mother and baby[dt_highlight color=”yellow”]UPDATE: Acest articol este unul dintre cele mai citite 10 articole de pe UrbanKid.ro din 2013. Vezi TOP aici.[/dt_highlight]

Margarita avea un fel anume de a privi, de a observa, atunci cand erau de fata parinti cu copiii lor. Statea dreapta, iar pe chipul ei nu se citea nici cea mai mica emotie. Completa detasare, intra automat intr-o pozitie perfecta de observator, pe care am mai vazut-o la alti oameni doar mimata. La Margarita, calitatea de a putea privi cu detasare energia cuprinsa in relatia dintre parinti si copiii lor era un dar, un har, si de aici si claritatea cu care intelegea, in doar cateva secunde, care era de fapt buba.

Sasha avea vreo 5 luni cand a trebuit sa plec cu el de acasa doua dupa-amieze, pentru ca in casa noastra din Piracanga se dadea cu lac de protectie a lemnului, din ulei de in, toxic. Asa ca am mers de dimineata pana seara la Margarita acasa, ocazie perfecta sa o mai intreb despre una, despre alta, in materie de copii si parintit.

…iar copilul se agita intr-una. Il puneam la san, lua o gura jumate si nu mai vroia. Il tineam in brate, vroia pe jos. Il puneam pe jos, vroia in brate. Ma plimbam cu el, imi arata ca vrea la fotoliu. Ne asezam pe fotoliu, imi arata ca vrea sa ne plimbam. Continuu. Era ca o jucarie hiper-activa si maraita. Asa ca o chem pe Margarita sa ii cer un sfat. Ce sa fac, neica, cu argint-viu, ca ma lasa atat salele, cat si nervii de atata plimbat in lungul si latul casei ca sa il linistesc, si el nimica?

Margarita s-a asezat, n-a spus o vorba, doar ne-a privit, cu ACEA privire. Patrundea parca pana in maduva oaselor, iar eu aveam 100% incredere in ea, asa ca am lasat-o. Ne-a privit pe amandoi si incercarile noastre de a ne armoniza fara succes, si apoi a spus, cu tonul ACELA complet senin, calm si iubitor:

«Sasha are nevoie sa planga».
La care eu: «Cu adica, sa planga? Pai de ce sa planga? Ce are, ce nu e bine, i-am facut ceva, ce il nemultumeste?» Pe vremea aceea, la 5 luni de cand devenisem mama de copil, plansul odorului mi se parea inca o catastrofa, o nenorocire, o dovada clara ca sunt o mama jalnica si absolut incapabila sa imi fac copilul fericit si vesnic zen si multumit.  Asa ca de fiecare data cand incepea sa planga, urmau toate trucurile pe care le stiam sau le puteam inventa, atat eu cat si tat’su, ca sa il calmam si sa il vedem iar cu ochii senini si zambetul ala de la o ureche la alta pe fata: alaptat, plimbat, cantat, spus glume, facut fete, gadilit, leganat, dezbracat, imbracat, schimbat scutec, pus iar la san si tot ce mai ne trecea prin cap in clipele alea.

Margarita a repetat, pe acelasi ton, absolut nederanjata de vizibila iritare din intrebarea mea. «Copilul are nevoie sa planga».

«Bine, dar de ce? Cu ce am gresit, de ce sa planga? Si eu ce sa fac, cum sa fac?»

Margarita m-a invitat in camera, mi-a spus sa asez copilul pe pat cu burtica in sus si sa il mangai, incet, fara graba, in timp ce il privesc si ii spun doar «mami e aici, langa tine». Am facut exact asa. Sasha a inceput imediat sa se zvarcoleasca, sa se suceasca de pe o parte pe alta, sa dea din picioare, sa se agate de mine, sa ceara sa il iau iar pe sus. Am ascultat-o de data asta pe prietena mea specialista in parenting si am continuat sa il mangai, sa il privesc, sa ii spun ca sunt langa el, fara insa sa il iau iar in brate, iar la plimbare, iar la distrasul atentiei.

In maxim 2 minute a inceput sa planga. Intai asa, ca o matza trasa de coada, si pe urma din ce in ce mai viguros. In mine se bateau cap in cap toate fricile si emotiile si groazele din lume, in timp ce Margarita, alaturi de mine, privea si imi spunea doar atat, managie-l si asigura-l ca ii esti alaturi. Plansul s-a intetit, mai tare si mai tare, s-a transformat in hohote si zguduituri, apoi in urlete si lacrimi cat boabele alea de struguri albi de masa, si s-au mai adaugat si zvarcoliri, batut cu piciorusele in pat, tipete si dat la o parte mana mea care mangaia.

