de Peter Gray
Copiilor nu le place școala pentru că iubesc libertatea.
Cineva m-a îndrumat recent către o carte care credea că mi-ar plăcea. E o carte din 2009, adresată dascălilor de la grădiniță la liceu, intitulată ”De ce nu le place școala copiilor?”. E scrisă de un cognitivist pe nume Daniel T. Willingham și a primit recenzii laudative din partea multor oameni implicați în sistemul școlar. Căutați pe Google titlul și autorul și veți găsi pagini și pagini de recenzii măgulitoare, dar pe nimeni care să atragă atenția că această carte nu reușește deloc să răspundă la întrebarea din titlu.
Teza lui Willingham este că elevilor nu le place școala pentru că profesorii lor nu au o înțelegere bună a anumitor principii cognitive și, prin urmare, nu predau atât de bine cum ar putea. Nu prezintă materialul în moduri interesante pentru mintea elevilor. Teoretic, dacă profesorii ar urma sfaturile lui Willingham și ar folosi cele mai noi informații pe care le pot oferi științele cognitiviste, elevilor le-ar plăcea școala.
Un exemplu perfect de evitare a elefantului din cameră!
Întreabă orice școlar de ce nu-i place școala și îți va spune. ”Școala e închisoare”. Poate nu va folosi aceste cuvinte, pentru că e prea politicos sau poate că a fost deja condiționat să creadă că școala e pentru binele lui și, prin urmare, nu poate fi o închisoare. Dar dacă îi interpretezi cuvintele traducerea e în general ”Școala e închisoare”.
Lăsați-mă să o spun de câteva ori: Școala e închisoare. Școala e închisoare. Școala e închisoare. Școala e închisoare. Școala e închisoare.
Willingham știe sigur că școala e închisoare. Nu poate să nu știe; toată lumea știe. Dar scrie o carte întreagă intitulată ”De ce nu le place școala copiilor?” și nici măcar o dată nu sugerează că poate nu le place școala pentru că le place libertatea, iar la școală nu sunt liberi.
N-ar trebui să fiu prea aspru cu Willingham. Nu e singurul care evită acest elefant. Oricine a fost la școală știe că e o închisoare, însă aproape nimeni nu spune asta. Nu e politicos să spui așa ceva. Cu toții mergem pe vârfuri în jurul acestui adevăr, că școala e închisoare, pentru că a spune adevărul ne face să părem atât de răi. Cum ar putea acești oameni drăguți să-și trimită copiii la închisoare pentru o bună parte din primii 18 ani din viața lor? Cum ar putea sistemul nostru de guvernare democratică, fondată pe baza principiilor de libertate și auto-determinare, să facă legi care să-i oblige pe copii și adolescenți să-și petreacă o mare parte din zile la închisoare? E de neconceput, așa că încercăm din greu să nu ne gândim la asta. Sau, dacă ne gândim, măcar nu o spunem. Când vorbim despre ce e în neregulă cu școlile ne prefacem că nu vedem elefantul și vorbim în schimb de unele pericole din jurul acestuia.
Dar cred că e vremea să o spunem cu voce tare. Școala e închisoare.
Dacă crezi că școala nu e închisoare, te rog explică diferența.
Singura diferență la care mă pot gândi este că pentru a ajunge la închisoare trebuie să comiți o crimă, dar te duc la școală doar din cauza vârstei. În alte privințe, școala și închisoarea sunt la fel. În ambele locuri ești privat de libertate și demnitate. Ți se spune exact ce trebuie să faci și ești pedepsit dacă nu te supui. De fapt, în școală trebuie să petreci mai mult timp făcând exact ce ți se spune decât în închisorile pentru adulți, așa că, în acest sens, școala e mai rea decât închisoarea.
La un oarecare nivel al conștiinței, toți cei are au fost la școală știu că e o închisoare. Cum ar putea să nu știe? Dar oamenii raționalizează acest fapt spunând (de obicei cu alte cuvinte) că copiii au nevoie de acest tip anume de închisoare și că poate chiar să le placă dacă e condusă bine. Dacă nu le place, conform acestui raționament, nu e pentru că școala e închisoare, ci pentru că gardienii nu sunt destul de blânzi, destul de amuzanți sau destul de isteți pentru a ține mințile copiilor ocupate în mod corespunzător.
Dar oricine știe câte ceva despre copii și își permite să gândească sincer ar trebui să vadă dincolo de această raționalizare. Copiii, ca toate ființele umane, tânjesc după libertate. Urăsc să le fie restrânsă această libertate. Într-o mare măsură își folosesc libertatea tocmai pentru a se educa. Sunt pregătiți din punct de vedere biologic pentru asta. Despre asta au fost multe dintre postările mele anterioare (pentru o trecere în revistă, vezi postarea din 16 iulie 2008). Copiii explorează și se joacă liber în moduri care au fost gândite pentru a învăța despre lumea fizică și socială în care se dezvoltă. În școală li se spune că trebuie să înceteze să-și urmeze interesele și, în schimb, să facă ce spune profesorul că trebuie să facă. Din această cauză nu le place școala.
