de A. S. Neill

Acest capitol va fi dificil de scris deoarece va fi un efort de a-mi rezuma  munca de la școala Summerhill, dificil pentru că suntem predispuși să căutăm binele și să ignorăm sau să minimalizăm răul.

Summerhill a fost fondată în 1921. Îi numesc pe elevii ei semi-liberi pentru că cei mai mulți dintre ei au fost condiționați înainte de a veni la școală. Unii au fost pălmuiți; cei mai mulți au fost învățați încă de bebeluși să mănânce la ore fixe și să facă la oliță; unii aveau părinți-problemă; câțiva fuseseră învățați religie și un număr mare din ei cunoscuseră disciplina grădiniței sau a școlii publice de stat. Nu mă pot gândi la niciun copil venit înainte de 1943 care să fi fost auto-reglat acasă încă de la naștere. De aici vine termenul ”semi-liber” care ar putea la fel de bine să fie înlocuit cu sintagma ”prea târziu liber”.  În ce privește învățarea, dezavantajați cum eram de examinările amenințătoare, nu am încercat să îndulcim studiul nicicum; dimpotrivă, am anunțat că toate lecțiile erau opționale și mă bucur să spun că în acești treizeci și ceva de ani niciun copil nu a fost sfătuit sau încurajat să învețe vreo lecție.

Nu am impus niciun standard de comportament, vestimentație, maniere sau limbaj. Toate tabuurile antice legate de sex au fost eliminate și nicio religie nu a fost introdusă în școală. Școala a devenit cunoscută în presa senzațională drept ”Școala unde faci ce vrei”, sintagmă care trădează dorul de libertate al publicului larg. Sarcasmul din ea arată frica universală de libertate.

Preferam să primim elevi în jurul vârstei de cinci ani, dar factorii economici ne-au făcut să primim copii de toate vârstele și am aflat că, în mare, succesul unui copil în libertate depindea mai ales de vârsta la care a venit, așa că un copil venit la cinci ani aproape întotdeauna participa la lecții mai târziu, confecționa lucruri, era constructiv și independent, pe când unui băiat sau unei fete venite la 12 sau 13 ani dintr-o școală disciplinată îi trebuia ani să înțeleagă ce înseamnă libertatea și refuza uneori să vină la ore timp de doi ani sau mai mulți. Astfel, descrierea școlii ar trebui să se concentreze asupra primelor provocări, dar nu va fi așa.

O caracteristică trebuie clarificată de la început. Pentru că întreaga idee a unei școli libere era atât de nouă, am fost privit în general ca un fanatic, un nebun, și puțini părinți erau dispuși să riște și să-și lase copiii la mine. Treptat, însă, părinții disperați de copiii lor problematici au început să-i trimită la Summerhill ca ultimă speranță, astfel încât între 1924 și 1938 prea mulți elevi erau sosiți târziu și aveau probleme psihologice grave. Întâmplător, mă gândesc la o descoperire pe care cred că am făcut-o în acea vreme. La fel ca alții, considerasem întotdeauna că un copil-problemă e un copil isteț cu o energie creativă care trebuia să iasă într-o manieră antisocială pentru că nu exista o cale pozitivă. Eliberează-l de inhibiții și disciplină, credeam eu, și cel mai probabil se va dovedi a fi isteț, creativ, chiar strălucit uneori. N-am avut dreptate, din păcate. Anii în care am trăit cu răufăcători, pungași și mincinoși mi-au arătat că erau cu toții inferiori. Nu mă pot gândi decât la unul care a reușit mai apoi în viață. Destui au fost vindecați de tendințele antisociale și necinstite și au găsit slujbe obișnuite, dar prin reușită mă refeream la a ajunge învățați, artiști, ingineri sau actori.

Când tendința asocială era eliminată (prin libertate, nu prin terapie), rămânea numai o plictiseală de moarte care nu cunoștea vreo ambiție. Această observație pare să se potrivească cu cele ale profesorilor din școlile speciale, care îmi spuneau că au văzut același lucru, pentru că tinerii asociali sunt deseori sub inteligența normală… Eu aș adăuga și partea emoțională. Principalul meu scop va fi de a arăta cum reacționează copiii condiționați la o libertate pe care n-au mai avut-o în viața lor. Dacă devin cetățeni de nedorit, teza mea, că disciplina inhibitoare creează oameni răi, se prăbușește, dar dacă devin ființe mai fericite și mai sociabile, conchid că critica mea la adresa formării de caracter este justă. Pot spune chiar de pe acum că fiecare copil, problematic sau normal, devine mai sincer, mai sociabil, mai iubitor.

