Ad

Aveam în plan demult o serie despre joc și, cum articolul despre joaca părinte-copil lui Peter Grey tradus acum câteva zile a avut așa de mult succes, mi-am zis că a venit momentul.

Nu-i chiar o joacă să scrii despre joc și despre fațetele lui. S-a scris și s-a studiat mult despre importanța lui pentru învățare, dezvoltare și socializare și n-o să lungesc prea mult partea introductivă. Prefer să vă îndrum către câțiva autori, pe care îi știți poate deja: Peter Grey, Lawrence J. Cohen, Aletha Solter, David Lancy. Ce îmi propun eu în această serie este să abordez tipurile principale de joc, să vă dau idei și, sper eu, să vă ajut să le recunoașteți și să le lăsați loc liber în viața copilului.

Încep cu un subiect care mă preocupă de vreun an de zile și pe care l-am întâlnit pe blogul lui Janet Lansbury: joaca solo.

Ad
Ad

Cu toții ne-am dorit la un moment dat, chiar dacă am tot auzit cât de important e să ne jucăm cu copiii noștri, ca cei mici să-și mai facă de treabă și singuri. Poate din dorința unei pauze, care sigur apare mai devreme sau mai târziu dacă ne lăsăm purtați în extrema despre care vorbea Peter Grey când ne avertiza să nu ne transformăm în obiecte de recuzită în joaca copiilor noștri. Sau poate fiindcă intuim cât de important este ca cel mic să se poată distra și singur, nu numai în compania activă a cuiva.

 

 

 

Ad