungi pe bicicletă la nimereală prin parc sau pur și simplu lejeritatea unei dimineți lungi în pijamale, înconjurați de jucării și cărți.

Ceea ce am observat la el cât timp am fost la ”grădi” este că nu era pregătit pentru activități, fie ele și semi-dirijate. Se implica doar ca să facă parte din grupul de copii, dar de cele mai multe ori nu avea răbdare să se cufunde în ce făcea. Căuta tot interacțiunea cu ceilalți. E drept că și acasă e destul de reticent la activități propuse de mine, fie pierzându-și interesul rapid, fie ducându-le în cu totul alte direcții. De aceea, mă mulțumesc cu a-i pune la dispoziție culori de tot felul, plastelină, apă, nisip kinetic, hârtie pentru decupat, sclipici și lipici, lucruri pe care să le poată folosi după cum îi vine, când și cât are chef. Le admir mult pe mamele care găsesc plăcere în a le furniza copiilor tot soiul de activități educative și creative, dar am ajuns să accept că nici eu nu sunt genul și nici el nu le gustă.

Nu prea are înclinații de artist, preferă să-și coloreze mâinile în locul foii și să lase urme cu cauciucurile de la mașinuțe în plastelină în loc să o modeleze cu un scop în minte. Nu mă îngrijorez, căci ce rost ar avea? Poate va găsi o pasiune creativă de acest fel, poate se va rezuma la construcții fanteziste din Lego… e clar că e creativ, dar nu neapărat în modul clasic.

Am pomenit Lego și cu asta și jucăria lui preferată. Îi plac și seturile cu instrucțiuni, care l-au ajutat enorm la atenție și concentrare, dar și să inventeze tot felul de lucruri: navete, telescoape, clădiri, vehicule de tot soiul. Uneori pune piese alandala și apoi le găsește un rost, alteori își propune de la început să construiască ceva anume și caută anumite piese pe care le pune într-un anumit fel.


E mai nou pasionat de explorarea spațiului, cu tot ce presupune asta, de la cunoștințe despre planete până la navete și supraviețuirea în cosmos. De folos ne-a fost Prima mea carte despre cosmos, de la Litera, din colecție făcând parte și cărțile despre animale și despre dinozauri, pe care le place foarte mult. Despre imponderabilitate și zborul cu racheta a aflat din Habarnam pe lună, pe care însă o recomand cu o reținere, fiindcă sunt în ea cam multe exemple de violență. E un mister pentru mine de ce autorii cărților pentru copii aduc simt nevoia să includă cuvinte jignitoare și acțiuni de răzbunare și de vătămare.


Dacă a venit vorba de cărți, e de menționat faptul că a trecut la cărți lungi, pe capitole, din care citim și câte o oră, fără să se plictisească. Avem cele două cărți cu Paddington de Michael Bond, pasiunea pentru Paddington fiind mai veche și începând de la cele trei cărți scurte cu ilustrații de la editura RAO. O nouă descoperire de care nu se mai desparte este Dragonul tatălui meu. Și desigur, mai sunt Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi, din care citim cu greu mai puțin de trei capitole odată.