Așa cum se știe, Summerhill este o comunitate care se guvernează singură, adică o societate care își face singură regulile în cadrul unor întâlniri regulate, prin ridicarea mâinilor. Votul meu are aceeași valoare cu cel al unui copil de cinci ani, dar dacă cineva zâmbește și spune: ”Dar vocea ta are mai multă putere, nu-i așa?” îi povestesc o întâlnire recentă. De când am introdus restricționarea dulciurilor, cheltuirea banilor de buzunar a devenit o problemă și, cum aproape singurele lucruri care pot fi cumpărate sunt țigările, a existat o răspândire a fumatului, în special printre băieții și fetele mai mici. Eram îngrijorat de asta, prea îngrijorat când îmi aminteam că cel puțin 50% dintre elevii mai vechi care fumaseră la vârsta de 10 ani erau nefumători. Cu toate acestea, m-am ridicat în cadrul unei întâlniri și am propus ca niciunui copil sub șaisprezece ani să nu-i fie permis să fumeze. Mi-am argumentat poziția… un drog otrăvitor, fără o atracția reală pentru copii, ci, în parte, o toană și o încercare de a fi adult. Contraargumente au fost aruncate pe podeaua sălii. S-a votat. Am fost învins de majoritate.

Urmarea merită pomenită. După învingerea mea, un băiat de șaipsrezece ani a propus ca nimănui sub doisprezece ani să nu-i fie permis să fumeze. A obținut voturile necesare. La următoarea întâlnire săptămânală, un băiat de doisprezece ani a propus eliminarea noii reguli privitoare la fumat, spunând: ”Ne ducem cu toții  în toalete și fumăm pe ascuns așa cum fac copiii din școlile stricte și spun că este împotriva întregii idei a școlii Summerhill”. Discursul lui a fost aplaudat și participanții au eliminat legea. Și sper că am clarificat faptul că vocea mea nu este întotdeauna mai puternică decât cea a unui copil. Chestiunea fumatului la copii este desigur una controversată și nu o voi discuta aici. Până la urmă, în general se rezolvă singură. Destul de lipsit de logică, aș interzice băuturile tari în școala mea dacă cineva ar crede că tinerii ar trebui să poată afla adevărul despre alcool pe propria piele.

Scopul nostru a fost să nu le impunem nimic copiilor, dar în practică libertatea a fost limitată. Nu am recurs la un vot cu privire la cine să gătească și ce să se gătească. Noii angajați au fost numiți fără referire sau consultare cu copiii sau cu ceilalți angajați. Scopul ultim era de a avea libertatea de a-ți trăi viața atâta timp cât nu deranjezi libertatea celorlalți… și era răspunderea noastră să distingem libertatea de licență, o sarcină cu care mulți adulți nu se descurcă. Mă hazardez să spun că, în mare, copiii veniți la școală devreme, până la, să zicem, șapte ani, cunoșteau diferența dintre libertate și licență, pe când celor veniți mai târziu le lua mult timp să înțeleagă unde sunt limitele. Uneori noii angajați aveau o atitudine licențioasă de asemenea. La începutul școlii era foarte interesant să primești un elev nou: cum va reacționa? Va sta nespălat săptămâni întregi? Interesul s-a pierdut demult, pentru că astăzi avem o idee destul de bună despre cum va reacționa un elev nou la libertatea neașteptată. La treisprezece ani va înjura mult, va fi obraznic și, în același timp, speriat că va fi pedepsit pentru nerușinarea lui; poate va rămâne nespălat zile întregi și în mod sigur va lenevi în pat dimineața, chiar dacă astfel pierde micul dejun care se termină la nouă. Rareori va arăta o dorință de a crea, ci deseori una puternică de a distruge. Va încuia ușa de la baie, dacă vrea să se spele, și va chicoti cu vinovăție dacă vede un băiat sau o fată fugind pe coridor fără haine. Dacă a avut un tată sever mă va privi cu ceva teamă, va realiza curând că nu sunt tipul tatălui strict și e posibil să înceapă să mă lovească în joacă. Treizeci de ani în care am primit astfel de reacții de la băieți și fete modelați și reprimați m-au făcut neliniștit când vine vorba de a primi copii-problemă de această vârstă. Sacrificiul de sine nu este în mod special binevenit atunci când încerci să salvezi copii fără speranță.

