de John Holt

Desigur, într-un anumit sens, copilăria nu este o instituție, ci un fapt al vieții umane. La naștere viața noastră depinde de ceilalți, care ne îngrijesc, ne încălzesc, ne spală și ne apără de pericol. În această privință suntem asemănători celorlalte animale. Dar spre deosebire de majoritatea animalelor, nu ne depășim neajutorarea și dependența în câteva luni – durează ani. Acesta este un fapt al copilăriei, un fapt la fel de vechi precum omenirea. Dar un alt fapt este acela că, pe măsură ce creștem, devenim din ce în ce mai apți de a ne purta singuri de grijă.

Când predam la o școală din Colorado am avut pentru o vreme ca elevi doi gemeni din Italia. Un american care locuia în vecinătatea școlii auzise de ei cu câțiva ani înainte, pe când călătorise în Italia, și devenise părintele lor adoptiv. Când erau foarte mici, la cel mult patru sau cinci ani, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, părinții lor dispăruseră  – uciși sau luați prizonieri. Cumva, acești doi băieței reușiseră să supraviețuiască timp de câțiva ani, într-un oraș mare, într-o țară răvășită și dezbinată de război, în mijlocul unei sărăcii și privațiuni teribile – singuri singurei. Se pare că găsiseră sau își construiseră un adăpost într-un cimitir și trăiau cerșind sau furând cele necesare. Abia după câțiva ani de acest fel au fost descoperiți și luați sub aripa statului. Trăiau într-un orfelinat când americanul a auzit prima oară de ei și a început să se intereseze de creșterea și educația lor. Îi înscrisese la școala noastră pentru o vreme, deoarece credea că le-ar fi util să știe limba engleză și spera că ar putea s-o învețe acolo.

Nu vreau să fiu înțeles ca spunând că este bine ca niște copii de vârstă fragedă să trăiască singuri într-un cimitir sau chiar că recția acestor doi băieți la această experiență este tipic. Dar rămâne faptul că nu păreau să fi fost răniți adânc sau permanent de această experiență. Deși erau mai mici decât majoritatea copiilor americani de aceeași vârstă, erau extrem de rapizi, puternici și bine coordonați, de departe cei mai buni jucători de fotbal din școală. De asemenea, deși nu erau elevi prea buni și nici prea interesați de învățarea limbii engleze – la ce le-ar fi folosit în Bologna? – erau prietenoși, vivace, curioși, entuziaști și, în ciuda barierei de limbă, plăcuți de toți cei care-i cunoșteau. În mod clar este posibil să ne depășim neajutorarea fizică și dependența mult mai repede decât crede majoritatea oamenilor.

Ne putem gândi la viața umană ca la un fel de curbă, începând cu nașterea, urcând până la diferite vârfuri de putere fizică, mentală și socială, formând pentru o vreme un fel de platou și apoi coborând ușor la bătrânețe și moarte. Această curbă a vieții este diferită pentru fiecare ființă umană. Uneori este încheiată brusc de moarte.  Dar pentru fiecare ființă umană acea curbă este una singură, un întreg. Este, desigur, o curbă a creșterii și schimbării continue.  Până la un anumit grad, în fiecare zi suntem diferiți față de ceea am fost cu o zi în urmă. Dar această creștere și această schimbare sunt continue. Nu există rupturi sau găuri. Nu ne transformăm dintr-odată, precum unele insecte,dintr-un fel de creatură într-o alta cu totul diferită.

Aici se încheie faptul copilăriei și începe instituția copilăriei. Copilăria așa cum o știm a împărțit acea curbă a vieții, acel întreg, în două părți – una numită Copilărie, alta Maturitate. A făcut o Mare Ruptură în viața umană și ne-a făcut să credem că oamenii aflați de-o parte și de alta a acestei rupturi, Copiii și Adulții, sunt foarte diferiți. Astfel, ne purtăm de parcă diferențele dintre orice om de șaisprezece ani și altul de douăzeci și doi ar fi mult mai mari și mai importante decât cele dintre cineva de doi ani și altcineva de șaisprezece sau între cineva de douăzeci și doi și altcineva de șaptezeci. Deoarece, în privința controlului asupra propriei vieți și a posibilității de a lua decizii importante, cel de șaisprezece ani este mult mai apropiat de un copil de doi ani decât de un tânăr de douăzeci și doi.

Pe scurt, prin instituția copilăriei mă refer la toate acele atitudini și sentimente, obiceiuri și legi, care pun o barieră sau o prăpastie între cei tineri și înaintașii lor, precum și lumea acestora; care fac să fie dificil sau imposibil pentru tineri să aibă contact cu societatea mai largă din jurul lor și, mai mult decât atât, să joace un rol activ, responsabil și util în aceasta; care îi închid pe tineri în optsprezece ani, sau mai mulți, de subordonare și dependență și fac din ei, cum am mai spus, un amestec de bătaie de cap scumpă, comoară fragilă, sclav și super-animal de companie.

