M-am văzut iarăși nevoită să răspund în secțiunea de comentarii la întrebări care denotă o înțelegere distorsionată a conceptului de unschooling (curioșii pot vedea despre ce e vorba aici). Nu învinovățesc pe nimeni pentru asta (deși mă supără vehemența cu care unii comentatori persistă în a-și impune ideile preconcepute), fiindcă știu cât e de greu de înțeles conceptul când ai avut experiența școlii și o consideri esențială.


Sunt convinsă că mulți dintre voi, care cochetează cu ideea educației acasă nestructurate, întâmpină des rezistența celor din jur. Așa că vă voi da un punct de pornire în polemica inevitabilă cu rudele, prietenii și vecinii binevoitori. Îmi cer scuze pentru lungimea postării și sper să aveți răbdare s-o parcurgeți, dar vă invit să săriți la punctele care vă interesează în mod deosebit. Nu rup articolul în bucăți fiindcă vreau să fie toate la un loc, pentru cei care nu au chef să sară din link în link.

E un pic mai simplu să explici și să înțelegi abordarea de tip ”școală acasă”, fiindcă seamănă mult cu experiențe la care ne putem raporta cu toții. E mult mai greu să explici cum se aplică în viața de zi cu zi conceptul complex și greu de fixat al unschooling-ului. Atunci când îl elimini pe ”trebuie” și te ghidezi după nevoile și interesele copilului, elementele fără de care nu puteai concepe educația (programa, orarul, clădirea școlii, colectivul de elevi, profesorii, manualele, testele, notele etc.) devin dispensabile sau își schimbă cu totul rolul. Asemenea deschidere face dificilă atât descrierea vieții familiei care face unschooling, cât și înțelegerea motivelor și avantajelor de către cei din afară.

Și fiindcă mulți oameni nu au nicio reținere în a-și expune propria viziune despre unschooling, înainte de a fi citit despre sau văzut pe viu acest mod de educare, încep cu ce NU este unschooling-ul:

1.      O acoperire pentru neglijența parentală extremă:

Mai am mult până voi înțelege cum poți susține cu seriozitate această prejudecată, în primul rând pentru că oricine poate înțelege că efortul pentru părinte este considerabil mai mare. E mult mai simplu să duci copilul la școală, cel puțin dacă ne gândim strict la chestiunile practice. Când renunți la școală, te angajezi să susții dezvoltarea copilului pe toate planurile, deci nici vorbă de neglijență.

Eu refuz să iau în considerare cazurile extreme de neglijență parentală ca exemple de unschooling și vă încurajez să nu cădeți în capcana prezumției de vinovăție cu privire la părinții care aleg această cale. Să spunem lucrurilor pe nume: neglijența parentală este un lucru groaznic și de condamnat, dar nu este unschooling. Nu am auzit de niciun caz real și dovedit în care părinții să-și fi neglijat copiii folosind ca acoperire unschooling-ul și nu cred că sunt în lume nici măcar o mână de cazuri care să justifice o asemenea prezumție. Cu atât mai puțin în România, unde majoritatea oamenilor nu au auzit măcar de acest concept și nu știu cum se poate face legal.

Cine aude de acest concept și se arată interesat? Nu pot fi sigură 100%, dar pot să bănuiesc că aud și se interesează persoanele cu acces la o anumită secțiune a internetului, configurată de anumite interese (parenting, educație, dezvoltarea sănătoasă a copilului etc.), cu inteligență și discernământ, fiindcă au nevoie de acestea pentru a filtra informația, cu meserii care le aduc un venit decent și timp pentru a se preocupa de mai mult decât de subzistență, cum din păcate sunt nevoiți cei mai mulți dintre părinții români. Până la urmă, conceptul de unschooling, în afară de aparițiile în presa de consum menite clar să aducă rating, apare pe bloguri, unele private, sau pe site-uri de parenting de nișă, în cărți netraduse, pe site-uri și bloguri din afară. Nu știu sigur, dar bănuiesc că un părinte care vrea să-și lase copilul analfabet, nu face efortul de a căuta pe net informații despre unschooling ca să aibă acoperire.