O trăsătură surprinzătoare a formării de caractere din școlile publice era lipsa de profunzime în chestiuni precum manierele.  Băieții veneau cu maniere frumoase și renunțau la ele repede și complet, înțelegând fără îndoială că lipsa lor de sinceritate nu era la locul ei la Summerhill. Într-adevăr, pentru fiecare copil venit din orice fel de școală eliminarea treptată a nesincerității în voce, maniere și acțiuni devenea norma. Elevii veniți din școlile de stat aveau în general nevoie de mai mult timp pentru a scăpa de prefăcătorie și obrăznicie. Copiii liberi nu sunt niciodată obraznici, așa cum nu sunt nici cei semi-liberi. Libertatea lucrează încet; poate fi nevoie de câțiva ani pentru ca un copil să înțeleagă ce înseamnă și oricine se așteaptă la rezultate rapide este un optimist incurabil. Iar libertatea lucrează cel mai bine la copii inteligenți. Aș vrea să pot spune că, de vreme ce libertatea atinge mai întâi emoțiile, toți copiii, inteligenți sau nu, reacționează la fel. Nu o pot spune. Poți vedea diferențele când vine vorba de lecții. Fiecare copil liber se joacă aproape tot timpul vreme de ani, dar cel isteț, când vine vremea, va lua loc, va ataca problema examenelor de certificare școlară și va acoperi în puțin peste doi ani munca pe care copiii disciplinați o acoperă în mult mai mulți.

Profesorul clasic academician susține că examenele vor fi trecute numai dacă disciplina îl ține pe candidat cu burta pe carte. Rezultatele noastre demonstrează că aceasta este o eroare în cazul copiilor deștepți; în libertate, numai cei isteți se pot concentra la studiu intensiv, un lucru foarte dificil într-o comunitate în care se întâmplă atâtea activități care îl pot distrage. Știu că elevi mai puțin dotați trec examenele sub disciplină, dar mă întreb ce se întâmplă cu ei mai târziu. Dacă toate școlile ar fi libere și toate lecțiile opționale, cred că toți copiii și-ar găsi propriul nivel, iar elevii indiferenți care, sub disciplină, se târăsc prin liceu și facultate și devin profesori, doctori și avocați lipsiți de imaginație, ar putea fi buni mecanici, zidari  sau polițiști. Am observat că băiatul care nu poate sau nu vrea să învețe să citească până la, să zicem, cincisprezece ani este întotdeauna axat pe mecanic și va ajunge mai târziu un bun inginer sau electrician, dar nu trebuie să îndrăznim să tragem concluzii despre fetele care nu merg niciodată la lecții… mai ales la cele de matematică și fizică. Deseori ele petrec mult timp cosând și unele ajung mai târziu croitorese și creatoare de modă. În orice caz, numai o programă absurdă ar obliga o viitoare croitoreasă să studieze ecuații de gradul patru sau Legea lui Boyle.

Ajungând la o parte a libertății mult mai importantă decât lecțiile, am observat cumva că cei mai deștepți sunt cetățeni mai buni decât frații și surorile lor mai puțin isteți? Sunt mai preocupați de comunitate sau, mai concret, adună de pe jos gunoaiele pe care semenii lor mai puțin dotați le ignoră? Îmi pare rău să spun că nu. Una dintre trăsăturile greu de acceptat ale copiilor liberi este faptul că nu le place grădinăritul sau orice muncă manuală care nu are ca scop jocul. Dacă un vot general îi obligă să sape cartofi, o fac fără voie deoarece rezultatul este prea departe și nu are nicio componentă de joacă, dar același grup va petrece săptămâni la rând săpând cu greu gropi adânci și șanțuri pentru că vrea să joace un joc elaborat sub pământ. Ani de zile aceste gropi și tuneluri au fost coșmarul meu, chiar dacă elevii mai mari erau mereu de ajutor în a le face sigure pentru îndrăzneții mai mici.

