Primesc pe blog, pe lângă comentarii apreciative, și destule pledoarii pentru obligativitatea sistemul școlar de stat, care sunt convinsă că vin din sinceritate. Așa că merită un răspuns mai coerent și mai detaliat decât îmi permit să dau în secțiunea de comentarii. Și, fiindcă azi se votează amendamentul care va mai mări, probabil, cu un an perioada de școlarizare forțată obligatorie, mi se pare nimerit să-l dau acum.

Argumentul principal spune așa: obligativitatea învățământului asigură o șansă la educație copiilor din familii sărace, violente, abuzive. Eu zic că, deși pare un punct de vedere întemeiat, merită să-l dezbatem un pic, să vedem dacă nu cumva ajungem la o altă concluzie.

În primul rând, de când este etic și logic să restrângi un drept al tuturor pentru a împiedica o minoritate de la a face ceva rău? Este cazul tipic, în care se pornește de la prezumția de vinovăție și toți cei ce îndrăznesc să dorească altceva sunt priviți cu suspiciune. Nu neg că există părinți care își abuzează sau neglijează copiii. Nu neg că, în absența unei educații parentale făcute cu responsabilitate și implicare, școala poate împlini, dar numai în parte și destul de prost, nevoile educaționale ale copiilor. Sunt de acord că, decât încuiat în casă, bătut și înfometat, mai bine la școală. Dar când am ajuns să vedem în sistemul școlar salvarea copiilor amărâți? De când este treaba legii educației să soluționeze cazuri care țin în mod clar de Protecția copilului și de Asistența socială?

După cât mă duce pe mine mintea, o lege a educatiei trebuie să facă altceva. În primul rând, să nu încalce drepturi stipulate în legi care-i sunt superioare. Apoi, să asigure dreptul părinților la alegerea unui traseu educațional dintre cel de stat, cel privat, cel alternativ și cel de tip homeschooling. Ar trebui, desigur, să garanteze accesul la învățământul de stat al tuturor copiilor ai căror părinți decid că acela este potrivit pentru ei. Dar nu eliminând dreptul la alegere sau restrângând în mod abuziv opțiunile (aici mă refer la imposibilitatea de a fonda școli libere și la ignorarea educației acasă).  Nu e în regulă să penalizezi anticipat pe toată lumea pentru puținii care vor face ceva greșit.

În al doilea rând, nu pot să înțeleg cum reușește școala să împiedice până la urmă abuzul sau neglijența. Cum pot cele maxim 6 ore petrecute la școală răscumpăra celelalte petrecute într-un cămin necorespunzător? Școala asigură într-o oarecare măsură alfabetizarea… deși am văzut copii de clasa a cincea care citeau încă pe silabe și nici măcar nu proveneau din familii necăjite sau neglijente. Și poate se găsește vreun profesor dedicat care să le vadă suferința și să le întindă o mână. Din păcate, însă, specia aceasta e pe cale de dispariție. Trebuie să fii și tu, ca profesor, destul de dur ca să reziști în sistem. O spun eu, care am renunțat după numai un an.

De asemenea, cel puțin în primii ani, influența principală asupra unui copil vine din familie. Dacă în familie sunt disprețuite învățarea, cărțile, școala, sunt șanse foarte slabe ca acel copil să poată culege roadele și așa destul de prăpădite ale școlarizării. Culmea e că așa se justifică luarea copiilor din sânul familiei cât mai devreme.

Eu nu mai pot idealiza școala, deși anii pe care i-am petrecut în ea nu au fost pentru mine atât de dificili. Nu mai pot trece cu vederea ce se adaugă cunoștințelor transmise acolo (deși nici cunoștințele, nici modul de transmitere nu sut cele mai nimerite pentru a ajuta un copil să reușească în viață). Nu pot ignora discriminarea, etichetarea, disprețul, ironizarea, amenințările, șantajul emoțional, instigarea la competiție, sistemul de pedepse și recompense, ierarhizarea copiilor după rezultate la teste arbitrare. E motivul pentru care încă mai scriu despre sistemul convențional și nu mă rezum la educația acasă. Sper că, aducând lucrurile astea la lumină, voi convinge măcar pe câțiva dintre cei ce citesc să nu mai cadă în capcana de a crede că școala românească pune grija pentru copil pe primul loc. Fiindcă, dacă suntem sinceri și renunțăm la idealizarea trecutului, ne vom aminti suferințele prin care am trecut noi și cei de lângă noi.