Nu am cum să garantez sau să demonstrez că toți părinții unschooleri sunt persoane serioase și preocupate de binele copiilor lor. Oricum nu asta îmi propun să fac pe acest blog. Eu scriu tocmai pentru părinții responsabili și serioși care caută o ieșire de pe drumul bătătorit și îi ajut, sper eu, s-o aleagă și s-o urmeze. Ei se știu bine intenționați vis-a-vis de copii lor și au dreptul și răspunderea să aleagă în numele acestora.

Nu pot decât să vă dau exemplul meu: am ales să mă ocup de fiul meu eu însămi 24 din 24, să-i pregătesc hrana, să-i aleg cu grijă jucăriile, să îi răspund la întrebări și să mă joc cu el, să îi citesc, să-l duc în parc zilnic și să mențin legătura cu prietenii pe care ni i-am făcut. În timpul rămas, citesc despre cum să-l susțin mai bine, meditez la propriul fel de a-l crește, mă documentez cu privire la jucării, cărți, activități, evenimente care i-ar plăcea și folosi. Pe scurt, cam tot ce fac acum îl are pe el în vedere, măcar tangențial. Asta și fiindcă el are doar 2.5 ani și multă nevoie de mine. Sunt convinsă că pe măsură ce va crește el, va crește și procentul de timp și energie pe care să-l dedic și altor preocupări, eventual unui job de-acasă. Dar el va continua să fie principala mea preocupare și-mi va ocupa cea mai mare parte din timp. Norocul meu imens este că asta îmi place să fac și nu o simt ca un sacrificiu. Așa mă simt și eu împlinită. Am mai scris despre avantajele pentru părinte și am explicat de ce eu consider unschooling-ul a fi mai mult decât o metodă educațională și mai degrabă un stil de viață, care poate să ți se potrivească sau nu.

Nu scriu toate acestea nici că să mă dau mare, mai ales că n-am cu ce. Eu îmi fac datoria de părinte așa cum simt și înțeleg, în limita posibilităților mele de om. Găsiți multe exemple de părinți care fac și mai multe pentru copiii lor. Dar propriul exemplu este singurul concret pe care-l pot da pentru a arăta că unschooling-ul este o alegere care presupune mult efort și multă responsabilitate din partea părintelui, nicidecum delăsare și egocentrism.

2. Un refuz al cunoașterii organizate sau al structurii în educație

Ceea ce refuză părinții care aleg unschooling este predeterminarea aspectelor învățării în funcție de  standarde stabilite de autorități distante. Ei se opun ideii că învățarea uniformizată poate satisface nevoile de dezvoltare într-un mod satisfăcător pentru individul concret. Ei iau în serios interesele copilului ca fiind indici ai nevoilor sale de dezvoltare sănătoasă și armonioasă. De aceea nu au o programă în minte, standarde de atins sau materii obligatorii.

DAR (și e unul important!) nu se opun structurii în cunoaștere ca principiu. Studiul clasic, organizat cronologic sau tematic, este o activitate foarte importantă în viața unui unschooler și vine la timpul ei, atunci când copilul este pregătit și își poate asuma structura aceasta. Un adolescent care se vrea să facă medicina va studia programa de admitere la facultatea respectivă serios și aplicat, fiindcă este una dintre condițiile de îndeplinit și pentru că e cu adevărat interesat de ce are această programă de transmis. Poate studia exact ca un elev de liceu, cu manuale, profesor, exerciții, simulări de teste, pe scurt tot ce are la dispoziție și un elev obișnuit.

Unschoolerii nu sunt niște visători de cai verzi pe pereți, care cred ca pământul e plat și refuză să vadă adevărul. Cel mai adesea ei sunt învățăcei foarte serioși și organizați, odată ce depășesc o anumită vârstă (probabil în jur de 12-13 ani, dar depinde mult de copil), dornici să-și urmeze interesele până în profunzimea domeniului care-i pasionează, lucru care nu are cum să nu-i aducă față în față cu structura acestuia. Diferența majoră constă în faptul că ei înșiși aleg modul de studiu și-l configurează după propriile nevoi. Ei sunt motivați din interior și cu adevărat conștienți de ce vor să facă și de ce.

Ca să dau și alte exemple: mulți unschooleri urmează cursuri organizate, fie la școli/licee, fie online, cursuri cu toate atributele convenționale (programă, orar, teste finale etc.). Iar asta nici nu contravine ideii de unschooling, nici nu poate fi socotit un semn de eșec al acestuia. Prima, fiindcă unschooling nu neagă utilitatea unei resurse, orice legătură ar avea ea cu mediul școlar convențional, a doua fiindcă tocmai unschooling-ul l-a adus pe copil în punctul în care poate alege în cunoștință de cauză cursul și își asumă benevol elementele de condiționare presupuse de acesta.