O vreme m-am gândit să-mi numesc cartea Închisoarea copilăriei sau, așa cum mi-au sugerat unii prieteni, să folosesc termenul ”Eliberare”. Dar o prietenă a obiectat spunând că Închisoarea copilăriei suna de parcă toți cei care sprijină actuala instituție a copilăriei fac asta pentru că nu le plac copiii sau vor să-i țină într-un fel de temniță. Aceasta, a insistat ea, nu e adevărat. Mulți oameni care cred în felul actual în care ne creștem copiii și cărora, prin urmare, nu le vor plăcea multe sau cele mai multe idei din această carte, sunt oameni cărora le plac copiii și care vor să facă ce cred că este cel mai bine pentru ei.

Am fost de acord și am renunțat atât la ”închisoare” cât și la ”eliberare”, ambele implicând acțiunea de a elibera copiii dintr-un loc rău în care i-au închis niște oameni răi. Cuvântul ”scăpare” nu implică acest lucru. Dacă te afli într-o casă care ia foc sau pe un vas care începe să se scufunde, vrei să scapi – dar aceasta nu înseamnă că ai crezut că cineva te-a atras sau te-a dus în casa sau pe vasul acela. De asemenea, ”scăpare” este un cuvânt de acțiune. Pentru a te salva de un pericol, trebuie mai întâi să decizi că acela este un pericol și apoi să acționezi pentru a scăpa de el. Vreau să le las tinerilor  dreptul de a lua această decizie și de a alege și a împlini această acțiune.

Cei mai mulți oameni care cred în instituția copilăriei așa cum o știm o văd ca un fel de grădină împrejmuită în care copiii, fiind mici și slabi, sunt protejați de duritatea lumii de afară până când devin destul de puternici și de isteți ca să se descurce. Unii copiii își trăiesc copilăria exact în acest fel. Nu vreau să le distrug grădina sau să-i alung din ea. Dacă le place acolo, să rămână. Dar cred că majoritatea tinerilor, de la vârste din ce în ce mai mici, încep să trăiască copilăria nu ca o grădină, ci ca o închisoare. Ceea ce vreau să fac este să creez o poartă sau mai multe în zidul acelei grădini, astfel încât cei care n-o mai consideră protectoare sau ajutătoare, ci concentraționară și umilitoare, să poată ieși și încerca să trăiască pentru o vreme într-un spațiu mai larg. Dacă aceasta se dovedește a fi prea mult pentru ei, pot oricând să se întoarcă în grădină. Într-adevăr, poate toți am avea nevoie de grădini împrejmuite în care să ne refugiem când simțim că e necesar.

Nu spun că copilăria este nocivă pentru toți copiii tot timpul. Dar Copilăria, acea Copilărie Fericită, Sigură, Protejată și Nevinovată, nu există pentru mulți dintre copii. Pentru mulți alții, oricât de bună ar fi, copilăria durează mult prea mult și nu există un mod gradual, firesc și nedureros de a o depăși sau de a o părăsi.

Unii copii nu au familie. Părinții lor au murit sau i-au abandonat. Sau legea i-a luat de la părinți, poate pentru că erau brutalizați sau neglijați, poate pentru că statul nu era de acord cu ideile politice sau morale ale părinților sau cu stilul lor de viață. Cei mai mulți copii care-și pierd familiile rămân în grija statului, adică sunt prizonieri. Aceasta este alegerea pe care o oferă acum legea. Dacă nu poți (sau nu vrei) să fii copil, trebuie să fii un prizonier, într-un fel de închisoare, păzit de oameni a căror grijă principală este să te împiedice să fugi.

Mulți copii au o viață aparent normală în familii aparent normale. Dar copilăria lor, deși e sigură în unele privințe, nu este în niciun caz fericită, protejată sau nevinovată. Dimpotrivă, ei pot fi în multe feluri exploatați, intimidați, umiliți și tratați necorespunzător de familiile lor. Dar chiar și în astfel de familii, viața nu ar fi atât de dureroasă sau de distructivă pentru tineri dacă ei ar putea din când în când să scape de părinți ori de frați sau surori cu care rivalizează.

Pentru mulți copii, copilăria, oricât de  fericită și de ideală ar fi, se prelungește pur și simplu prea mult. În familii pe care le cunosc bine, mulți copii, care au trăit ani de zile fericiți cu părinții lor, îi consideră dintr-odată insuportabili sau devin ei înșiși insuportabili. Cu cât a fost mai fericită viața lor dinainte, cu atât mai dureros este pentru părinți și, poate, pentru tinerii înșiși. ”Ne împăcam atât de bine”. ”Era atât de fericit”. ”Nu știu ce s-a întâmplat cu el”. ”Trebuie să fi greșit cu ceva, dar nu ne putem imagina cu ce”. De multe ori am auzit un tânăr, de obicei în ultimii ani de adolescență sau la douăzeci – douăzeci și unu de ani, spunând: ”Îmi iubesc părinții, ne-am înțeles întotdeauna foarte bine, dar acum vor să fac asta sau cealaltă, iar eu nu vreau s-o fac, vreau să fac altceva, care lor nu le place. Mă simt atât de vinovat și de confuz, nu știu ce să fac. Nu vreau să-i rănesc, dar trebuie să-mi trăiesc propria viață.” Sfârșitul copilăriei pare de multe ori a fi cel mai dureros pentru cei a căror copilărie a fost cel mai fericită.