Aici urmează o paranteză despre limitele libertății când vine vorba de siguranță. Nu este o glumă să fii responsabil de copiii altor oameni, dar bunul simț al copiilor este un avantaj important. Când la întâlnirea noastră este votată o lege conform căreia nimeni nu trebuie să facă baie în mare fără vestă de salvare, niciun copil din școală nu o va încălca. Cazurile la limită sunt cele ce tulbură, cum este cățăratul în copaci. A-l interzice ar fi greșit și inutil, deoarece este dreptul oricărui copil să se urce în pomi. Un băiat de șapte ani a căzut recent de la aproape 8 metri în cap și și-a fracturat craniul. Din fericire a supraviețuit. Numai un tont răspunzător de copii mici ar permite ferestre de la etaj  fără gratii sau un foc nesupravegheat în dormitorul copiilor. Totuși, deseori tineri entuziaști cu privire la libertate vizitează școala și se miră de lipsa de libertate la vederea unui dulap de laborator cu substanțe otrăvitoare încuiat sau de interzicerea jocului pe scara de incendiu.

Întreaga mișcare pentru libertate este marginalizată și disprețuită pentru că atâția fani ai libertății nu au picioarele pe pământ. Unul dintre ei a protestat recent pentru că am țipat sever la un băiat-problemă de șapte ani care dădea cu picioarele în ușa biroului meu. Ideea lui era că ar trebui să zâmbesc și să tolerez zgomotul până când copilul își trăiește dorința de a lovi ușile. E adevărat că am petrecut destui ani din viața mea tolerând cu răbdare comportamentul distructiv al unor copii învrăjbiți, dar ca doctor psiholog, nu ca membri ai aceeași comunități. Dacă aș fi fost cu capul în nori, n-aș fi putut să-i ajut.

Revenind la reacția copiilor la libertatea emoțională, toți, isteți sau mai puțin isteți, au câștigat ceva ce nu avuseseră înainte, ceva aproape indefinibil. Cel mai important semn exterior a fost o creștere considerabilă a sincerității și a generozității, adăugate unei scăderi a agresiunii. Cred că freudienii au făcut o mare greșeală cu privire la agresiune; o caută în fiecare copil și în fiecare adult și, desigur, o găsesc, pentru că e acolo și a fost produsă de modelarea caracterului și de suprimare. Freudienii au studiat copiii greșiți. Când copiii nu sunt supuși fricii și disciplinei nu sunt agresivi în mod natural; numai o dată în treizeci de ani de Summerhill am văzut o bătaie cu nasuri însângerate. Avem mereu un copil agresiv, un mic bătăuș, și niciun grad de libertate în școală nu poate contrabalansa complet influența unui cămin rău. Caracterul creat în primele luni sau ani de viață poate fi modificat de libertate, dar nu poate fi niciodată complet schimbat.

Summerhill nu are nimic de adăugat la vechea întrebare dacă umanitatea are o predispoziție naturală de a căuta o religie. Majoritatea copiilor a provenit din case de necredincioși, astfel încât nu aveau obișnuitul simț al păcatului și al fricii de Dumnezeu. Astfel, când spun că copiii liberi nu par niciodată să vrea o religie sau un cult de orice fel, se poate ca nici cei ce provin din familiii agnostice sau atee și merg la școli de stat obișnuite să nu dorească o religie. Sunt înclinat totuși, având în vedere faptul că sexul este cel mai mare păcat din viață, să cred că copiii care sunt relativ liberi de temerile legate de sex și de rușine nu caută un zeu căruia să-i ceară iertare sau milă, pentru că nu se simt vinovați.

În capitolul precedent am încercat să creez imaginea unui băiat reprimat, John Smith, și a atitudinii lui întunecate, perverse și vinovate față de sex. Presupun că Summerhill a avut câțiva John Smith, dar majoritatea elevilor a avut mai multe șanse decât săracul John. Uneori primeam copii ai căror părinți mărturiseau că au făcut toate greșelile cu ei înainte să audă de libertate în educație, prin urmare am avut copii care fuseseră pedepsiți pentru masturbare, înjurături sau furt, iar în era copiilor-problemă cei mai mulți delicvenți fuseseră tratați foarte prost ca bebeluși și copilași. De când a început era copiilor normali, acum câțiva ani, avem în general copii din cămine fără prejudecăți și complexele nevrotice legate de sex nu au ieșit prea mult în evidență.