Este neîntemeiat să crezi că școala convențională deține monopolul educației solide și organizate. Nu este nevoie de circumstanțe școlare pentru a studia temeinic un domeniu care te pasionează. Este nevoie doar de motivație intrinsecă, curiozitate reală lăsată liberă, pasiune pentru cunoaștere și pentru domeniul ales, discernământ în căutarea informațiilor și interpretarea lor (aici intervine rolul de mentor) și acces la resurse de calitate (care, din nou, nu sunt monopolul școlii).

2.     O piedică în calea admiterii la facultate și a practicării meseriei dorite:

Ar trebui să fie o cunoștință de bază pentru oricine se angajează într-o discuție despre unschooling faptul că, pentru a face educație acasă în mod legal la noi, este necesară înscrierea copilului la o școală-umbrelă, care emite foaie matricolă și diplomă de absolvire, așa cum am scris pe larg în articolul despre legalitate. Calea către bac și admitere la facultate e mai dificilă decât în cazul copiilor școliți, fiindcă presupune echivalarea diplomei de liceu, a anilor de la școala-umbrelă sau a examenului echivalent cu bac-ul dintr-o altă țară. Dar diplomele necesare se pot obține fără probleme cu ajutorul școlilor-umbrelă care acceptă unschooleri (detalii găsiți în articolul despre școlile-umbrelă).

Pentru facultățile din străinătate grijile sunt mai puține, fiindcă multe acceptă copii educați acasă și fără diplomele obișnuite: http://learninfreedom.org/colleges-home-schooled-students.html. Dacă luați în calcul o țară cum e Anglia, e și mai simplu fiindcă acolo educația acasă este nu doar legală, ci și o tradiție.

Cât timp are documentele necesare echivalate, copilului educat acasă îi mai sunt necesare motivația (întreținută de educarea sa în propriul ritm și conform propriilor nevoi) și resursele pentru a se pregăti în vederea examenului de admitere. Din tot ce am citit până acum despre evaluarea copiilor educați acasă, rezultatele confirmă eficiența acestui mod de a fi educat:

http://homeschooling.gomilpitas.com/olderkids/CollegeTests.htm

http://learnthingsweb.hubpages.com/hub/Do-Homeschoolers-Really-Do-Better-on-Tests

Mi se spune des și fără drept de apel că un copil care nu a mers la școală și la liceu nu va putea face față facultății. Dar facultatea, mai ales dacă este una bună, e mai compatibilă cu unschooling-ul decât cu școlarizarea convențională, fiindcă oferă libertate celui care învață să-și organizeze învățarea și prețuiește originalitatea. Mulți boboci trecuți prin școală nu știu ce să facă cu această libertate și cad în extreme: ba lâncezesc până în pre-sesiune, ba înghit compulsiv și nemestecat orice întâlnesc în cursuri și bibliografie, cum erau obișnuiți să facă în școală.

Se mai spune că un copil unschooled nu va putea să dea/ia un examen fiindcă va fi prea speriat. Asta ține mult de propria natură, nu de a fi școlit sau nu. Am avut foarte mulți colegi de-a dreptul anxioși în facultate, chiar dacă trecuseră prin zeci de teze, un bac și o admitere la facultate. Eu însămi am fost emoționată la absolut toate marile testări pe care le-am dat, deși aveam experiențe anterioare pozitive și asta pentru că nu consideram testele a fi utile, un mod de a mă cunoaște sau de a rezolva probleme interesante. Pentru mine (și mai toți oamenii cu care am vorbit), testele sunt un obstacol de trecut, o probă impusă din afară, arbitrară și menită a mă compara cu ceilalți și a arăta unde greșesc. Nu sunt convinsă că e simpla mea percepție, fiindcă niciodată nu am simțit că vreun profesor le-ar privi altfel decât le descriu eu acum.