Ca sociatate, am putea justifica, poate, faptul că-i forțăm pe copii să meargă la școală dacă am putea dovedi că au nevoie de acest tip de închisoare pentru a dobândi aptitudinile și cunoștințele necesare pentru a deveni cetățeni buni, pentru a fi fericiți la maturitate și pentru a căpăta slujbe bune. Mulți oameni, poate chiar cei mai mulți, cred că asta a fost dovedit, pentru că stabilimentul educațional vorbește de parcă așa ar fi. Dar, în realitate, acest lucru nu a fost deloc dovedit.
De fapt, de zeci de ani, familiile care au ales unschooling-ul sau și-au înscris copiii la Sudbury Valley School (care e, în esență, o școală în care se practică unschooling-ul) au dovedit contrariul (vezi, de exemplu, postarea mea din 13 august 2008). Copiii cărora li se furnizează uneltele pentru învățare, inclusiv accesul la o mulțime de oameni de la care să învețe, învață ce au nevoie să știe – și mai mult decât atât – prin propria joacă și prin explorarea liberă. Nu există nicio dovadă că acei copii trimiși la închisoare ajung mai bine decât cei cărora li se oferă uneltele și sunt lăsați să le folosească liber. Cum putem, deci, continua să justificăm trimiterea lor la închisoare?
Cred că stabilimentul educațional evită intenționat să observe cu onestitate experiențele copiilor neșcoliți și ale școlii din Sudbury Valley din teamă de ce vor afla. Dacă școala ca închisoare nu e necesară, atunci ce se va alege de această imensă industrie, care angajează atâția oameni și e atât de înrădăcinată în cultură (vezi postarea mea De ce școlile sunt ceea ce sunt)?
Cartea lui Willingham face parte dintr-o lungă tradiție de încercări de a aduce ”cele mai recente descoperiri” ale psihologiei în atenția unor chestiuni educaționale. Toate aceste eforturi au evitat elefantul și s-au concentrat în schimb pe curățatul camerei. Dar cât timp elefantul e acolo, mizeria se tot adună.
Într-un articol viitor voi vorbi despre o parte din istoria încercărilor eșuate ale psihologiei de a îmbunătăți educația. Fiecare nouă generație de părinți și fiecare nouă promoție de profesori tineri și motivați aud sau citesc despre o oarecare ”teorie nouă” sau ”nouă descoperire” din psihologie care, în sfârșit, va face școlile mai distractive și va îmbunătăți învățarea. Dar niciuna nu a funcționat. Și niciuna nu va funcționa până când oamenii nu vor înfrunta adevărul: Copiii urăsc școala pentru că în ea nu sunt liberi. Învățarea cu bucurie necesită libertate.
Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.
Buna Andreea,
As fi foarte interesata sa stiu cum este abordata problema nevoii copilului de socializare in raport cu unschooling-ul. Imi poti indica, te rog, daca exista astfel de resurse aici pe blog (articole sau discutii / comentarii). Nu sunt deloc lamurita cum poate fi indeplinita nevoia copilului de a fi in societate. In plus, ma gandesc ca poate si copilul are nevoie la un moment dat sa evolueze singur, departe de ochii parintilor.
Multumesc pentru interesul dat.
Bun venit, Stela!
Multumesc pentru vizita, comentariu si interes! Socializarea este, pentru majoritatea parintilor, printre primele griji cand aud de homeschooling sau unschooling si asta pe buna dreptate. Din pacate, pentru copiii scolarizati, orele petrecute la scoala sunt aproape singurele prilejuri de socializare. Ce se intampla daca scoatem scoala din ecuatie?
In primul rand, parintii vor fi nevoiti sa-i ofere copilului oportunitati multiple si diverse de socializare, incluzandu-l in viata lor in masura in care se poate. Asta nu inseamna ca va sta numai cu ei si nu va avea niciun prilej sa-si petreaca timpul si in compania altor persoane, fara parinti. Poate participa la tot felul de cursuri si intalniri, la evenimente culturale, poate face vizite, poate pleca in excursii cu alte familii, etc. Poate face orice pentru ca are timp, energie, dorinta de a explora. Posibilitatile sunt nenumarate, chiar daca la prima vedere pare ca ar fi greu sa-si gaseasca prieteni fara scoala.
Dar, asa cum scriam intr-o postare anterioara (https://homeschooling.urbankid.ro/2011/11/02/unschooling-un-stil-de-viata/), aceste doua abordari ale educatiei sunt mai mult decat simple alternative la scoala, sunt de fapt un stil de viata, pe care trebuie sa ti-l doresti si tu, ca parinte, ca sa poata functiona si satisface nevoile intregii familii.
Iata cateva articole care abordeaza chestiunea socializarii:
https://homeschooling.urbankid.ro/2011/03/24/socializarea-in-cadrul-homeschooling-ului/
https://homeschooling.urbankid.ro/2010/04/02/obiectii-comune-la-sistemul-homeschooling-ii/
https://homeschooling.urbankid.ro/2010/03/26/nu-trebuie-sa-mearga-la-%C8%99coala/
o alta sursa de informatii in limba romana este blogul http://educatielibera.blogspot.com. Iar la mine pe pagina blogroll gasesti o multime de linkuri utile.
