Nu se poate să nu fi auzit de ADHD. E cel mai nou trend când vine vorba de copiii care sunt neliniștiți la școală, se foiesc, vorbesc neîntrebați, se ridică din bancă în timpul orei și nu vor să rezolve sarcinile date de profesor.

Dacă ești profesor și ai în clasă un copil (sau mai mulți) care se comportă astfel, ți-e foarte greu să înțelegi de unde vine această purtare, mai ales dacă o compari cu cea a copiilor ”buni”. Dacă ești părintele unui copil care se poartă astfel, ți-e și mai greu să înțelegi de ce fiul/fiica ta nu poate sta locului la școală, ”ca ceilalți”.

Nu-i nimic dacă nu înțelegeți! Psihologii, crecetătorii și clinicienii au un răspuns la toate întrebările și problemele legate de acest comportament: diagnostic = ADHD – ”tulburare cu deficit de atenţie, hiperactivitate/impulsivitate (Afecţiune frecvent intâlnită cu impact asupra evoluţiei copilului pe termen lung, daca nu este controlată la timp)”. Iar tratamentul poate fi: modificarea comportamentului (antrenament și terapie), medicație sau ambele.

E foarte ușor să cazi în capcana ADHD, atât ca părinte, cât și ca profesor/învățător, pentru că îți dă siguranța că judecățile tale cu privire la purtarea copiilor au o bază solidă și că tot ceea ce te-a deranjat poartă un nume și ține de patologie și în niciun caz de mediul școlar sau de cel familial. Cu alte cuvinte, nu e vina nimănui: e o ”boală” și încă una frecventă sau cel puțin așa suntem avertizați (a se citi liniștiți).

Ușurința cu care eu însămi am diagnosticat un elev cu ADHD m-a pus pe gânduri. De ce îi diagnosticăm pe copii cu ADHD numai după cum se poartă la școală? Și chiar ne putem absolvi de orice responsabilitate dând vina pe un sindrom care, la o privire atentă, este destul de imprecis definit?

Căutând mai multe informații, am dat peste un articol de Alfie Kohn, în care am găsit formulate întrebările esențiale:  CE este mai precis ADHD: hiperactivitate sau deficit de atenție? Este ADHD ereditar, dobândit sau doar o reacție la mediul școlar, intruziv și restrictiv? Există cu adevărat această tulburare?

Am extras câteva dintre argumentele care susțin faptul că ADHD este un construct vag și invalid:

Fiecare simptom care duce la diagnosticul de ADHD – neliniștea, impulsivitatea sau deficitul de atenție – apare cel puțin la fel de des la copii care au cu totul alte probleme.

Simptomele-cheie nu apar deseori împreună. Copiii presupuși a fi hiperactivi nu au întotdeauna un deficit de atenție și viceversa. A prezice că un copil va fi neatent deoarece este neliniștit sau invers este ca și cum ai arunca o monedă pentru a decide.

Un scor pe scara Conners pentru profesori, sau pe orice altă scară folosită în diagnosticarea ADHD-ului, dă impresia unei precizii științifice, dar, în realitate nu este decât o valoare numerică ce substituie judecățile subiective ale unui anumit adult despre cât de mult se zbenguiește un anumit copil.

Unii teoreticieni susțin că ADHD este ”heterogen” – adică este caracteristic pentru câteva grupuri diferite și nu pentru o singură populație de copii hiperactivi. Sună profesional și pare plauzibil la prima vedere, dar nu face decât să dea problema cu un pas înapoi. Care sunt afecțiunile puse din greșeală sub umbrela ADHD? Cum putem ști dacă acestea sunt categorii valide de diagnostic? Am putea conclude că folosirea cuvântului heterogen spune mai multe despre ce nu știm decât despre ce știm.

Istoria diagnosticului nu ne ajută să scăpăm de îndoieli. Timp de mulți ani, copiii cu simptome identice cu cele considerate acum a duce la hiperactivitate aveau ”leziuni cerebrale minore”. Când cercetătorii au recunoscut că nu aveau nicio dovadă a acestor leziuni, eticheta s-a schimbat în ”disfuncție cerebrală minoră”. Aceasta, la rândul ei, a făcut loc diagnosticului ”reacție hiperkinetică”, ce a devenit ”sindromul deficitului de atenție cu (sau fără) hiperactivitate”, care a devenit ”sindromul deficitului de atenție și al hiperactivității”. Oare putem fi siguri că aceasta este ultima variantă?

”Ceea ce este diagnosticat de un medic ca hiperactivitate poate fi considerat tulburare emoțională sau ’sindromul copilului răsfățat’ de către un alt medic.” – Kenneth D. Gadow, profesor de educație specială la State University of New York.

De ce părintele își evaluează altfel copilul acasă decât o face profesorul la școală? Simpla subiectivitate nu este răspunsul, ci faptul că cei mici se comportă diferit în medii diferite. Prin urmare, ideea unui sindrom unitar pare din ce în ce mai nepotrivită.

Încă de la începutul anilor 70, cercetătorii ştiu că acei copii diagnosticaţi ca hiperactivi se descurcă mai bine la sarcinile la care pot lucra în propriul ritm, spre deosebire de cele controlate de altcineva. Mulţi dintre ei par fără probleme când primesc atenţie individuală de la profesor sau când cel ce face experimentul rămâne în cameră cu ei. Iar abilitatea lor de a se concentra creşte imediat când apare o recompensă (deşi efectul nu persistă întotdeauna dacă recompensa este retrasă). Aceasta sugerează că problema ține mai mult de voința de a se supune – mai ales în privința sarcinilor pe care le consideră plictisitoare – decât de un deficit intern.