Dincolo de rezultatele bune pe care le obțin la testări, unschoolerii au și alte avantaje. Ei nu dau decât testele pe care le consideră importante pentru calea lor în viață, chiar dacă nu le convine în totalitate modul în care sunt concepute. Ei privesc altfel greșelile și au încredere în ei înșiși. Chiar dacă nu sunt testați din afară, ei se testează pe sine tot timpul, dar fără rușine sau frică de eșec. Își testează teoriile și opiniile zilnic, cu libertate și degajare, fiindcă nu au nimic de pierdut dacă greșesc, greșelile fiind doar un mod de a învăța. Ei nu sunt pedepsiți, ridiculizați, judecați și certați pentru greșeli. Lucrurile se întâmplă cam ca în științele experimentale: se emit teorii, se testează, se confirmă sau se infirmă, se merge mai departe. O astfel de perspectivă asupra învățarii și a evaluării e prețioasă și extrem de greu de întreținut la copiii școlarizați.

Fiindcă nu am experiență directă cu unschooleri care sunt sau au fost studenți, vă las să citiți din surse mai bune:

http://sandradodd.com/college

http://sandradodd.com/teen/college.html

http://www.lifelearningmagazine.com/0710/unschooled_teens_go_to_college.htm

http://www.psychologytoday.com/blog/freedom-learn/201406/survey-grown-unschoolers-ii-going-college

http://joyfullyrejoycing.com/unschooling/willtheygetintocollege.html

O ultimă idee mai am de expus. Diploma de facultate nu garantează succesul în profesie sau în viață, din mai multe motive: 1. diplomele abundă și sunt ușor de obținut de la facultățile de duzină, 2. locurile de muncă pentru absolvenți sunt limitate și pentru a le obține trebuie să demonstrezi și competențe, nu doar să arăți o hârtie, 3. o mulțime de oameni nu profesează în domeniul studiat, 4. o mulțime de absolvenți își găsesc adevărata vocație după ce termină facultatea și sunt liberi să se descopere, 5. dintre aceștia, mulți aleg job-uri în care diploma și formarea lor sunt aproape irelevante.

Diploma nu mai este o garanție a succesului în viață, cum poate era justificat să crezi pe timpul comunismului, când locurile la facultate erau limitate și controlate strict. Acum sunt o mulțime de profesii liberale la care ai acces dacă ai talent, înclinație, pricepere. Meseriile nu mai sunt rigid delimitate, iar angajatorii caută din ce în ce mai des oameni flexibili, care sunt capabili să învețe și să se reprofileze la nevoie.

Închei cu un citat din A. S. Neill, fondatorul celei mai vechi școli libere (Summerhill – 1921) și figură importantă în educație:

Învățăceii indiferenți, care trec ca găsca prin apă, sub disciplinare, prin liceu și facultate și devin profesori lipsiți de imaginație, medici mediocri și  avocați incompetenți, ar fi putut fi buni mecanici, zidari excelenți sau polițiști de prima mână. Aș prefera ca Summerhill să producă un măturător de stradă fericit decât un prim-ministru nevrotic. (…) Funcția copilului este de a-și trăi propria viață,  nu viața pe care cred părinții lui anxioși că ar trebui s-o trăiască, nici viața conformă cu scopul unui educator care crede că știe el mai bine. Toată aceste intervenții și acest control din partea adulților nu produce decât o generație de roboți.  – sursa (care merită citită în întregime): http://www.summerhillschool.co.uk/summerhill-policy-statement.php.

3. Un mod de a izola copiii de societate de către părinți anxioși și antisociali:

Am ajuns în punctul în care repet ca o moară stricată că unschooling nu înseamnă că-ți ții copilul legat de tine, în casă sau în propria curte, departe de copiii care merg la școală și de adulții care au fost la școală de teama contaminării. Chiar dacă aduc la lumină dezavantajele școlarizării pentru a explica de ce nu aleg școala, cei ce aleg unschooling-ul nu sunt anti-socializare cu cei școliți (mai ales că ei înșiși au fost școliți, la fel ca prietenii și cunoștințele lor), ba chiar sunt acut conștienți de importanța socializării libere și autentice cu oameni cât mai diverși.

