Documentarul este despre primul an de viata a patru copii din zone diferite ale lumii, o fetiță (Hattie) din San Francisco, o altă fetiță (Mari) din Tokyo, un băiețel (Bayard) din Mongolia și o fetiță (Ponijao) din Namibia.
Regizorul urmărește cum sunt crescuți cei patru, cu tot ce presupune acest lucru începând de la mâncare, mod de comunicare, joacă, dobândirea abilităților și măsurile de protecție luate de părinți.

Încă de la începutul filmului se observă clar diferența culturală și finaciară, de exemplu femeia din Namibia își realizează un praf roșu pentru a se da pe burtă, iar mămica japoneză face exerciții de relaxare.
Hattie din San Francisco și Mari din Tokyo au tot ce le trebuie, sunt înconjurate de ultima tehnologie, începând de la mâncare și până la jucării. O secvență memorabilă este atunci când Mari este lăsată într-o cameră plină de zeci de jucării, se plictisește, începe să plângă și să dea din picioare, iar pe de altă parte micuțul mongolez este legat de pat cu o sfoară, se joacă cu un sul de hârtie igienică și se simte bine. Dacă trei dintre cei patru copii sunt crescuți de părinți, fetița din Namibia este crescută doar de mamă, ajutată de frații ei.

La capitolul măsuri de protecție, filmul este pe alocuri chiar înspăimântător. Există mai multe secvențe cu micuțul mongolez în care aproape că am închis ochii, gândindu-mă că se va întâmpla ceva rău. De exemplu, într-o secvență, copilul se bagă printre picioarele unui vițel, iar vițelul il lovește. Există și factorul violența din partea fraților, fratele mai mare a lui Bayard îl lovește constant pe acesta.
Coloana sonoră
Muzica din film este foarte placută, chiar îmi imaginez un copil jucându-se sau moțăind pe coloana sonoră a acestui film.
Întrucât în filmul de 80 de minute nu se vorbește, iar dacă se vorbește înțelegi doar ce zice mama din San Francisco, ceilalți comunicând în japoneză sau mongoleză, imaginea este primordială. Iar la acest capitol filmul nu dezamăgește.

Acesti micuți, fragili și inocenți, care la început se târăsc și plâng mai tot timpul îi vedem cum ajung la vârsta de un an și cum ajung să meargă, să mănânce singuri și să folosească cuvintele de bază.
După ce am vizionat „Babies” m-am gândit că ar merge realizat și un documentar autohton despre cum erau crescuți copiii aniilor ’80 și cum sunt în 2010.
Mai jos aveți trailer-ul documentarului:

Sursă foto – IMDb

Tocmai ai citit un post scris de un Guest Author.
Și tu poți publica pe UrbanKid.ro.
Guest Author: Mihaela Gheață
“Am rude cu mici kinderi, prieteni cu puiuți de om și, la un moment dat, voi vrea și eu să fiu mămica unui bebe ștrumf. Până atunci, mă documentez și vă informez și pe voi despre locuri de joacă pentru copii, magazine, vacanțe și alte lucruri legate de copiii urbani”

Afiș: