Acest articol stătea pe blog ca ciornă de mai mult de jumătate de an. Se scrie destul de mult despre mamele care aleg să stea acasă cu copiii și după ce li se termină concediul, așa că am ezitat multă vreme, întrebându-mă dacă să mai scriu și eu sau nu. Am decis până la urmă să scriu, din două motive. În primul rând, fiindcă mie îmi fac bine astfel de articole, reamintindu-mi că nu sunt singura care se confruntă cu provocările acestei alegeri. În al doilea rând, deși se scrie din ce în ce mai mult, mulți încă nu înțeleg câtă nevoie au aceste mame să fie ascultate, înțelese și sprijinite. Iar când printre ei sunt și oameni apropiați, poate fi tare dureros.
Pe de altă parte, nu-i ușor să scrii despre cum e să fii mamă tot timpul, despre motivația și avantajele acestei alegeri, când atât de ușor poți da impresia că judeci sau că nu înțelegi cealaltă parte. Sau că ignori faptul că nu toate mamele au această alegere. Din păcate.
Așa că încep prin a scrie că a alege să stai cu copiii în loc să mergi la serviciu nu te face mama perfectă. Și nici dacă îți continui cariera nu ești o mamă mai puțin bună. Am avut norocul să cunosc mame excelente și nu totalul de ore petrecute cu copiii lor m-a făcut să le remarc. Ba chiar tind să le admir mai mult pe mamele care jonglează serviciul, naveta, comisioanele și grija pentru copiii lor.
Nu scriu asta fiindcă aspir să fiu politically correct sau ca să dau impresia de mărinimie. Ci chiar asta cred, pentru că un simplu calcul scoate la iveală că ele au mai multe de făcut. Știu mame care au continuat să alăpteze deși aveau un serviciu de 8 ore. Știu și mame care stau treze mare parte din noapte ca să-și lase libere orele de după serviciu pentru a le petrece cu familia. Sinceră să fiu, nu m-aș putea apropia de performanțele lor în materie de organizare și prioritizare.
Cu toate acestea, nu despre ele voiam să scriu acum. Ci despre mamele care aleg să renunțe la cariera/job pentru a fi mame full-time, chiar dacă internetul abundă de articole despre ele. Vreau să scriu despre ele fiindcă pare că au ales drumul ușor, că și-au tăiat de pe listă una dintre marile răspunderi din viață și pot respira ușurate. Dar dacă te gândești mai bine, începi să apreciezi curajul lor. Fiindcă alegerea aceasta nu e deloc ușoară. N-au renunțat doar la niște răspunderi și-o navetă. Au renunțat (măcar provizioriu) la drumul bătut, la siguranța de a avea un serviciu ca toată lumea, la principala lor activitate de adult. Unele mame au spus adio chiar la ceea ce considerau a fi vocația lor. Și în mod sigur renunță zi de zi la o parte mai mică sau mai mare din nevoile proprii.
Dar înainte să credeți că le ridic în slăvi doar pentru că fac parte dintre ele, vreau să sublinez că multe dintre ele și-au găsit astfel o nouă vocație, poate în multe cazuri cea adevărată. Ce vocație, să stai toată ziua după un copil?! Desigur, dacă începi să simplifici și să gândești cinic, îți va fi greu să vezi lucrurile așa. Și, din păcate, am întâlnit sau citit mulți oameni care gândesc așa. Reduc rolul mamei la cel de îngrijitor, uitând poate că au fost și ei odată piticul care se ținea de fusta mamei și făcea orice să-i fure un zâmbet. Chiar nu e nevoie ca mamele să-și irosească potențialul, vor spune ei. Trăim în modernitate, avem instituții și personal specializat care să aibă grijă de copii. Într-adevăr, există astfel de soluții și sper ca ele să fie cât mai bune posibil pentru binele celor care au nevoie de ele. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să uitat sau minimalizat rolul mamei. Sau importanța creșterii copiilor, dacă tot veni vorba.
Dar și reversul e posibil: să nu poți evita efectul frustrărilor, de la care pornesc nemulțumirea și lipsa de răbdare, tocmai fiindcă te ocupi full-time de copil. Dacă faci asta exclusiv din spirit de sacrificiu sau perfecționism, sunt șanse să nu funcționeze prea bine. Fiindcă nu te poți priva sistematic de satisfacerea propriilor nevoi și să mai fii în stare să le împlinești cu plăcere pe cele ale copilului.
Scriu asta nu doar ca recunoaștere a faptului că mamele care simt nevoia să-și continue cariera contribuie astfel la binele copiilor lor, ci și din înțelegerea pe propria piele a ce înseamnă să-ți amâni propriile nevoi pentru a te ocupa de ale celui mic. Desigur, în primele luni îți vine natural să nu te mai gândești și la tine. La mine așa a fost. Hormonii de alăptare, co-sleeping-ul și contactul fizic prelungit cu bebelușul își făceau treaba și mă țineau concentrată asupra lui.
Pe atunci îmi era chiar ușor să nu-mi mai doresc mare lucru în afară de a-i fi lui bine și nu mai făceam mai nimic pentru mine. E drept să adaug că îngrijirea de una singură a bebelușului nu-ți lasă oricum timp pentru luxul de a te ocupa de tine. Sau cel puțin îngrijirea unui bebeluș ca al meu. Am auzit că există și bebeluși care dorm singuri câte 2-3 ore odată. 🙂
Apoi vine perioada cu mersul de-a bușilea și testatul oricărui nou lucru, inclusiv ca gust. După câteva luni, mersul și alergatul, apoi cățăratul și pasiunea pentru scări. Și acestea sunt doar aspectele care te ocupă fizic. Partea simplă, ca să zic așa. Partea mai grea mi s-a părut mereu a fi cea emoțională, de a fi alături de copil în viața sa sentimentală, de a-l ajuta să-și gestioneze frustrările, emoțiile puternice, tantrumurile. E incredibil cât de mult îți mănâncă din baterii a însoți cu empatie și calm furtunile emoționale ale copiilor mici. Ba chiar și micile frustrări de zi cu zi sunt obositoare când ești singura persoană care le ascultă și încearcă să le ușureze.
Totul în timp ce micile sau marile tale frustrări nu beneficiază de prea mare atenție nici măcar din partea ta, darămite a vreunei urechi
Dar acum sunt aproape cinci ani de când sunt mereu cu băiatul meu și vreo trei de când hormonii nu-și mai fac treaba. 😉 Nevoile mele își fac simțită prezența, standardele de tot felul și-au găsit din nou drumul spre mintea mea. E drept că și îngrijirea unui copil de aproape cinci ani e mult mai simplă și-mi permite să-mi mai fac și mie pe plac.
