Acum mai mulți ani am simțit că e musai să fac ceva schimbări în viața mea. Nu pentru că nu eram mulțumită sau că eram nefericită ci pentru că simțeam profund că e ceva mai mult de atât, că e ceva mai mare, mai important și că eu am nevoie să știu mai mult. Aveam 18 ani, eram în clasa a 12-a și întâlnisem iubirea vieții mele (cu care încă împărtășesc o relație, o viață și doi copii). Ce știam eu atunci, la 18 ani… Doar că dorința de a accede la mai mult, de a afla despre mine, despre viață, despre potențialul meu, această dorință m-a dus spre niștei căi, oameni și cursuri care mi-au deschis ochii, mintea, intuiția și… care mi-au schimbat viața. Au fost multe cărți citite, multe idei dezbătute, multe schimbări în viață. Mici, foarte mici dar care s-au văzut peste ani. Au fost probleme în relație, au fost decizii și iarăși decizii și alegeri conștiente. Am simțit că trăiesc viața și nu viața mă trăiște pe mine. Apoi …alt salt peste ani…probabil pentru că intrasem într-o altă perioadă, s-a ivit o altă dorință, aceea de a naște, de a crește un copil, de a însoți un alt om pe acest Pământ. Nu știu de ce nu am prea folosit termenul de ”a avea” copii sau de copiii mei sau de fiica-mea sau fi-miu. Poate părea deja expirată expresia dar am simțit încă de dinainte de a deveni mamă că viitorii mei copii nu sunt ai mei și că sunt ființe separate de mine. De aceea le-am zis pe nume încă de când am aflat care este numele lor, încă de dinainte de naștere. Dar nu despre asta voiam să vă scriu, deși subiectul e larg și am multe de povestit din perioada aceea. Voiam să spun că au fost niște pași, pe care acum îi văd mici, pe care atunci poate nu îi vedeam foarte importanți dar care, adunați, unul cu unul și cu încă unul, au făcut ca viața mea să arate altfel decât mi-aș fi imaginat-o eu. În bine. Ideea este (ca și în parenting și în multe alte ”domenii”) că odată ce ai deschis ochii și ești conștient de anumite lucruri nu mai poți să îi închizi și să te prefaci că nu știi.
În alt moment al vieții mele, după ce s-a născut Ioana, am simțit, din nou, că ceva important trebuie să se schimbe. Dar acel TREBUIE nu ca injoncțiune ci ca o necesitate profundă. În primii ani am trăit ciudat mămicenia. Totul era legat de mine și de ceea ce simțeam, gândeam, referitor la cum mă percepeam ca mamă, la schimbările din viața mea de cuplu sau profesionale. La cărțile care mi-au picat în mână, de care nici nu știam că există înainte de a naște. La oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul drumului, ca să zic așa. Nu cred că poți să te pregătești atât de bine pentru rolul de părinte înainte de a deveni unul, astfel încât să rezolvi toate problemele babane (de care poate nici nu știi…) și să fii cu adevărat un părinte relaxat, pozitiv și … vindecat. Eu chiar nu cred că poți. Da, poți să lucrezi cu tine înainte, ca dezvoltare personală, ca vindecare a rănilor din copilărie, care te împiedică să fii tu însuți. Dar ca pregătire pentru a fi mamă-tată…doar după ce ai devenit mamă-tată.
Eh, și toate acestea au început cam după ce Ioana a împlinit vârsta de 2 ani, s-au acutizat când ea a trecut de 3 ani, când de fapt au început adevăratele mele întrebări referitoare la educație, la comportamente, la reacții etc. Ale mele, firește, în raport cu ea. Este ușor să ai un bebeluș sau un copil mic, 1-2 ani, și să te bați cu mâna în piept că tu n-ai ridica niciodată vocea la el, că nu l-ai lovi etc, pentru că știi că un copil atât de mic, care poate nici nu vorbește, nu are decât un comportament experiențial, de descoperire, de învățare. Nevoile sunt primare și nu foarte complicate. Dar cu cât crește, cu atât îți dai seama că în interiorul tău apar niște trăiri de care nici nu știai că există. Așa începe… așa începi să simți lucruri pe care nu le-ai mai simțit până atunci: nervi, neputință, impulsuri puternice, altfel de frici, neacceptare (familială), presiune (socială). Te zăpăcești. Nu mai știi ce și cum să faci. Ce să mai gândești. Și…toate întrebările și stările astea sunt foarte bune. Pentru că reprezintă și ele o modalitate prin care începi să cauți răspunsuri. Și iarăși universul lucrează pentru a veni în întâmpinarea dorințelor și nevoilor tale, trebuie doar să știi că se întâmplă și să profiți de ele.
Despre ce vorbesc aici?
Despre cursuri, despre specializări, despre oamenii potriviți în acel moment din viață. Despre cărți. Este o altă etapă pe care trebuie să o depășești. Am trecut și eu prin mai multe. De la citit despre educație (waldorf, montessori), despre grădinițe și școli, despre principii sănătoase de educație, despre schimbările care păreau necesar de făcut… Am învățat despre comunicarea nonviolentă, despre playful parenting, despre ESPERE. Am scris mai multe aici. Am experimentat domenii alternative de autocunoaștere și dezvoltare. Am citit și iarăși citit. Când sufletul meu era mulțumit, însemna că rezonam în acel moment cu ceea ce aflasem, trecusem deja prin filtrul propriu al valorilor și al gândirii și îmi propuneam să schimb ceva. Teoria…frumoasă și părea ușor de aplicat. Dar ce te faci atunci când nu iese…
Pași mici spre ceva mai bun
De aceea este atât de important să fim recunoscători pentru ceea ce trăim, pentru că tot ceea ce trăim este important pentru noi de acum și din viitor. Și dacă vrem să schimbăm, un pas mic poate avea o mare mare importanță.
Vă recomand și vouă să vă uitați adânc în voi, să fiți sinceri cu voi înșivă și să vedeți ce anume ați avea acum nevoie pentru a fi cea mai bună versiune a voastră. Și ce oameni, lucruri, evenimente etc pot apărea în viața voastră pentru binele vostru cel mai înalt?
Pentru mine acum este specializarea în comunicare relațională prin Metoda ESPERE (dacă vreți să aflați mai multe urmăriți pagina de facebook a lui Aleth Naquet și a Centrului AmaneSer). Urmează și alți pași (asa cum au fost și alții, predecesori ai comunicării relaționale). Totul la timpul lui și cu energia potrivită atunci. Voi ce faceți pentru voi și pentru relațiile voastre?