Cei ce aleg unschooling-ul sunt nerăbdători să cunoască nu doar unschooleri ca ei (deși la noi, unde mișcarea e nouă, dorința aceasta e mare), ci orice fel de oameni, indiferent de formarea lor. Desigur, unii oameni sunt mai sociabili decât alții de la natură. Dar oricât de puțini prieteni ai avea, ar fi extrem de greu să nu găsești pentru copil măcar 3-4 copii cu care să se împrietenească. Poate nu găsești 25-30 de copii și oricum, nu atâția laolaltă zilnic, așa cum ni se pare că ar trebui să fie, din cauza suprapopulării claselor de elevi. Oricum pentru cei mai mulți copii, 4-5 prieteni cu care se întâlnesc regulat poate fi mai mult decât suficient. Nu am luat în calcul copiii din familie, din vecini sau ai cunoștințelor. M-am gândit strict la prieteni apropiați aleși liber de copil. Nu cred că un copil poate avea mult mai mulți prieteni apropiați în clasă, oricâți elevi ar fi.

Limitele temporale și spațiale care acționează asupra socializării copiilor neșcoliți sunt mai puține: au mai mult timp și mai multe ocazii pentru a-și face cunoștințe noi și pentru a-și cultiva prieteniile apropiate. Nefiind obligați să fie în clădirea școlii între 4 și 7 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, timpul le stă la dispoziție pentru a fi umplut cum își doresc, cu studiu solitar sau în grup, cu joacă liberă și plimbări, excursii, vizite la muzeu etc., în funcție de posibilitățile familiei. Și dacă am explicat că socializarea este un lucru important în ochii părinților lor, e clar că limitele țin de timp, bani, energie și destinații alese, la fel ca în cazul oricărui alt părinte.

A crede că orele petrecute în clasă sunt toată socializarea de care are nevoie copilul este, în opinia mea, o mare greșeală. Am scris pe larg despre cum văd eu socializarea din școală în două articole anterioare:

https://homeschooling.urbankid.ro/2014/03/31/eterna-chestiune-a-socializarii-ce-aduce-scoala/

https://homeschooling.urbankid.ro/2014/04/07/eterna-chestiune-a-socializarii-ce-aduce-scoala-2/

Și pentru că aș lungi prea mult articolul prezentând avantajele unschooling-ului în ce privește socializarea, vă las să citiți articolele dedicate:

https://homeschooling.urbankid.ro/2011/03/24/socializarea-in-cadrul-homeschooling-ului/

https://homeschooling.urbankid.ro/2014/04/23/eterna-chestiune-a-socializarii-ce-aduce-educatia-acasa/

4. Un mod de a feri copiii de orice experiențe dificile:

Li se impută deseori celor care aleg unschooling-ul că vor să-și țină copiii într-o bulă a cocoloșelii parentale și a ferelii de orice le-ar putea tulbura o stare idealizată de fericire. Pot înțelege de unde vine această prejudecată. Oricine a avut de-a face cu școala, mai ales ca părinte, nu poate să nege că sistemul românesc este departe de a fi ideal. Chiar dacă crezi că școala e o experiență necesară, nu poți să nu te opui unui lucru sau altuia care te enervează. Poate e multitudinea de teste grele, poate temele prea multe, poate proiectele date în doi peri pe care ești nevoit să le încropești tu însuți pe ultima sută de metri, poate pretențiile învățătoarei, poate climatul emoțional din clasă, poate altceva. În orice caz, eu n-am întâlnit părinte care să fie 100% mulțumit de școala copilului. Și atunci, citind vreun articol în care sunt aduse la lumină și alte probleme ale școlarizării (competiția, notarea, uniformizarea și prestabilirea învățării etc.), unii sunt măcar parțial de acord, dar conchid că acestea sunt experiențe valoroase, chiar dacă negative, și că pentru a fi pregătit pentru viață, copilul trebuie să și le treacă în palmares.

Unschoolerii nu sunt de acord cu această afirmație. Ei nu consideră practicile nocive din școli a fi niște fleacuri sau niște provocări din care copilul învață ceva util. Nu știu dacă toți sunt temeinic informați cu privire la efectele nocive dovedite de studii și de experiența psihologilor cu pacienți copii, dar bănuiesc că mulți nu văd sensul în a supune copilul la ceva ce știi că nu îi este benefic, orice scop s-ar pretinde în legătură cu acesta.