Sper sa gasesti raspunsuri la intrebarile tale. Lectura placuta!
Multumesc mult, Andreea, pentru raspuns!
Eu nu am copiii dati la gradi, cel mare are 5 ani, si e asa cum spune Andreea, neducandu-i la gradi, sunt nevoita sa le gasesc ocazii de socializare. Ii duc / primim de 3 ori pe saptamana in vizita sau primim vizita de la prieteni, ne ducem la inot si am acasa si bona noastra. iar acum ca vine primavara le va fi si mai fain.
Club de fotografie si de sah, atelier de actorie, curs de dans, voluntariat, sport – acestea sunt doar cateva exemple. Eu si fratele meu facem unschooling si nu avem deloc probleme cu socializarea. Am intalnit de multe ori ideea asta ca daca renunti la scoala nu mai ai cu cine sa socializezi, dar sa stiti ca nu e deloc adevarat. Sunt atatea optiuni ca nici nu imi ajunge timpul sa fac tot ce ma atrage.
Imi place articolul tau, Andreea.
Cine vrea sa tina copiii in scoala? Pai stim noi cine are nevoie de robotei care sa faca ce li se cere fara sa gandeasca si cine da legi care sa oblige parintii sa-i trimita la scoala pentru ca altfel sunt amendati.
Se adauga lipsa de informatii a parintilor (mai ales a celor care-si vor copiii numai cu coronita si cu ghiozdanul doldora de culegeri).
Mai trec pe aici. ma simt bine si …nu singura.
Bun venit pe blog!
Ma bucur mult ca-ti place articolul si sper sa mai gasesti si altele care merita citite. 🙂 Si nu, nu esti nici pe departe singura!
Buna….Mi s-a parut interesanta ideea din articol,asocierea scoala /inchisoare,cred ca este reala in mare parte.Din pacate nu vad cum am putea schimba situatia pentru ca lucrez in invatamant si sincer cred ca fara resurse materiale si motivatii financiare suficiente nu se poate schimba ceva in bine.Nu cred ca mai ai chef sa fi inovator cu copii cand abia te descurci cu un salar de mizerie,vesnic lipsesc hartia de copiiator sau tusul,ai in fata manuale incaracate cu tot felul de bazaconii ,tone de informatii fara utilitate practica si o programa care trebuie parcursa cu rapiditate…si atunci ne miram de rezultate scolare atat de slabe …..Sincer ma gandessc si intreb daca scolile ar fi organizate pe ateliere cluburi si invatare ar fi o optiune a elevuluioare ar fi fi
ar fi mai mult interes din partea elevilor???probabil ca da ,dar de unde bani sa organizam astfel scoala?
Daciana, vin si eu cu feedback occidental. Si aici profesorii iau salariu minimum pe economie, care le acopera…doar chiria, si o parte din intretinere. Cateva din solutiile lor:
-inchiriaza minim 2-3 pers. impreuna o locuinta
-predau in plus (cunosc un profesor cu 4 copii, ce preda la 3 scoli, inclusiv in weekend; alt profesor preda de la 7 jumatate la 9 seara, avand uneori o pauza de o ora)
-isi iau proiecte (extra joburi)
-unii preiau copii dupa scoala, pana vin parintii
-in perioada verii,muncesc
-au plecat in sistemul privat
Am discutat cu colegii la serviciu: profesorii cu care am venit noi contact sunt toti super-profesionisti. Un singur caz este cu un profesor care vine si se plange ce salariu mic are, si jumatate de clasa i-a facut reclamatie. Asadar, aici raman f. putini in invatamant, dar sunt cu vocatie – care rar o vezi in Romania.
Ca si medicina, sa fii profesor trebuie sa fii nascut pt asta, sa faci sacrificii.
ontopic.
Pt socializarea copilului, acolo unde parintele isi permite (financiar si ca timp – pt programul asta eu consider ca un parinte trebuie sa stea acasa), cateva idei :
-de la varsta de 1 an, zilnic joaca acasa/afara ideal cu un grup de mamici in aceeasi situatie. Cu cat creste copilul, durata trebuie marita
-de la varsta de 4-6 luni, piscina
-de la varsta de 3 ani, grupe de dans/gimnastica, de 2 ori pe saptamana; in plus 1 data pe sapt. pictura, etc
-dupa 6 ani, jocuri de echipa mai mari: fotbal, etc
-dupa 6-7 ani, tabere de 1 sapt. De ski, de fotbal, etc
-dupa 10 ani, expeditii, drumetii, program de supravietuire in natura, etc. de 2-3 sapt.
Exista f. multe alternative. Diferenta e data de bugetul familiei. Oricum, home-schooling-ul este doar pt familii cu venit peste medie, din calculele mele, o familie cu 1 singur salariu mediu net pe economie (e aprox. 1500 roni) nu poate face asta, nicaieri in Romania.