Educarea în comun este temută de mulți părinți din cauza pericolului unor sarcini și mi s-a spus că mulți directori de școală au nopți albe din cauza acestei griji. Poate e liniștitor pentru ei să afle că tinerii condiționați, având mai târziu libertatea de a-și trăi viața, sunt deseori incapabili de a iubi și asta se aplică ambelor sexe. Vestea aceasta poate fi liniștitoare pentru cei ce se tem de sex, dar pentru tineri în general vestea incapacității de a iubi este vestea unei tragedii umane teribile. În cadrul educării în comun adevărate, nu cea în care băieții și fetele stau împreună în clasă, dar dorm și trăiesc în case separate, curiozitatea rușinoasă este aproape eliminată; nu sunt băieți care trag cu ochiul la Summerhill. Și orice veche vină privitoare la masturbare este treptat pierdută într-o atmosferă de libertate și fericire adevărate.

Cei mai mulți psihologi au postulat că există o perioadă de latență de pe la șapte ani până la pubertate când, spun ei, ”grupul, masculin sau feminin, este de fapt în mod inconștient homosexual și nu arată niciun interest față de sexul opus”. Singurul nostru subiect de studiu, copilul condiționat, nu ne furnizează destule dovezi pentru a trage o concluzie. Am observat că băieții de vârsta bandelor au perioade lungi în care nu au niciun interes față de fete. Fetele nu fac parte din joaca lor imaginativă printre copaci, gropi și colibe. După câteva săptămâni, urmează un val de iubire care într-o manieră naturală ar însemna o delicată joacă genitală, dar care de prea multe ori ia forma unor jocuri sadice… o altă dovadă că condiționarea anti-viață elimină dorința de a iubi și de a fi iubit.

Există mult mai mult interes reciproc între sexe chiar înainte și în timpul pubertății, dar și aici găsim prea mulți tineri care nu pot iubi. Dacă avem șase băieți de cincisprezece sau de șaisprezece ani, șansele sunt ca numai doi dintre ei să aibă relații de iubire. Băieții care nu învață să danseze și doar privesc, îmi dau seama dintr-odată, rareori par să aibă prietene, dar asta nu trebuie să fie adevărat pentru toți băieții care nu dansează. Relații de iubire adevărate apar, durând uneori trei ani, deseori între fete și băieți care au fost în școală încă de la cinci ani. Cei veniți mai târziu tind să flirteze și să fie promiscui, dar nu putem emite o regulă.

Orice elev mai mare știe din conversațiile cu mine și din cărțile mele că sunt de acord cu o viață sexuală completă pentru cei ce își doresc una, indiferent de vârstă. Când țin prelegeri sunt deseori întrebat dacă le furnizez mijloace contraceptive și, dacă nu, de ce nu? Aceasta este o chestiune veche și tulburătoare care atinge emoții adânci în noi toți. Dacă nu le ofer contraceptive e o lipsă de conștiință din partea mea, pentru că a face compromisuri este pentru mine dificil și alarmant. Pe de altă parte, a le da contraceptive copiilor, sub și peste vârsta consimțământului, ar fi o cale sigură de a-mi fi închisă școala. Nu poți avansa prea mult în practică față de majoritate. Nu știu niciun argument împotriva vieții amoroase a tinerilor care să stea în picioare. Aproape toate sunt bazate pe emoția reprimată sau ura față de viață a religiosului, a moralului, a expeditivului, a arbitrarului, a pornograficului. Niciunul nu răspunde la întrebarea de ce natura sau Dumnezeu ne-a dat un puternic instinct sexual și apoi ne-a interzis să-l urmăm fără aprobarea bătrânilor societății.