În altă ordine de idei, să nu fim atât de naivi să credem că intențiile din spatele adăugării de ani la învățământul obligatoriu au vreo legătură cu sentimente nobile precum mila pentru copiii neglijați. Dacă ar fi așa, legiuitorii n-ar mai subfinanța în mod scandalos domeniile care îi afectează pe copii: sănătatea, serviciile sociale, educația. N-ar mai fi atât de greu să înfiezi un copil. N-ar mai apărea orfelinatele românești ca prim exemplu de proastă îngrijire a copiilor fără părinți în documentare și cărți de specialitate. N-ar mai trebui să se strângă bani de la populație ca să se doteze spitalele de copii. N-ar mai avea companiile ocazia să-și facă reclamă donând pentru secții de neonatologie care să poată salva și cazuri grave. N-ar mai trebui să se amenajeze sălile de clasă din banii părinților. N-ar mai câștiga toți cei ce lucrează cu copiii și cu familiile dezavantajate salarii de nimic. 

Nu știu care e soluția pentru copiii săraci, abuzați, neglijați. Nu lucrez nici la Protecția copilului sau vreun serviciu conex, nu sunt psiholog și nici nu pot schimba legile. Fără să le ignor existența, recunosc că nu mă concentrez, în ceea ce scriu, asupra situației lor. Eu scriu pentru părinții care intră pe bloguri căutând informații despre cum să-și ajute mai bine copii în dezvoltarea lor. Și am senzația că un părinte abuziv sau neglijent n-o să stea să-mi citească mie articolele. De ei trebuie să se ocupe altcineva. Fiecare cu bucățica lui, nu? În orice caz, nu văd cum o instituție atât de rigidă poate suplini în vreun fel căldura și grija parentală.

Să spun drept, nu știu nici care e motivația adevărată din spatele legii învățământului. Câteodată cad în teoria conspirației și-mi imaginez o mașinărie ce-ar face orice să se asigure că va merge în continuare. Nu sunt singura care scrie despre sistemul școlar de parcă ar fi o entitate. Citiți ce-au scris John Holt și John Taylor Gatto, ambii din proprie experiență. Aflați câte ceva despre originea școlarizării în masă. Nu vă opriți la antichitate. Nu de-acolo s-au inspirat cei care au fondat școala de stat. Căutați și informații despre cum se făcea educația la noi, înainte de regimul comunist. Și nu vă lăsați păcăliți că în epoca modernă nu se mai fac așa lucrurile și că printre motivațiile celor care ne decid soarta se află omenia, empatia, respectul, toleranța.

Scriind toate acestea, îmi dau seama că sună alarmist și dramatic. Nu încerc să convertesc pe nimeni. Nu primesc niciun comision când cineva se mai gândește să nu-și dea copiii la școală. Nu militez pentru abolirea școlii și nici nu-i condamn pe cei ce-și dau copii la școală. Sunt perfect conștientă că majoritatea copiilor va merge până la urmă la școală. Tocmai de aceea încă mai scriu despre asta. Aceasta e contribuția mea la bunăstarea lor. Poate reușim să contracarăm efectele negative ale sistemului în care mulți dintre noi se vor vedea nevoiți să-și dea copiii. Dar nu vom putea face asta fără să devenim conștienți de acele efecte și de cauzele lor. Va fi dureros pentru mulți când vor realiza prin ce trebuie să treacă copiii lor, dar mult mai rău va fi dacă nu vor realiza asta niciodată.