Am învățat să scriu și să citesc pe la cinci ani. Nu-mi aduc prea bine aminte dacă a fost inițiativa mea sau a bunicii, însă știu sigur că citisem abecedarul de la cap la coadă și trecusem la cărțile ”serioase” de povești înainte să încep clasa I. La fel ca mine, mulți alți copii învață să citească și să scrie acasă, cu părinții sau chiar singuri, pe cărți de povești, ziare, cutii de cereale, firme de magazin etc. Sigur ați auzit de cel puțin un caz de acest fel, având în vedere că în general sunt motive de laudă, de parcă ar fi ceva extraordinar. Dar ce e atât de fantastic la un copil care învață să citească fără ajutorul școlii, socotit pe nedrept  indispensabil? Poate doar dacă îl comparăm cu mulţimea de copii care intră foarte greu sau deloc în lumea literelor, deși beneficiază de ajutorul școlii.

În cartea lui, Learning All the Time, John Holt începe cu un capitol despre cum învață copiii să citească singuri sau cu minim ajutor din partea părinților. Totul începe cu o familiarizare îndelungată cu literele, cu formele și mărimile lor, cu locurile unde se găsesc. Apoi urmează înțelegerea faptului că toate aceste semne ciudate conțin cumva un înțeles, un mesaj pe care cei mari par să-l extragă într-un fel misterios din ele. Având în vedere admirația celor mici pentru noi și dorința lor de a ne semăna, nu trece mult și vor să afle și ei care-i treaba cu ”fluturașii”.

De aici traseele diferă, așa cum fiecare copil diferă de ceilalți. Unii cer să li se citească cu voce tare aceeași poveste de sute de ori. Alții încep cu scrisul, imitând semenele pe care le văd, și întrebând ce au scris. Alții învață literele din felurite jocuri de tip Alfabetul. Unii inventează o ortografie proprie, cum a făcut Paul Bissex, a cărui  mamă și-a publicat observațiile în Gnys at Wrk. Important este faptul că aceşti copii nu se pregătesc  să scrie şi să citească, ci scriu şi citesc, mai întâi încet şi cu poticneli, apoi repede şi curgător, la fel cum încă de la primul cuvânt le-au comunicat ceva celor din jur.

Cititul și scrisul sunt singurele competențe de care putem vorbi ca fiind indispensabile în lumea de astăzi, deși dacă îi luăm în considerare pe toți cei ce supraviețuiesc fără ele, s-ar putea să fim mai puțin tranșanți. Totuși, e de la sine înțeles că ne dorim ca cei mici să învețe să decodeze sistemul de semne care ne permite să ne conservăm gândurile, cunoștințele, amintirile etc. Am vrea pe bună dreptate ce ei să aibă acces la toată această bogăție spirituală și intelectuală. Dar nu e nevoie să ne speriem, să ne îngrijorăm sau să ne ținem de capul lor să învețe.

Dacă nu e speriat, presat, amenințat sau mituit, este imposibil ca un copil să nu manifeste la un moment sau altul o doză sănătoasă de curiozitate cu privire la omniprezenții fluturași negri sau albi  la care adulții privesc cu interes și concentrare. Sunt pe ecranul televizorului și al calculatorului, pe ambalajele din care ies tot felul de lucruri gustoase, deasupra ușilor prin care intrăm în magazine, pe încălțăminte, pe clădiri, pe foi de hârtie foșnăitoare și ușor de mototolit, pe trotuare ”decorate” de copii mai mari, peste tot. La fel cum au fost înconjurașiu de sunetele vorbirii, așa sunt înconjurați de litere și cifre. De ce au putut să învețe să vorbească singuri, dar ne așteptăm să aibă nevoie de o instituție specializată pentru a învăța să citească și să scrie?

