De la 3 la 7 ani eu am crescut la ţara, cu ai mei bunici care mă duceau şi mă aduceau zilnic la grădiniţă şi care au devenit, timp de cel puţin 4 ani, părinţii mei.
Care are sunt diferenţele între o copilărie la ţara şi una la oraş? Îşi mai duc în zilele noastre părinţii kinderii la bunici? Picii care cresc la ţara sunt diferiţi faţă de cei care şi-au petrecut copilăria în spatele blocului?
Şotronul se joacă şi la ţara şi la oraş, numai că cel făcut pe asfaltul bătut de soare şi de multe maşini mie nu-mi inspiră nimic. La fel şi cu multe alte jocuri care sunt parcă mai savuroase atunci când sunt jucate prin grădinile bunicilor. Mi se spune, însă, că de mici kinderii trebuie să fie învăţaţi cu pericolele care se pot ivi la orice pas într-un oraş mare, pentru a se obişnui atunci când cresc să fie atenţi la orice.
„Nu ştiu alţii cum sunt” dar eu când îmi aduc aminte de bunici ştiu sigur că niciunul nu m-a repezit vreodată cu un „Lasa-mă cu prostiile astea că nu am timp!”, niciodată nu mi s-a explicat că nu am voie să mă duc într-un anume loc şi sigur, sigur nu mi-au spus să nu vorbesc cu un copil de vârstă mea.

La 7 ani mi-am început „copilăria la oras” şi, odată cu ea, terenul de joacă, de cel puţin un hectar de verdeaţă, s-a transformat într-o parcare de maxim zece metri pătraţi, unde erau parcă înghesuiţi mai bine de zece copii, fiecare atent la jocul lui şi fiecare atent la vecinii care ţipau să nu le lovim maşinile. Până şi faptul că nu eram inclusă în toate jocurile a fost o adevărată tragedie la momentul respectiv, pentru că nu puteam sau nu voiam să concep că există aşa-numitele „bisericuțe”, de existenţa cărora aveam să aflu mai târziu, cam prin clasă I.
Prima data când mamă mi-a spus: „Nu ai voie să te joci cu băiatul acela, pentru că este mai mare decât tine şi nu este cuminte!” am rămas nedumerită zile bune. Nu înţelegeam cum de nu pot să vorbesc cu cine vreau eu şi de unde până unde cineva, în cazul de mai sus mama, îmi spune cu cine să vorbesc.
Testul suprem a fost însă trecutul străzii nesupravegheată. Obişnuită să colind toate coclaurile din sat, să traversez o stradă, culmea şi una cu sens unic, mi se părea o nimica toată, numai că mama o ţinea pe a ei „Nu ai voie să treci stradă, decât cu mine de mână”

De cealaltă parte…
Pe de altă parte însă, eram atât de invidioasă pe cei de vârstă cu mine, care au crescut lângă părinţi, într-un apartament de maxim 70mp, încât aş fi dat orice să dau timpul înapoi numai să-mi petrec copilăria la bloc, cu ai mei părinţi. Mă întâlneam cu mama şi tata o dată pe săptămână şi asta în timpul weekend-ului şi în fiecare seară, de luni până vineri, îmi întrebam bunica ce zi este, pentru a afla câte zile mai trebuie să treacă până îmi văd părinţii.
Vacanţele erau cele mai frumoase, nu pentru că plecam undeva, ci pentru că veneam în apartamentul mic şi la locul de joacă asfaltat şi mă puteam bucura de prezenţa alor mei părinţi.
Voi unde v-aţi petrecut copilăria? Dar kinderii voștri unde și-o petrec?
Sursă foto – Piciculipici.ro