Vineri, 15 ianuarie, s-au împlinit 160 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. Există ocazie mai bună pentru diverse ceremonii, discursuri, recitări și preamăriri ale ”poetului nostru național”? Nu vreau să fiu înțeleasă greșit: Eminescu a fost un  poet de geniu și poezia lui este una dintre marile valori culturale românești, dar toată tevatura asta mă dezgustă, pentru că:

Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarâmi… orice-ai spune,

Peste toate o lopată de țărînă se depune,

Mîna care-au dorit sceptrul universului și gînduri

Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri…

Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare,

Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare…

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el

Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.

(Mihai Eminescu – Scrisoarea I)

*  *  *

S-a întâmplat ca tocmai vineri să asist la o oră de literatură, la un liceu din București. Tema: Luceafărul. Clasa: a XI-a. Ce poate fi mai frumos decât să discuți cu adolescenții despre iubire, univers, vis și realitate? Atunci de ce m-am simțit atât de tristă, văzându-i plictisiți și total insensibili la frumusețea Luceafărului? La fel ca-n orice alt caz, copiiii/tinerii nu sunt de vină!

M-am întrebat de ce și cum reușim noi, adulții care ne ocupăm de educația școlară a copiilor, să distrugem literatura. Șocant? Poate, dar adevărat pentru cei mai mulți dintre elevi.

Mi se pare uimitor cum unii  reușesc să-și mențină vie pasiunea pentru literatură. Poate e intensitatea pasiunii, poate au norocul să aibă profesori talentați sau poate părinții îi încurajează. Nu știu, dar pentru mine e clar că acești copii continuă să citească nu datorită, ci în ciuda felului în care este predată literatura.

Să începem cu obligativitatea lecturii în școală: literatura devine o temă/sarcină ca oricare alta, pierzându-și orice atracție. De cele mai multe ori, elevii nu au posibilitatea de a alege ce, cât și când să citească. Fiind o sarcină școlară, lectura devine mijloc pentru rezolvarea unor exerciții, nu un scop în sine. Știu, știu, exercițiile alea au menirea de a cultiva anumite deprinderi și strategii de lectură care să-i ajute să citească. Să fim serioși, majoritatea activităților sunt alese la întâmplare și rezolvate într-o doară.

Ca orice altă disciplină, studiul literaturii este planificat riguros, fără a se acorda timp pentru ritmul de învățare, interesele și curiozitățile fiecărui elev. Nu e timp pentru ca fiecare să-și construiască propria viziune asupra literaturii, ci se oferă interpretări prefabricate.

Scriitorii sunt prezentați ca niște fantome ale trecutului, prăfuite și fără viață. Nu este timp pentru a-i readuce la viață, pentru a înțelege ce-a înseamnat să fii scriitor în diverse epoci. Nu-i de mirare, prin urmare, că elevii nu-i deosebesc unul de altul și nu-i pot plasa în epoca în care au trăit.

Nu este timp nici pentru a scrie literatură, ceea ce mi se pare foarte trist, căci copilăria și adolescența sunt vârstele la care imaginația este debordantă. Și apoi, cred că poți înțelege mult mai bine esența unei arte, încercând să creezi tu însuți un produs artistic.

Pentru ce este timp? Pentru ”eseuri” ce compilează păreri ale criticilor și pentru concepte de teoria literaturii dificil de aplicat.

E de la sine înțeles că eu văd lucrurile cu totul altfel:

Cred că interesul pentru literatură trebuie lăsat să se dezvolte firesc, din curiozitatea înnăscută a copilului și din înclinația lui către arta limbajului. Având în vedere apetitul insațiabil al copiilor pentru povești, cred că interesul ar fi constant și intens, dacă nu ar fi canalizat și ”motivat„ de adulți.

Cred că abilitățile de lectură se vor dezvolta pe măsură ce copilul crește, abordează texte din ce în ce mai complexe și își pune întrebări din ce în ce mai dificile. Nu cred că astfel de abilități se pot deprinde cu adevărat din obligație, fără o necesitate interioară autentică. Iar rolul adultului este de a acorda ajutor doar când este solicitat, în forma și în măsura în care sprijinul este cerut.

Cred că libertatea și alegerea, interesul și curiozitatea sunt cuvintele-cheie pentru cultivarea unui interes pentru literatură care să dureze toată viața.