Se prelungește prea mult și deseori nu există nicio modalitate decentă și graduală de a trece la o viață diferită și la o altfel de relație cu părinții. Când copilul nu poate găsi o cale de a desface legăturile cu părinții, singurul lucru care îi mai rămâne de făcut este să le rupă. Cu cât sunt mai puternice legăturile, cu atât trebuie să fie mai tare și mai disperată încercarea de a le rupe. Aceasta poate cauza sentimente negative teribile și aproape de neuitat, răni și durere.  E ca și cum, neavând altă cale de a pleca din cuib, tinerii nu pot decât să-l arunce în aer.

Un afiș de la metroul din Boston spunea ”Nimeni nu fuge dintr-un cămin fericit”. Dar cele mai fericite cămine sunt cele care le dau copiilor tocmai acea încredere în plus, acea curiozitate și energie care îi fac să vrea să-și testeze puterea și abilitatea într-o lume mai mare. Dacă apoi nu sunt lăsați să o facă – atunci începe nefericirea.

Cu puțin timp în urmă am fost rugat să vorbesc  la câteva întâlniri în școlile dintr-o suburbie a clasei de mijloc dintr-un oraș din Midwest. Aproape toți cei de-acolo lucrau fie ca muncitori în uzine, relativ bine plătiți, fie ca funcționari de jos. Cei mai mulți adulți erau urmașii unor imigranți și își doreau foarte mult pentru copiii lor să meargă la facultate și să intre în rândul clasei de mijloc. După standardele convenționale, politica districtului era de dreapta.

Fusese aranjat ca în timpul după-amiezii, la un liceu, să petrec o oră cu două clase a noua, discutând cu elevii despre orice ar fi vrut ei. S-a căzut de acord, de asemenea, ca eu să fiu singurul adult din acest grup, dar dintr-un motiv oarecare câțiva membri ai conducerii școlii care mă conduseseră prin școală m-au urmat în clasă. Apariția acestor figuri autoritare bine cunoscute a distrus orice șansă de a avea o discuție liberă și candidă. Câțiva elevi, fie neînfricați de la natură, fie având atâta succes încât nu trebuia să se teamă de bucluc, fie aflați în asemenea bucluc încât nu mai trebuia să-și facă griji, au rostit puținele cuvinte care s-au spus.

Vorbisem despre școli și reformarea lor. În minutele de încheiere, mi-a trecut prin cap să încerc să aflu ce credeau câțiva dintre tinerii aceștia despre instituția copilăriei. Țin să subliniez din nou că aceștia nu erau niște tineri radicali sau măcar liberali. Liceul tocmai modificase, pe bună dreptate, îmbrăcămintea obligatorie. Băieții trebuia să poarte sacouri și cravate, iar fetele rochii sau fuste. Școala era condusă cu mână de fier, iar cele mai puternice persoane din conducere erau în clasă.

Am pus trei întrebări la care am cerut să se răspundă prin ridicarea mâinilor. Prima a fost: ”Dacă ar putea vota la alegerile politice, câți dintre voi cred că ar vota măcar câteodată?” Aproape două treimi dintre elevi au ridicat mâinile, mulți dintre ei încet și cu grijă. A doua a fost: ”Dacă ar putea lucra pentru un salariu, câți dintre voi cred că ar lucra măcar o perioadă?” Din nou, cam două treimi au ridicat mâinile. Un băiat din primul rând, care nu intervenise în timpul discuției, a spus: ”Hei, ne vom petrece restul vieților muncind, care e graba să începem?” S-a râs, însă mâinile au rămas în aer. În sfârșit, aproape ca o concluzie, fără să fi așteptat un anumit răspuns, am pus ce-a de-a treia întrebare:”Dacă  ar putea  trăi legal în altă parte decât acasă, câți dintre voi cred că ar face asta cel puțin o perioadă?” Toate mâinile au sărit în aer, atât de repede și de violent încât aproape că mă așteptam să le sară umerii din încheieturi, iar fețele s-au trezit la viață. în mod clar, apăsasem butonul magic. M-am gândit în sinea mea: ”Dacă m-aș fi gîndit să-i întreb asta mai devreme, câte lucruri aș fi putut afla”. Dar ora era la sfârșit. Le-am mulțmit elevilor, le-am urat succes și ei s-au scurs afară din clasă. Împreună cu gazdele mele, am continuat turul școlilor. Nimeni nu a pomenit acel ultim răspuns și m-am gândit că e mai bine să-l las să treacă.

Unii ar spune că tinerii voiau să plece de-acasă și de la părinții severi ca să se poată bucura de plăcerile interzise ale adulților – tutun, alcool, sex – dar, deși aceasta ar putea fi o parte din răspunsul acelor tineri, cred că încercau să spună, de asemenea, că doreau să trăiască, măcar pentru o perioadă, printre alți oameni care i-ar vedea și trata ca oameni, nu ca niște copii.

Preluat din Escape from Childhood și tradus de Andreea.