Unii dintre aceștia au acțiuni la companii care rulează filme pline de sex appeal și sugestie, la afaceri care vând tot felul de cosmetice care le fac pe fete mai atrăgătoare pentru băieți sau la reviste care fac din imagini și povești sadice un magnet pentru tineret. Unii dintre ei stau la prezidiu și judecă tinerii ahtiați după sex care fură, violează sau omoară. Dacă un om de stat ar avea curajul să facă ce a făcut Homer Lane în Little Commonwealth, adunând delicvenți de ambele sexe și dându-le auto-determinare și fericire, ar face mai mult pentru tineretul rătăcit decât toate celelalte instituții. Și dacă ar merge mai departe și le-ar permite să aibă o viață amoroasă, bănuiesc că niciun tânăr din acea colonie n-ar fi vreodată condamnat pentru viol sau crimă. Iubirea este vindecătoare, tandră și darnică. Admit că poate fi și hidoasă, așa cum arată violența domestică, dar aceasta este cealaltă față a monedei iubirii, iubirea preschimbată în sadism de ura față de viață.

Ar trebui să discut fapte, nu vederi și credințe. Rezum faptele privitoare la iubire și sex la Summerhill drept un amalgam, demonstrând numai că, atunci când moralitatea referitoare la sex nu inhibă, unii dintre factorii pervertiți în sex tind să scadă sau să dispară: elementul voyeuristic, pronograficul pur (deși avem faze cu remarci obsecene pe pereții toaletelor), elementul sarcastic vinovat (elevii noștri nu chicotesc când apare o oală de noapte într-un film). Aspectele negative arată o tendință a unora dintre cei veniți târziu la școală (treisprezece ani sau mai mult) de a fi promiscui în dorință, dacă nu mereu în practică, iar prin promiscuitate mă refer la schimbarea frecventă a partenerilor. Dar și elevi care au venit de la cinci ani s-au dovedit a fi promiscui. Rădăcinile merg mult în urmă în viața copilului, iar principalul lucru pe care îl știm despre ele este că sunt nesănătoase și duc la varietate, dar rareori la împlinire și fericire. După ce părăsesc Summerhill se căsătoresc, uneori cu vechi colegi, de cele mai multe ori cu oameni din afară.

Nu am nicio dovadă că viețile lor amoroase de mai târziu sunt mai bune sau mai rele decât cele ale produselor altor școli. Felul în care își tratează bebelușii este mai luminat decât cel al majorității părinților, dar și aici trebuie să facem față unor trăsături neplăcute, pentru că sunt câțiva care încă nu înțeleg diferența dintre libertate și licență în creșterea copiilor. Spun de multe ori că o generație de elevi liberi nu demonstrează prea multe și o trăsătură tristă a școlii Summerhill este că foștii elevi își permit rareori să-și înscrie la noi copiii. Astăzi avem doar cinci elevi de a doua generație.

Foștii elevi nu arată vreo dorință de a schimba lumea; nu mă pot gândi la vreunul care vrea să inoveze în educație, medicină sau orice altceva. Marea majoritate a elevilor din prezent și din trecut nu sunt interesați de politică. Există o minoritate de comuniști entuziaști, însă cu două excepții cunoscute mie, toți vin din cămine cu părinți comuniști. Am încercat să fiu cât mai sincer despre copilul semi-liber de la Summerhill. El sau ea are merite pe care copiii disciplinați nu le capătă; nu-mi pot vedea munca în perspectivă, ci pot doar să citez ce au spus  vizitatorii. ”Acești copii au o prestanță, o încredere în sine fără agresiune pe care nu o vezi în cei mai mulți copii”, a spus o doamnă din India… ”Nu se prefac; îți vorbesc de la om la om fără teamă sau deferență și fără îndrăzneală”, au spus mulți vizitatori din diverse țări. ”Sunt interesați și înțeleg lucruri legate de evenimente din străinătate într-un mod pe care nu l-am văzut la copiii americani”, a zis un profesor american. Și pentru a arăta și cealaltă părere, o femeie din localitate i-a scris editorului meu protestând împotriva publicării cărților mele: ”Omul acesta și școala lui au corupt tot tineretul din orășelul în care e situată școala”. În caz că această declarație alarmează pe cineva, trebuie să pomenesc un profesor dintr-un sat de la câțiva kilometri depărtare care a menționat școala mea la o ședință. ”Nimeni nu auzise de ea”, mi-a spus cu un hohot de râs.

Extras și tradus din The Free Child, 1953.

Ți-a plăcut traducerea? Atunci s-ar putea să-ți placă și celelate două:

Copilul auto-reglat

Copilul privat de libertate