Eram acolo, prezenta. Din ce in ce mai prezenta. Lasam sa se intample, nu mai vroiam sa pun stavila, nu mai vroiam sa opresc, sa repar, sa vindec, sa iau asupra mea. Eram doar prezenta, respirand, privind, avand incredere. Criza de plans a continuat cateva minute bune, poate 5, poate 10, apoi a intins iar manutele spre mine, sa il iau in brate. L-am luat in brate, a cerut la san, a luat doua guri si a izbucnit iar in urlete si in zbateri. L-am asezat iar pe pat, vorbindu-i tot timpul, asigurandu-l ca il iubesc, ca sunt langa el, ca sunt aici, cu el. Daca la inceput asigurarile mele ca eram langa el erau spuse asa, mecanic, pe masura ce plansul devenea mai puternic, am inceput cu adevarat sa simt ca ERAM cu adevarat acolo, langa el, ca il simteam, ca il auzeam, ca traiam cu el.  Si acestea a fost momentul in care a inceput parca sa scoata din adancul pantecului niste sunete-urlet, de parca in sfarsit ar fi dat afara un munte de lucruri care stateau acolo gramada si nu ii faceau bine. A strigat asa de cateva ori, apoi plansul i s-a schimbat, i s-a potolit incet incet, au trecut si urletele si zbaterile si zvarcolirile si a intins iar manutele catre mami.

L-am luat, l-am strans in brate, l-am pus la san. A supt cu bucurie, cu foame, cu nesat, si in 5 minute a adormit lemn. A dormit neintors vreme de 2 ore si a fost prima oara in 5 luni de zile cand copilul meu a dormit la pranz mai mult de 20 de minute legate. S-a trezit fericit si senin si gangurind si s-a jucat singurel , dar cu mine alaturi, fara nici un fel de agitatie.

N-am sa uit niciodata experienta asta.
Pentru ca a fost experienta in care mi-a trecut frica de plansul copilului. A fost momentul in care am inteles importanta si puterea eliberarii prin lacrimi. A fost una dintre cele mai pline de putere experiente, in care mi-am inteles copilul din strafundul fiintei mele.

Margarita ne spunea adesea ca exista doua modalitati prin care copiii mici se elibereaza de stress: plansul in hohote si rasul in hohote.

Bebelusii nu au alte supape de eliberare, nu au prietene cu care sa stea la taclale, nici nu pot merge sa alerge in jurul parcului sau sa joace fotbal, nici la coafor nu se duc si nici cu iubitele nu se pot certa, nici nu mediteaza in mod constient si nici nu citesc carti de inteligenta emotionala. La ei, inteligenta emotionala este traita. Simplu: energia care intra trebuie sa iasa.

Bebelusii, inca mai abitir decat noi, astia mari, absorb energia mediului, energia parintilor, energia persoanelor cu care intra in contact.  Iar atunci cand aceasta energie se acumuleaza si nu le place, este absolut necesar ca ea sa fie eliberata, data afara. In felul asta copiii raman sanatosi si plini de viata, plini de energia care le este benefica, nu de reziduurile absorbite de la altii.

Intelegeam toate astea la nivel intelectual, teoretic, le si aplicam in cazul meu, insa de data asta am trait-o pe viu, am vazut adevarul acestor invataturi petrecandu-se chiar sub ochii mei, chiar in prezenta intregii mele fiinte de mama.

Nu o sa uit niciodata experienta asta, pentru ca m-a invatat cat de important este sa ni se dea spatiul de care avem nevoie ca sa ne descarcam de gunoiul emotional adunat, si cat de important este sa simtim, atunci cand avem nevoie de plangem mai cu foc, ca suntem iubiti, acceptati, intelesi, ca avem alaturi pe cineva care are incredere in noi si pe care ne putem baza oricand, oricat, orice ar fi.

Am invatat ca, asa cum am inceput de atunci sa fiu alaturi de copilul meu neconditionat atunci cand are nevoie sa planga, la fel am nevoie sa fiu alaturi de mine neconditionat cand am nevoie sa plang, sa urlu sau sa scot afara furii adunate.

Am vazut cum copilul meu creste si are incredere ca inclusiv tristetea, furia si plansul cu urlete trec, daca le dam voie sa fie eliberate la momentul cand cer sa fie eliberate. Sasha a crescut si au urmat de atunci multe si grele episoade de tantrumuri si crize. N-a fost deloc usor. De fiecare data am stat insa langa el, alaturi de el, asigurandu-l, mereu si mereu, ca e in regula sa planga si ca este iubit total, complet, neconditionat. Ca poate sa planga cat are el nevoie. Ca atunci cand este furios, este in regula sa loveasca o perna, sau patul, daca simte ca asa scoate afara furia. Ca atunci cand este trist poate veni sa vorbeasca despre tristetea lui, ca este ascultat si lasat sa se exprime. Invariabil, crizele lui de plans s-au terminat in bratele mele sau ale tatalui lui, cu mangaieri, urmate de bucurie, de ochi senini, de zambete si de simplul, firescul «Gata, a trecut. Hai sa ne jucam, mami!»

N-am sa uit niciodata experienta aceea. A fost ziua in care nu mi-a mai fost frica de traversarea durerii. Nici de a lui, nici de a mea. Pentru ca durerea este inevitabila. Diferenta o face insa felul in care o gestionam, atunci cand vine. Nu mi-a mai fost frica de plansul copilului meu. Si nici de propriul meu plans nu mi-a mai fost frica. Si asta este un mare, urias pas catre recapatarea increderii in Puterea care se afla cu adevarat in noi.

 

Sursa foto dpshots.com

[dt_highlight color=”yellow”]UPDATE: Acest articol este unul dintre cele mai citite 10 articole de pe UrbanKid.ro din 2013. Vezi TOP aici.[/dt_highlight]

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This