Nu trece un an fără să mă sperie sau să mă dezguste ceva la sistemul românesc de învățământ. Parcă cei care au puterea de decizie și-au pus în minte să facă orice ca să grăbească instituționalizarea copiilor și plasarea lor pe banda rulantă ce-i va scoate ”cetățeni onorabili și productivi”. Acum de la 6 ani, odată cu introducerea grupei pregătitoare obligatorii… sau mai bine să zic clasa 0?

Obligativitatea acesteia este “necesară întrucât România are astăzi cea mai bătrână populaţie şcolară la debutul învăţământului obligatoriu din Europa şi prin ea se urmăreşte trecerea firească de la joacă la învăţare”, declară ministrul educației.

Ei, eu am câteva întrebări care nu-mi dau pace:

1. Și ce dacă ”România are astăzi cea mai bătrână populaţie şcolară la debutul învăţământului obligatoriu din Europa”? Chiar nimănui nu i se pare că acesta e un lucru bun? Asta dacă nu ne frapează termenul ”bătrân” folosit pentru a descrie un copil de 7 ani. Doar pentru că niște domni în costume au decis în cu totul alte culturi că la 4, 5 sau 6 ani copiii trebuie introduși în sistem, chiar trebuie să ne luăm după ei, fără să judecăm cu capetele noastre? Cine știe după ce criterii au luat această măsură? De fapt, cine știe dacă au avut niște criterii relevante? Și, de fapt, cui îi pasă ce criterii au avut ei?

2. Ce înseamnă ”trecerea firească de la joacă la învăţare” și cu ce ajută grupa pregătitoare? Nu că m-așteptam ca domnii în costume să înțeleagă adevărul simplu că joaca e învățare și e chiar cea mai bună formă de învățare, fiind spontană, liberă și auto-condusă. De dragul discuției, să spunem că învățarea ar exclude joaca, ceea ce se întâmplă într-adevăr în sălile noastre de clasă.

Grupa pregătitoare pare mai mult școală decât grădiniță. Copiii au materii care li se predau după o programă ca la carte, cu obiective formulate pe tiparul celor pentru clasele mai mari:

  • Comunicare în limba română (oare ce limbă or fi vorbit până acum?)
  •  Educație pentru societate (a se citi obediență)
  • Matematică și explorarea mediului (tare-s curioasă cum vor reuși să le îmbine pe astea două, având în vedere rezistența cruntă a sistemului nostru la abordările interdisciplinare)
  • Muzică și mișcare (să îndrăznim să sperăm că nu vor face matematică sau română în schimb, cum e obiceiul la noi?)
  • Tehnologii de informare și comunicare  sau Jocul cu calculatorul
  • Religie (aici discuția e lungă, poate fi un articol de sine-stătător)
  • Educație fizică și sport (că doar c-o să-i lăsăm să alerge liberi prin natură)
  • Dezvoltare personală (un fel de consiliere în timpul căreia copiii oricum nu pricep o iotă din ceea ce sunt puși să facă)
  • Arte vizuale și lucru manual (sau pseudo-creativitate controlată)

De unde să le rămână timp pentru joacă? Și nu, activitățile impuse de programă și dirjate de învățător nu sunt joacă, ci instrucție deghizată.

Domnul ministru se mândrește că “acest curriculum marchează începutul unei modernizări curriculare fără precedent în Romania”. Eu aș zice că n-are cu ce se mândri. E  începutul unei ere triste pentru copiii noștri și, implicit, pentru noi.

3. Declara o doamnă/domnișoară consilier sau ceva la fel de pompos că 20% dintre copiii români nu știu ce-i aia grădiniță (așa, și ce dacă?) și că statul trebuie să se ocupe și de ei. De aici tot tămbălăul cu recenzarea copiilor, amenințările cu protecția copilului ș.a.m.d.  Dar de ce să-i impunem toate acestea fiecărui copil de 6 ani? Serios vorbind, care sunt beneficiile concrete pentru el, cel de acum? Ah, am uitat… Încă mai credem că trebuie să ne obișnuim copiii cu partea neplăcută a vieții, cu frustrările și încălcarea libertății, punându-le cât mai multe în cârcă și cât mai devreme, de parcă le-am putea construi astfel un fel de imunitate.

Iar dacă 6 ani vi se pare cam târziu, am o veste bună: de-acum putem să-i înscriem în clasa I de la 5 ani sau chiar direct în clasa a doua! E suficient ca cel mic să treacă o evaluare psihosomatică.  De ce am face asta? Mi-e greu să înțeleg, dar sigur sunt părinți care vor profita de această măsură, fără să se gândească la efectele ei asupra copiilor, care nu sunt, din păcate, deloc neglijabile.  Chiar dacă e doar opțional, mi se pare deplasat să le sugerezi părinților că e în regulă să-și dea copiii și mai devreme la școală dacă le permite un ”profesionist” în urma unei  evaluări de doi lei.

Mulți părinți și dascăli au protestat împotriva acestei măsuri, dar legea e lege. E în vigoare din ianuarie anul acesta, fără să fi fost măcar un cetățean consultat înainte. Ce nevoie ar fi să-i întrebăm pe cei direct afectați când avem tările europene drept exemplu și atâția ”experți” pregătiți cu citate expirate din Piaget și Skinner să justifice orice?

Toate măsurile acestea vin să adauge la presiunea pusă asupra copiilor să se facă mari cât mai repede, presiune pe care o putem vedea în tot ceea ce-i înconjoară: jocurile și jucăriile vândute peste tot, serialele și desenele animate, moda vestimentară, produsele cosmetice pentru fetițe, concursurile de frumusețe, revistele și cărțile de povești contemporane, competițiile sportive de la vârste din ce în ce mai fragede. Pentru cei interesați, David Elkind face o analiză cuprinzătoare a tuturor factorilor care contribuie la imensa presiune asupra copiilor în cartea sa: The Hurried Child.

Și n-am uitat școala. Ea merită menționată separat, căci este de departe cel mai solicitant lucru din viața copiilor.

Presiunea o simt și părinții, încă de la început. De la comparațiile din parc (”Al tău știe culorile? Al meu de la X luni. Dar să numere? Ia zi tu, mami: uuunu, dooooi, teeeei…”) până la articolele ”specialiștilor” care abundă pe net, de peste tot primim mesajul că sunt lucruri pe care orice copil ar trebui să le facă la vârsta cutare, altfel fie noi, fie copilul avem o problemă. Noi că nu l-am ”stimulat” îndeajuns, el că nu ”progresează” conform schemei.

La ce duc graba și presiunea ce cad pe capul copiilor noștri? La stres și depresie, pălirea stimei de sine, pierderea curiozității înnăscute față de lumea înconjurătoare, degradarea motivației intrinseci pentru învățare, tendința de a se supune modelelor ”în vogă” în detrimentul dezvoltării propriei personalități. Toate acestea în numele unor beneficii pur teoretice, pe care cercetările din domeniul psihologiei se grăbesc să le confirme prin studii ușor de manipulat și făcute mereu exclusiv pe copii instituționalizați, în condiții artificiale. Și care ne sunt băgate pe gât ca justificare pentru impuneri venite de sus, în legătură cu care nu am fost consultați, dar care ne vor afecta direct pe noi și pe cei mici, vrem, nu vrem.

P.S. – Total fără legătură cu subiectul ;), citesc în noua lege că finanțarea școlilor se va face în funcție de numărul de elevi înscriși.