Doar fiindcă aleg să evite practicile din școli, asta nu înseamnă că acești părinți intenționează să elimine orice posibilă sursă de supărare sau dezamăgire din viețile copiilor lor. În primul rând, nici n-ar putea, fiindcă simpla viață te pune față în față cu provocări și greșeli. Uitați-vă la un copil care învață să meargă sau să vorbească și veți vedea că, fără a fi presat din afară, ci doar ajutat cu blândețe după nevoile lui, tot va întâmpina dificultăți și frustrări până când va reuși. În al doilea rând, ei nici nu ar vrea să elimine frustrările, greșelile, pașii înapoi, fiindcă sunt conștienți de valoarea acestora pentru învățarea în sine, dar și pentru construirea încrederii în sine și a unei atitudini sănătoase față de procesul de învățare.

Chiar dacă nu merge la școală, copilul va întâlni destule dificultăți în calea sa: informații care-i lipsesc pentru moment, teorii/explicații care pur și simplu îi scapă, probleme de matematică la care trebuie să o ia de la început de câteva ori, dezamăgiri în relațiile cu prietenii, gafe în relația cu adulții, dorințe care nu pot sau n-ar trebui să i se îndeplinească, alegeri grele în care orice ar face trebuie să renunțe la ceva important și multe altele. Din nou, provocările în educație și în relația cu lumea nu sunt apanajul școlii, ci ele vin firesc din simplul fapt de a trăi.

 5. Un mod de a limita copiii la cunoștințele și inteligența propriilor părinți:

A crede că părinții sunt singurii de la care învață copiii neșcoliți este pur și simplu greșit. Nu există nicio regulă, scrisă sau nescrisă, care să limiteze în așa hal, ba dimpotrivă. Unschooling înseamnă deschidere să folosești orice resursă care te ajută să-și atingi scopul, indiferent că este tradițională sau modernă. Nimic nu împiedică unschoolerii să învețe de la oricine e dispus să le acorde atenție, ba chiar este una dintre răspunderile și grijile părinților a le oferi copiilor modele de adulți și mentori la nevoie.

Rolul părinților este crucial în viața oricărui copil, ei fiind de departe cele mai importante modele. Părinții care aleg unschooling-ul sunt profund conștienți de această răspundere și și-o asumă cu plăcere. Însă nu se consideră atotștiutori și suficienți pentru dezvoltarea copilului și nici prin gând nu le-ar trece să-și limiteze copiii la propria cunoaștere și pricepere.

Să zicem că am stabilit două lucruri: nu există nici regula, nici dorința de a restrânge învățarea la ceea ce pot și știu părinții să dea mai departe. Urmează al treilea – posibilitatea. Mulți cred că dacă renunți la școală, ai pierdut singurii oameni capabili să educe copilul – profesorii. În primul rând, nu i-ai pierdut. Nimic nu te împiedică să alegi un profesor talentat pentru a ajuta copilul într-un domeniu care nu ți-e familiar sau în care copilul te-a depășit. În al doilea rând, profesorii nu sunt singurii potriviți pentru a ajuta un copil în învățare. Pot fi extrem de valoroși oameni fără experiență didactică, dar care au mintea deschisă, abilități bune de comunicare și pasiune pentru domeniul pe care-l practică. Ei pot fi adevărați mentori, care insuflă plăcerea de a studia domeniul respectiv prin propria însuflețire.

Să nu uităm nici de cursurile on-line în care interacțiunea cu oameni reali este din ce în ce mai prezentă și mai valorizată. Acum poți studia și relaționa cu profesori universitari de mare calibru sau cu oameni de știință reali, mulțumită internetului. Prezența fizică poate fi suplinită cu succes pentru anumite scopuri de învățare prin corespondență și conferințe online.

***

În speranța că am răspuns destul de bine la chestiunile de mai sus, mă îndrept către a doua întrebare: ce ESTE unschooling-ul?

E foarte greu să ilustrezi cu exemple concrete ce face un copil într-o zi oarecare în cadrul unschooling-ului, fiindcă fiecare familie și fiecare copil în parte, chiar și în aceeași familie, trăiește diferit și are libertatea să aleagă ce face. Am ajuns în punctul în care cred că se pierd mulți: libertatea… Adică lași copilul să facă orice vrea toată ziua?! Păi, n-o să stea numai la tv sau la fotbal? Culmea, nu! Poate asta ar fi înclinat să facă un copil școlit, eliberat brusc de obligativitatea de a merge la școală, cel puțin pentru o vreme, ca modalitate de a scăpa de condiționări. Sigur că vor fi și zile (cine nu le are?) în care copilul nu are chef de nimic și moțăie pe canapea sau vorbește la telefon toată ziua. Dar acestea sunt perioade de respiro și de procesare necesare pentru a întreține dezvoltarea firească, negrăbită, necondiționată.

