de John Holt
Se spune că esența intuiției lui John Holt despre învățare și copii este prinsă în Learning All the Time și trebuie să spun că am găsit aici, într-o formă sintetizată, ideile de bază din cele trei cărți ale lui pe care am apucat să le parcurg până acum. Am dat peste un capitol care m-a pus pe gânduri: corectarea greșelilor de vorbire (dar nu numai!), o adevărată manie a mea și a multor altora.
Cred că mi se trage din necesitatea de a vorbi corect și elegant ce mi s-a inculcat în școală, adâncită în facultate (de Litere) și ajunsă la paroxism în cele câteva luni de predat limba și literatura română. Desigur, raționalizând, îmi spun că o fac pentru binele celorlalți, dar adevărul e că satisfacția (sau exasperarea) pe care o simt când ”depistez” o greșeală are foarte puțin de-a face cu cealaltă persoană și foarte mult cu propriile standarde și idei despre ce înseamnă să fii adult și/sau profesor. Când eram profesoară credeam a fi de datoria mea să subliniez și să explic greșelile, chiar dacă întotdeauna mi s-au părut a fi utile pentru învățare. Acum îmi dau seama că a le diseca pentru a vedea ”unde s-a greșit” nu e un mod politicos sau eficient de a-i ajuta pe copii să învețe, pentru că mesajul emoțional pe care îl transmitem este unul descurajant și, până la urmă, condescendent. Îl las acum pe John Holt să vă explice de ce:
Când învață să vorbească, copiii folosesc deseori numele unui obiect pentru a desemna o întreagă clasă de obiecte similare. În How Children Learn am povestit despre un copil care numea toate animalele de pe câmp ”vaci”, chiar și caii și oile. Există un număr de motive importante pentru care cred cu tărie că a nu corecta astfel de ”greșeli” este lucrul potrivit.
1. Politețea: dacă o persoană distinsă dintr-o țară străină v-ar vizita, nu i-ați corecta fiecare greșeală pe care ar face-o în vorbire, oricât de mult ar vrea să vă învețe limba, pentru că ar fi nepoliticos. Nu ne gândim la impolitețe sau la politețe ca fiind aplicabile la modul în care tratăm copiii foarte mici. Dar ele sunt aplicabile.
2. Copilul care a izolat pentru prima oară o clasă de obiecte și le-a etichetat a realizat o faptă intelectuală considerabilă. Prima noastră reacție la orice astfel de realizare ar trebui să fie una de acceptare și recunoaștere. Fără să exagerăm, ar trebui să îi arătăm copilului prin acțiunile noastre că a reușit ceva bun, nu că a făcut o greșeală. Puneți-vă în locul lui. Dacă abia ați învăța, într-o țară străină, să vorbiți o limbă străină, cum v-ați simți dacă toată lumea ar corecta fiecare greșeală pe care ați face-o? Dacă nu sunteți o persoană de-a dreptul excepțională, efectul ar fi cel de a vă face atât de grijulii încât ați ajunge să spuneți foarte puține sau chiar nimic – ca un bărbat pe care îl cunosc, care după șase sau șapte ierni în Mexic, nu poate rosti douăzeci de cuvinte în spaniolă pentru că nu se poate hotărâ să spună ceva decât dacă este sigur că nu va greși.
3. Unii ar spune, ”Nu ajutăm dacă nu facem sau spunem ceva ca să facilităm învățarea”. Dar asta e ideea. Doar folosind limba noi înșine îi dăm copilului tot ajutorul de care are nevoie. Pentru că alți oameni au numit animalele ”cai” sau ”oi” în loc de ”vaci”, acel mic copil a învățat, și asta foarte repede, că așa se numesc ele. Pe scurt, nu e nevoie să ”predăm” sau să ”corectăm” pentru a ajuta un copil să învețe.
4. Este întotdeauna, fără excepție, mai bine pentru un copil să înțeleagă ceva pe cont propriu decât să i se spună – dacă, desigur, ca în cazul fugitului pe stradă, viața nu îi este periclitată în învățare. Dar în chestiunile intelectuale nu admit nicio excepție de la această regulă. În primul rând, ce înțelege singur reține mai bine. În al doilea rând, și mult mai important, de fiecare dată când înțelege ceva capătă încredere în abilitatea lui de a înțelege lucrurile.
5. Ne păcălim singuri când credem că dacă suntem drăguți putem face astfel încât corecțiile noastre să nu sune ca reproșuri. Numai în împrejurări excepționale și cu cel mai mare tact putem corecta un adult fără să-i rănim sentimentele într-o măsură sau alta. Cum putem presupune că cei mici, al căror simț al identității sau ego sau stimă de sine este mult mai slab, pot accepta corecțiile cu seninătate? Aș spune că în 99 de cazuri din 100, orice copil va lua corecția drept un reproș și asta indiferent cât de entuziaști, plăcuți, relaxați sau inspiraționali s-ar întâmpla să fim. Sunt pregătit să fiu la fel de dogmatic în privința aceasta precum sunt în legătură cu orice știu; am văzut-o de prea multe ori cu ochii mei.
6. Este adevărat, într-un fel, și înșelător, într-altul, să spui că cei mici vor să învețe. Da, vor, dar în același fel în care vor să respire. Învățarea, la fel ca respirația, nu este un act de voință pentru copiii mici. Nu gândesc, ”Acum o să învăț asta sau cealaltă”. Este în natura lor să privească împrejur, să absoarbă lumea prin simțurile lor și să încerce să o înțeleagă, fără să știe cum o fac sau chiar că o fac. Una dintre cele mai mari greșeli pe care le facem cu copiii este să-i facem conștienți de propria învățare, ca să înceapă să se întrebe ”Învăț sau nu?”. Adevărul este că oricine trăiește cu adevărat, expunându-se la viață și întâmpinând-o cu energie și entuziasm, învață în același timp. Îngrijorarea cu privire la învățare este cea care îi împiedică pe copii să învețe. Când încep să privească lumea ca un loc periculos, de care trebuie să se ascundă și să se apere, când încep să trăiască mai puțin liber și integral, atunci se stinge învățarea.
7. Chiar și atunci când ajung la vârsta la care, o parte din timp, învață conștient și intenționat ceva ce vor să învețe, nu înseamnă că vor întotdeauna să li se spună. Un copil sănătos va prefera aproape întotdeauna să înțeleagă ceva singur. Un profesor veteran a sintetizat totul cu ceva vreme în urmă. ”Un cuvânt spus celui înțelept”, ne atrage el atenția , ”este exasperant”.
Extras și tradus din John Holt – Learning All the Time, 1989.
Trackbacks/Pingbacks