George are ochii verzi, mari și speriați, părul zburlit și fața rotundă. La ore e, de cele mai multe ori, distrat, dar foarte cuminte. Își pleacă fruntea deîndată ce-l privește profesorul.

George ar fi trebuit să fie în clasa a șaptea, dar a rămas repetent. A fost mutat la noi în școală deoarece colegii îl considerau prea prost ca să facă parte din clasa lor. Vorbind cu părinții lui, am aflat că are o soră mai mică, elevă silitoare și foarte ”isteață”, motiv pentru care ei nu înțeleg de ce el este atât de ”prostuț”. Mama era foarte supărată și nu contenea să mă asigure că se ocupă de el, atât cât îi permite slujba solicitantă. Cumva, vazând cât de greu se descurcă la școală, le intrase amândurora în cap că George este iremediabil prost. Nici măcar proverbiala ”brânză bună în burduf de câine”.

E destul să spun că toți profesorii care îl cunoșteau erau de aceeași părere. Diriginta era chiar foarte zeloasă în a ne ruga pe noi, cei de la materiile ”mari”, să-l lăsăm corigent, ca să mai curețe clasa de ”lepre”. George intra la fix în acea categorie de elevi de care școala noastră, ”una dintre cele mai bune din oraș”, nu avea nevoie. Prin urmare, planul era simplu: întâi corigent, apoi repetent, apoi mutat la o școală mai proastă.

George este doar unul dintre miile de copii care nu se pot adapta la sistemul școlar. El este doar  unul dintre cei frecvent diagnosticați cu ADHD sau alte tulburări și care ar obține, probabil, un punctaj ”rușinos” la testele IQ. Inteligența și aptitudinile lui au fost judecate numai în funcție de standardele școlii și a primit eticheta de ”prostuț”. Din păcate, aceasta s-a lipit atât de tare, încât a devenit o profeție care se autoîmplinește. George e convins că e prost sau, în orice caz, mai prost decât colegii lui, acum că toți adulții importanți i-au spus asta. Doar ei au dreptate întotdeauna, nu?

De ce sunt copiii care dau semne de eșec mai puțin importanți decât cei care se descurcă? Ei au cea mai mare nevoie de ajutor, de sprijin, de înțelegere și de acceptare. Primul lucru pe care al trebui să-l chestionăm nu sunt copiii, ci sistemul. Ei se nasc cu un potențial imens de învățare, iar mediul în care trăiesc (creat de adulți) trebuie să le susțină nevoile. De aceea, sunt șanse foarte mari ca acești copii să nu fie ”proști” sau ”înceți”, ci doar deprimați și cu o stimă de sine scăzută.¹

Mă simt tristă și indignată văzând atitudinea școlii față de astfel de copii (”Să scăpăm de lepre!”), mai ales când  sistemul însuși este vinovat pentru starea lor. Mă întristează și mai mult atitudinea profesorilor și a părinților, cei care se presupune că sunt principalul sprijin al copilului în dezvoltare.

George NU e prost, NU e lent, NU are ADHD. George este doar un copil pe care școala îl lipsește de o învățare autentică, în conformitate cu nevoile și cu trăsăturile lui. Pentru că ani la rând a fost disprețuit, compătimit, certat și pedepsit,  stima lui de sine a scăzut la un nivel periculos. Având în vedere cât de importantă este percepția de sine pentru învățare, ne putem mira că nu poate rezolva nici cele mai simple sarcini?

Mă întreb ce șanse are el să parcurgă treptele standardizate ale sistemului școlar și să obțină o slujbă decentă. Mă întreb dacă va înțelege că are un potențial imens și dacă va fi fericit. Mi-e teamă că toți anii de școlarizare vor lăsa urme adânci în sufletul lui și mă cuprinde un sentiment intens de tristețe.

Pentru că George NU este prost, ci doar perceput așa:

N-am văzut un copil prost niciodată;

Am văzut câte un copil  ce făcea uneori

lucruri pe care eu nu le înțelegeam

sau lucruri altfel decât  le plănuiam.

Am văzut un copil care n-a străbătut

locuri pe care eu le-am cunoscut,

dar nu era un prost.

Înainte de a-i spune că e prost,

gândește-te dacă era chiar așa sau dacă făcea

lucruri altfel decât credeai tu c-ar fi fost?²

—————————————

¹recomand Stima de sine de Tony Humphreys

²de Ruth Bebermeyer, citat din Marshall B. Rosenberg, Adevărata educație pentru o viață împlinită: Comunicarea nonviolentă ajută școala să crească performanțele, reduce conflictele și îmbogățește relațiile interumane, ed. Elena Francisc Publishing, 2005, p.39-40.