Îi putem ajuta cel mai bine pe copii să învețe nu decizând ce credem noi că ar trebui să învețe și căutând metode ingenioase ca să le predăm, ci făcându-le lumea cât mai accesibilă, acordând atenție serioasă activității lor, răspunzându-le la întrebări – dacă le pun – și ajutându-i să exploreze lucrurile care îi interesează cel mai mult.

Cel mai important și mai valoros aspect al căminului ca bază a creșterii copiilor și a integrării lor în lume este nu faptul că e mai bun decât școala, ci că nu este deloc ca o școală. John Holt

Pentru a înțelege cu adevărat ce este unschooling-ul, e nevoie de încredere în ceva ce poți vedea estrem de rar la noi: copilul nealterat de presiuni externe, a cărui curiozitate înnăscută n-a fost manipulată și îndreptată spre scopuri care nu-i aparțin, copilul care tremură de nerăbdare să exploreze lumea la 3 ani, dar și la 7, 12, 15 sau 18.

Recunosc, e o priveliște din ce în ce mai rară. Presiunile externe încep de la vârste din ce în ce mai fragede. Bebeluși cu spatele încă sensibil sunt puși între perne ca să stea mai repede în fund, copilași cu picioarele încă nu destul de puternice sunt ținuți de mâini ca să meargă mai repede în picioare și multe altele. Toate scot la iveală o lipsă majoră de încredere în copil, în abilitățile lui și în dorința lui de a cunoaște și de a se dezvolta, care nu cer de fapt mare lucru ca să-l ducă pe bebeluș/copil pe drumul către împlinirile de care are nevoie: timp și răbdare din partea părintelui. Dar pentru asta, trebuie să ai încredere. Și cum să ai încredere dacă nu ai fost crescut așa, dacă nu ai copii crescuți așa în jur și nu ai curajul de a schimba asta la copilul tău?

Nu știu să răspund la această întrebare. Eu am avut norocul să văd copii crescuți liber, cu empatie și respect, am vorbit cu părinții lor, am primit recomandări de cărți valoroase și am găsit eu însămi multe informații utile și convingătoare. În plus, am simțit instinctiv că vreau să-mi cresc copilul altfel decât am fost crescută eu însămi și decât sunt crescuți copiii în mentalitatea comună. Nu, nu mă dau mai brează. Pur și simplu, nu m-ar fi lăsat inima să fac altfel. Poate asta este diferența între cei care, expuși la cele de mai sus, rezonează și încearcă să aplice în viața de zi cu zi și cei care le trec cu vederea drept baliverne. Rațiunea nu pare a fi de-ajuns, altfel studiile, cărțile, articolele ar convinge ușor.

Cum scriam și cu altă ocazie, e nevoie de un adevărat leap of faith pentru a înțelege și trăi unschooling-ul, iar pe acesta nu cred că-l pot eu încuraja în vreun fel. Nu pot decât să ofer sprijin pentru cei dispuși să-l facă.

***

 Nu pretind că am epuizat în postarea aceasta subiectul unschooling, așa că vă las și alte articole din care puteți afla mai multe:

https://homeschooling.urbankid.ro/2011/01/12/de-ce-sa-alegi-unschooling-ul-de-rue-kream/

https://homeschooling.urbankid.ro/2011/05/11/nescolirea-nedefinita/

https://homeschooling.urbankid.ro/2011/10/31/unschooling-vazut-de-un-unschooler/

https://homeschooling.urbankid.ro/2011/11/02/unschooling-un-stil-de-viata/

https://homeschooling.urbankid.ro/2010/12/02/iubirea-naturala-de-invatare-de-jan-hunt/

https://homeschooling.urbankid.ro/2010/11/26/de-ce-am-ales-unschooling-ul-de-kim-houssenloge/

Dacă ați ajuns până aici, vă mulțumesc pentru răbdare și sper că n-ați fost dezamăgiți. Orice lucru pozitiv pe care vreți să-l adăugați în secțiunea de comentarii ne va fi de mare folos și mie, și celorlalți cititori. O repetare a preconcepțiilor de mai sus sub altă formă nu va fi de folos nimănui, așa că îi rog pe cei tentați să se abțină.