Are 6 ani si 4 luni. Este prima nascuta a familiei noastre si sora juniorului. Timp de 5 ani si un pic a fost copil unic si …ca orice copil fara frati, surori, a avut parte mult timp de toata atentia si energia noastra de parinti. Este adevarat ca a fost o perioada cand cred eu am cam exagerat cu atentia asta, ca un elicopter (mai micut asa) care survola tot timpul zona in care traia, se juca, manca si se simtea copilul nostru. Cu timpul am inceput sa imi dau seama ca attachment-parenting-ul nu inseamna sa pui copilul in centrul universului familial ci, copilul are nevoie sa fie un membru cu drepturi egale… Da, fireste, copilul (pana la o anumita varsta) nu isi poate implini nevoile dar dincolo de nevoi (hrana, somn, haine, securitate, ascultare, validare, acceptare etc, etc) este un univers in care copilul invata, se dezvolta si isi exercita drepturile la fel ca si ceilalti adulti sau copii din familie, societate etc.
Cand s-a nascut Iancu (de fapt in perioada de sarcina), am trecut prin toate starile posibile (fizice si emotionale), am trecut de la bucurie intensa la sentimentul ca: “ce ii fac eu copilului mai mare”, de la extaz la spaima unei eventuale traume pe viata pentru Ioana. Sa nu va puneti cu gravidele si starile lor emotionale…
Apoi, dupa ce s-a nascut m-am straduit sa facem tranzitia la viata in 4 cat mai usoara si acomodarea cat mai lina. Daca pe perioada sarcinii Ioana nici nu vroia sa auda de bebelus, frate sau ce-o fi el, la 2 minute dupa ce l-a vazut dormind ghemotoc in patul din maternitate, a vrut sa-l ia in brate si sa-l dragaleasca. Doar o mama care a trecut prin scena asta stie cat de emotionanta poate fi…
Si apoi incepe “filmul” vietii de zi de zi…cateodata pare a fi o drama, cateodata o comedie, cateodata e ca un vis din care ai vrea sa te trezesti si cateodata te intrebi cum ai putut sa traiesti fara ei in viata ta…
Ea are doar 6 ani si cred, de multe ori, ca cer prea multe de la ea. “Asteapta putin”, “stai un pic”, “nu pot acum”, “stai sa-l las pe Iancu jos”, “stai sa-l iau pe Iancu sus”, “stai sa-l culc pe Iancu si apoi…”. Sincer, mi se rupe inima in doua… Daca s-ar putea sa ma clonez si sa fiu pentru fiecare mama aia de care cred eu ca au nevoie sau pe care si-o doresc. Nu stiu daca sunt ceea ce vor ei…eu nu ma vad asa. Sunt Una care se straduieste… Dar imi pare rau ca nu reusesc sa fac in asa fel incat sa nu ii mai zic Ioanei (asa de des) “stai putin ca nu pot acum”.
Eu nu stiu cum sunt sau cum fac celelalte mame de doi, trei sau mai multi copii… De ce ma tot insoteste sentimentul asta ca “nu sunt suficienta”, ca “nu fac fata”, ca “nu pot”… Poate cand o-i scapa (constient, volitional si simbolic) de “imaginea de mama buna/perfecta” pe care mi-am asumat-o ca o masca, pe care am luat-o si cu imprumut de la si pentru altii….poate atunci.
Despre asta sper sa va povestesc cat mai curand. Este un demers pe care TREBUIE sa il fac, pe care ALEG sa il fac pentru mine si familia mea. Da, nu este suficient sa constientizezi. Este nevoie sa actionezi pe mai multe planuri pentru asta.
Pana la urma, cat de rabdatoare sa fie si copila aceasta prima nascuta a mea, cu mine sau cu fratele ei? Ea are doar o mana (si un deget) de ani…