”Gradul în care hiperactivii sunt percepuți ca fiind devianți depinde de cerințele mediului în care aceștia funcționează”, scriau cercetătorii canadieni Gabrielle Weiss și Lily Hechtman în 1979.

În 1978, psihologii Charles E. Cunningham și Russell A. Barkley au oferit sugestia eretică conform căreia “comportamentul hiperactiv ar putea fi mai curând rezultatul decât cauza dificultăților academice ale copilului”. Această posibilitate ridică întrebarea de ce eșuează acești copii –  dacă nu cumva aceasta are o legătură cu felul în care li se predă.

Un mic studiu descris în 1976 a comparat un grup de hiperactivi dintr-o clasă tradițională cu un grup dintr-o clasă în care instrucția era individualizată, copiii erau liberi să se miște prin sală, iar profesorul planifica lecțiile în colaborare cu copiii. După un an, observațiile profesorului nu arătau nicio schimbare pentru primul grup, dar scorurile la hiperactivitate scăzuseră dramatic în clasa deschisă. Un al doilea studiu, care compara copii hiperactivi cu un grup de control (copii care nu ”aveau” ADHD), a conchis că diferențele dintre ei – judecate de cercetători și nu de profesori – erau semnificative în clasa formală, dar dispăreau cu totul în cea deschisă. Deși aceste studii nu sunt concluzive, nimeni nu a investigat chestiunea mai departe.

Trecând în revistă cercetările, Weiss și Hechtman au ajuns la concluzia: ”Familiile hiperactivilor tind să aibă mai multe dificultăți, mai ales în  zonele sănătății mentale a membrilor, a relațiilor conjugale și, mai ales, a climatului emoțional al căminului…  și tind să folosească abordări mai punitive și mai autoritare în creșterea copiilor decât alte familii.”, ceea ce sugerează o legătură între caracteristicile mediului familial și comportamentele etichetate drept ADHD.

Dacă sunt probleme mari la capitolul validitate a diagnosticului, nici la tratament nu stăm mai bine. Stimulentele prescrise pentru hiperactivitate, cum ar fi  Dexedrine (dextroamfetamina) și Ritalin (metilfenidatul), fac parte din clasa amfetaminelor și prezintă un risc mare de abuz și dependență.

În primul rând, dovezile arată că medicamentele nu au niciun efect la 25 până la 40% dintre copiii hiperactivi.  Kenneth Gadow a afirmat că ”Unii tineri se comportă chiar mai rău când iau medicamente! Din păcate, nu putem ști dacă medicamentele vor funcționa înainte de a i le administra copilului”.

În al doilea rând, un procent mare de copii care răspund la tratamentul cu Ritalin răspunde și la placebo. Trecerea în revistă a câtorva sute de studii de către Russell Barkley indică faptul că la circa 40% dintre copii se constată  îmbunătățiri atunci când iau un placebo, deși gradul îmbunănătățirii nu este la fel de mare ca în cazul copiilor care iau Ritalin.

În al treilea rând, chiar și la copiii care răspund bine la stimulente, efectul este o suprimare temporară a simptomelor, nu vindecarea.  Un copil care ia Ritalin de ani buni nu poate fi deosebit, la câteva ore de ultima doză, de unul care nu a luat niciodată.

În al patrulea rând, deși copiii care iau stimulente pot lucra mai mult și lua note mai bune, acestea nu influențează performanța academică în sine, pentru că niciun medicament nu poate remedia probleme cognitive sau crea abilități.

La noi, ADHD e o apariție nouă, având, prin aceasta, și mai mult farmec. Pare a fi răspunsul la toate întrebările și soluția miraculoasă a tuturor problemelor, însă, la o privire atentă, descoperim multe inconsecvențe, neclarități și, mai ales, riscuri. Înainte de a lăsa știința modernă să ne sedeze și să ne modifice copiii, poate ar merita să ne punem întrebări și să judecăm cu propria minte, chiar dacă nu suntem specialiști. Uneori, bunul simț și logica firescului ne pot ajuta să identificăm adevăratele probleme, în loc să tratăm medicamentos simptomele. În cazul acesta, pentru mine e clar că principala cauză a comportamentelor clasificate drept ADHD este mediul (școlar și/sau familial).

Poate fi relevant că însuși inventatorul teribilei boli s-a dezis de progenitura sa pe patul de moarte: http://www.familiaortodoxa.ro/2013/07/25/inventatorul-adhds-pe-patul-de-moarte-adhd-este-o-boala-fictiva/

Câteva cărți care te-ar putea ajuta:

Gerald Coles – The Learning Mistique

Thomas Armstrong – The Myth of the ADD Child: 50 Ways to Iprove Your Child′s Behavior and Attention Span Without Drugs, Labels or Coercition

Thomas Armstrong – The Myth of the Hyperactive Child: and Other Means of Child Control

Notă: Argumentele prezentate în acest articol sunt doar fragmente din textul original. Aici puteți citi întreaga argumentație.

Ți-a plăcut articolul? s-ar putea să-ți placă și seria Suferă copiii neliniștiți:

Partea 1: Este ADHD-ul o boală adevărată?

Partea 2: Problema ar putea fi clasa

Partea 3: Forța dinamicilor familiale

Partea  4: Efectele terapiei medicamentoase

Partea 5: Hiperactivitatea în perspectivă