Cele mai minunate sunt diminetile. Dormim tot impreuna, toti 3, in trei paturi de cate o persoana lipite, eu la mijloc, Sasha la perete (dar mai mult in patul meu, decat in al lui), tati la margine.

De obicei, el se trezeste primul cu «mamica, eu vreau un pic de Sisica Altu’» – adica vrea sa bea din sanul stang, ala drept nu prea ii place, cica are carne. Termina de baut si incepe calareala. Trece peste mine, se duce direct la tat’su, il pupa, il mangaie, in trage de nas – tatica, nu mai dormi, hai sa spunem buna ziua!

Apoi revine la mine – «iubita mea!», imi spune si ma pupa pe gura, pe maini, pe obraji si mi se urca in cap, pe spate, se ascunde sub patura mea, apoi ma dezveleste, apoi ne ia pe amandoi de gat si ne pupa cand pe unul, cand pe altul, rade, chicoteste, ne gadila si ne strange tare tare in brate, cat il incap bratele lui de baietel fericit de 2 ani jumate. Stam si ne jucam toti 3 in pat cate o jumatate de ora si pe urma dansam, cantam, spunem buna ziua, copacilor si pornim agale catre facut micul dejun.

Ma intreb uneori cum ar fi fost viata noastra impreuna daca ar fi trebui sa ne trezim la 7, sa mancam ceva in fuga si apoi sa alergam catre serviciu, lasand copilul in grija altcuiva, o zi intreaga. Cum ar fi fost sa trebuiasca sa ii spunem «gata, mami si tati trebuie sa plece, nu mai avem timp sa ne giugiulim». Acum 5-6 ani asa era viata noastra si a stiut Dumnezeu de ce nu ne-a dat copil atunci si ni l-a dat acum, cand am ales sa ne traim viata diferit. Cand am ales sa punem pe primul plan bucuria de a trai simplu si fara graba, impreuna cu copilul nostru.

Hai sa privim in ochii copiilor nostri. Cand stralucesc ei mai tare? Cand le aducem jucarii sau dulciuri, cand ii trimitem fara noi in tabara, la scoala si la gradinita, sau cand le daruim timpul nostru, atentia noastra, prezenta noastra negrabita, nealergata, neimpartita cu nici un gand despre serviciu, bani si alte treburi de facut?

Da, adevarul e ca pledez din toata inima mea pentru cererea, uneori nerostita, a copilului de a petrece cat mai mult timp posibil cu parintii lui. Sau macar cu unul dintre ei, daca cu amandoi deodata nu se poate. Si pe cat posibil cu mama, mai ales cat e mic.

Da, pledez pentru a ne simplifica vietile, pentru a ne incetini ritmul, pentru a respira profund, pentru a ne privi copiii in ochi si proprii ochi nemachiati in oglinda. Da, pledez pentru a pune pe primul loc in vietile noastre timpul de calitate petrecut cu copiii nostri. E cel mai frumos cadou pe care il putem face, si noua, si lor.

Da, pledez pentru recunoasterea, in primul rand fata de noi insine si in cercurile noastre de prieteni si membri ai familiei, a importantei covarsitoare a rolului mamei. Si da, afirm pentru toate mamele din lumea asta, ca avem o treaba al naibii de importanta de facut. Una dintre cele mai importante. Aceea de a ne dedica copiilor nostri. Poate daca «meseria» de mama ar fi sustinuta, incurajata si onorata cu adevarat de societate, de cei care ne sunt alaturi si mai ales de noi, femeile, am avea in toata lumea asta un numar impresionant de mame relaxate si fericite, alaturi de copii plini de incredere.

Scriu aici toate astea pentru ca stiu nu putine mame care se simt lipsite de valoare, insignificante, marginalizate si parca mai putin vii pentru ca au de stat o vreme acasa, cu copiii lor, si atat. M-am numarat printre mamele astea si am inca zile cand ma vad intrand din nou in vartejul asta de lipsa de auto-stima, gandind despre mine insami ca nu valorez mai nimic pentru ca stau zile la rand acasa cu Sasha, nefacand nimic altceva decat fiindu-i lui in preajma.

Si stiu ca gresim teribil cand credem toate astea despre noi. Gresim, cand ne lasam atrase in chemarea glamour a unei societati care vinde imaginea unei femei ce merita sa fie recunoscuta doar daca e imbracata bine, are succes in cariera si in lume si isi permite sa angajeze cea mai tare bona asiatica, sa ii creasca copiii. Gresim teribil, fata de noi insine, fata de minunea de a fi mama, fata de de copiii nostri, pentru care suntem cele mai minunate fiinte din lume, indiferent de cata stralucire avem in societate, de cate kile in plus sau in minus si de cate rochii de firma ne umplu dulapurile.

Adevarul e ca diminetile sunt absolut perfecte. Diminetile astea negrabite, pline de gadileli si pupaturi si chicoteli, diminetile astea in care n-am nicaieri unde sa ma grabesc. Nici o sedinta. Nici un trafic. Nici un sef. Nici o datorie de platit fata de societatea care ma vrea femeie de succes. Doar o gramada de timp de stat la pupaturi cu fi-miu si cu tat’su. Asta e tot ce am eu de facut dimineata. Sunt mama si atat, n-am alta meserie.

N-am mai scris demult pe UrbanKid.ro. Mi-a fost dor. M-am intors acum, tot cu Wow, Mamica!, povestind iar despre copii si despre mamele lor revolutionare!

credit foto flickr

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This