Majoritatea adulților de-acum au învățat să scrie și să citească  la școală. Naționalizarea învățământului făcută de comuniști avea tocmai acest scop: alfabetizarea maselor. În paranteză fie spus, era un scop destul de bun atunci, însă poate e timpul să găsim o altă justificare pentru ce se întâmplă în școlile noastre acum. Revenind, nu e de mirare că mulți oameni identifică cititul și scrisul cu clasa I, fie lăsând toată grija în seama învățătorului, fie făcându-și griji cu privire la cum o să se descurce copilul, dacă o să poată ține pasul, dacă o să priceapă.

Însă mediul școlar nu este unul potrivit unei asemenea aventuri plină de peripeții cum sunt scrisul şi cititul. Copiii sunt verificaţi periodic şi puşi să citească cu voce tare, fie că vor, fie că nu, iar colegii, probabil la fel de speriaţi, abia aşteaptă să se pronunţe greşit un cuvânt ca să-şi demonstreze superioritatea, fie corectând, fie ironizând. Iar învăţătoarea este prea des dispusă să tolereze şi să încurajeze astfel de comportamente, crezând că aşa se motivează elevii între ei.

În ce priveşte învăţarea propriu-zisă, niște oameni care au studiat mult timp și au citit multe cărți (dar n-au observat copii reali), s-au gândit și s-au răzgândit, până când au făcut un  program ce li s-a părut simplu și ”științific”: întâi bastonașe, linii și cerculețe, apoi literă cu literă, până parcurgem alfabetul și, Hocus-Pocus, am învățat să scriem şi să citim!

Apoi urmează o mulţime de reguli de ortografie, ortoepie şi de despărţire în silabe, formulate cât mai succint şi mai abstract şi fiind foarte greu (şi judecând după ce-am “pătimit” cu cei de-a cincea anul trecut, aproape imposibil) de înţeles. La aproape fiecare regulă, una sau mai multe excepţii, care nu prea confirmă regula, ci o fac şi mai greu de priceput. Cel mai bun mod de a scrie şi citi corect este de a te familiariza cu cât mai multe cuvinte, încercând mai multe variante de a le scrie sau pronunţa până când găseşti (singur!) varianta corectă. Desigur, asta înseamnă timp, mult timp, pentru dibuiri, reveniri, încercări, pentru un traseu cu adevărat personalizat ce nu se poate plia pe cele 50 de minute zilnice acordate de şcoală.

Poate la fel de grea şi fără rost precum regulile de mai sus, clasificarea sunetelor în consoane, vocale şi semivocale le dă bătăi de cap copiilor încă din clasa a doua. Definiţiile pentru aceste categorii sunt neclare, iar deosebirile dintre ele prea puţin evidente. Gândiţi-vă numai la diferenţa dintre vocale şi semivocale, chiar n-aţi putea citi sau scrie fără ea? John Holt atrage atenţia că acesta este un mod greşit de a-i învăţa ceva pe copii, doarece ei (ca şi noi, adulţii, de altfel) gândesc cel mai bine când pot merge de la particular la general. Tot el subliniază faptul că nu există niciun motiv pentru care copiii ar trebui să ştie aceste lucruri, pentru că a numi un sunet vocală sau consoană nu are nicio legătură cu cititul sau cu scrisul.

După mai mult de zece ani în care i-a ajutat pe copii să citească, el a ajuns la concluzia că există două idei generale pe care copiii trebuie să le înţeleagă pentru a putea citi şi scrie în limbile bazate pe principiul scrierii cuvintelor după cum se pronunţă:

–          literele scrise  desemnează sunete vorbite;

–          ordinea literelor în scris, de la stânga la dreapta, corespunde ordinii în timp a sunetelor vorbite.

Nu e nevoie să le predăm copiilor aceste reguli şi să-i “ascultăm” la ele, ci doar, dacă ţinem neapărat, să le dăm exemple simple şi relevante. Apoi rămân de înţeles conexiunile dintre sunetele care alcătuiesc limba română şi  literele şi combinaţiile de litere care le reprezintă în scris. Aceasta nu e o sarcina prea grea sau prea mare pentru copii, însă şcoala pare să facă tot ce poate pentru a o îngreuna.