Nu cred că toți copiii/tinerii trebuie să citească literatură, ci doar cei care vor. Desigur, mi-ar părea rău pentru cei (puțini, sper) care nu ar savura frumusețea și nu ar extrage învățămintele pe care le oferă cărțile, dar nu văd cum i-am putea obliga să primească aceste daruri. În plus, există alte arte de care te poți bucura și multe alte surse de învățăminte (istoria, antropologia, astronomia etc.).

*  *  *

Întorcându-ne la Eminescu, iată câteva lucruri mai puțin cunoscute:

În copilărie era “mic și îndesat”, foarte negricios, ca toți frații săi. La Cernăuți avea o frică patologică de stafii.

Adolescent, “era un tînăr sănătos ca piatra”, care la scaldă “punea în mirare pe toți cu manevrele ce făcea înnot”.

La maturitate devenise un bărbat mai degrabă scund (1,64-1,65 m), cu “musculatura herculitană” și deosebit de păros: “Era foarte păros Mihai, pe pulpele și cele de jos și cele de sus, credeai că-i omul lui Darwin”. Avea platfus la ambele picioare. În timpul episodului ardelean “avea aparența unui om vagabund” (Grigore Dragoș). N. Densusianu se sperie de el: “O spun, nu în dezonorarea acestui om, ci în adevăratul înțeles al cuvîntului, curgeau zdrențele de pe el”. Era pe atunci “un tînăr cu fața negricioasă, cu ochi mari deschiși, cu un zîmbet pe buze”.

După zece ani, Mite Kremnitz îl privește cu detașare: “Mai mult scund decît înalt, mai mult voinic decît zvelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nici o îngrijire.” Primul dejun luat împreună o șochează: “la masă, mîncă cu zgomot, rîse cu gura plină, un rîs care îmi suna brutal… Un om cu totul lipsit de maniere”. Rîsul său, de altfel, era proverbial printre amici: “rîdea mult, cu lacrimi și zgomotos, îi era deci greu să asiste la comedii, căci rîsetele îi erau deseori oarecum scandaloase”. Mite revine de mai multe ori la un amănunt: “O mină mică de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată”.

Abuza de excitante: cafea și tutun. Pîna în 1883 nu a băut exagerat. Viața îi era complet dezordonată: “Uneori era atît de adîncit în lucru, că scria pîna foarte tîrziu noaptea și atuncea nici nu mergea seara la cină, ci trimetea pe cineva să-i cumpere pîine, brînza, o sticlă de bere și lucra mai departe. Cînd veneau apoi colegii săi acasă, aflau în camera un aer infect, produs de fumul de tutun, de mirosul de spirt și de lampă, de nu erau în stare să respire, iar pe Eminescu nu îl puteau zări prin norii de fum”. Ducea, prin urmare, “un fel de viață de boemian”. Avea voce de tenor și îi plăcea să fredoneze. La “Junimea” el citea cu voce tare poeziile tuturor, căci avea glasul “simpatic, sonor și cadențat”. Cînd recita, “el ridica totdeauna ochii cu duioșie spre podele”. Folosea numeroase cuvinte germane și pronunța germanizat unele neologisme: zenzibilizare, conzervativ etc. Înjura într-un singur fel: “Tu-i neamul nevoii!”

Nu arăta în nici un fel a poet. Toți cei ce-l cunoșteau din scris sînt dezamăgiți cînd îl întîlnesc: “În general Eminescu era tăcut, gînditor… Figura lui cea plină și dulce de mocan respira blîndețea… Nimic nu te putea face să ghicești în el pe marele poet.” “Eram atît de decepționată – scrie și Mite Kremnitz -, încît mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu și cel care trăise în închipuirea mea… unde-i poezia?” Russu-Sirianu îl întîlnește în 1882. Și-l imaginase ca pe un “Făt-Frumos din basme”. Cunoaște în schimb “un bărbat cu înfățișare neobișnuită, cu privirea ostenită, tristă și dreaptă, pîlpîind sub pleoape grele, vădit pretimpuriu îmbătrînit, cu umerii triști, puțin adus de spate, cu gura amară, stufită de o mustață neîngrijită, cu chipul palid brăzdat și barba uitată”.

Veronicăi îi spunea Nicuța, iar ea, lui – Titi. Colegii îi ziceau Emin sau Eminache.

(Mircea Cărtărescu – Fapte –  fragment. Puteți citi textul integral aici.)

Iată și primul documentar despre Eminescu, produs în anul 1914, de către Octav Minar:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=E11iUMY7tKo]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=33mFZmpXKQ4&feature=related]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=_sG0P79MJLw&feature=related]