a gresiCu tot valul asta urias de constientizare care scalda Planeta, cu tot mai multi si mai multi oameni care incep sa se asculte, sa se vada, sa se gaseasca, sa se inteleaga pe sine, cu tot mai mult parinti care aleg sa fie intr-un mod prezent, treaz, constient alaturi de copiii care vin prin ei in lumea aceasta… cu toata lumina asta care se aprinde tot mai mult si mai mult in toate incaperile fiintelor noastre, devine in fiecare zi mai clar cand si unde gresim, cand reactionam in loc sa raspundem dintr-un spatiu de iubire, cand repetam cu copiii nostri conditionarile cu care am crescut noi… Cel putin, pentru mine una, este tot mai evident, asa, pana in strafundul celulelor, cand ma aflu in iubire si pace si traiesc din acest spatiu si cand reactionez din frica, din oboseala, din lipsa de rabdare, din ceva inca neintregrat, neiertat, neacceptat de mine in mine insami.

Si cu cat vad mai bine unde gresesc – iar prin greseala inteleg fiecare moment in care ma las sa cred in frica si limitare, in locul iubirii – cu atat mai mult vreau sa indrept pe loc greseala. Mai ales atunci cand ea se petrece in prezenta sau fata de copilul meu.

Gresesc adesea.
Cand vreau sa controlez, sa impun, sa dictez. Cand imi pierd rabdarea. Cand vorbesc prea mult, asteptandu-ma ca un copil de 4 ani sa inteleaga concepte si cereri ca pentru un adolescent. Cand uit care sunt nevoile lui si cred ca gata, nevoia de mama prezenta mai-tot-timpul a trecut. Cand merg prin casa facand treburi, mai repede decat ma poate el acompania. Cand ii raspund fara sa il privesc in ochi. Cand il cert pentru ca iar nu si-a pus jucariile la loc.

Gresesc adesea.
Si ma doare sufletul, nu pentru ca am fost eu mai putin decat perfecta. (Am inceput sa depasesc obsesia asta, har Domnului, m-am imprietenit cu mine, cea obisnuita).
Ci pentru ca fiecare din greselile astea, in care il asez pe el mai jos decat mine, fiecare din momentele astea, in care il tratez ca pe mai putin decat Spiritul luminos care este, pare ca face o rana, acolo, si in mine, si in el. Il face si pe el sa se indoiasca, in clipele acelea. De mine, de el insusi, de inocenta si iubirea pura din fiinta lui, il face pe el sa se intrebe «dar eu oare nu sunt destul de bun pentru mama?» Necorectata greseala, rana ramane acolo si sapa, indoiala se adanceste, uitarea se aseaza peste iubirea dintre noi.

Si m-am dus la Cursul de Miracole, cautand raspunsuri. Cursul de Miracole m-a invatat ca nu este greseala care sa ramana necorectata, neiertata, atunci cand este recunoscuta, asumata si data lui Dumnezeu pentru anulare.

Asa ca, in clipa in care imi dau seama ca gresesc, ma opresc.
El ma asteapta, neluandu-si ochii nici o clipa de la mine.
Si imi spune «mami, hai, da-i supararea lui Dumnezeu. Hai sa ne impacam».

Il iau in brate. Il strang la piept. Il privesc in ochi. Ii spun ca niciodata, in nici o circumstanta, mami nu are dreptate atunci cand tipa la el sau cand nu are rabdare cu el sau cand il cearta. Niciodata. Ca pot vorbi si altfel, ca putem comunica. Ii spun ca am gresit sa ma port asa si ca vreau sa indrept greseala. Sa i-o dau lui Dumnezeu.
«Imi pare rau. Te rog sa ma ierti. Iti multumesc. Te iubesc».

Si el repeta dupa mine si spune ca si lui ii pare rau, ca a gresit facand nu-stiu-ce, si ca vrea sa indrepte greseala.
«Imi pare rau. Te rog sa ma ierti. Iti multumesc. Te iubesc».

Ii spun ca asta se numeste Ho’oponopono. Rade si repeta si rade iar. Miracolul s-a infaptuit, iar si iar, si greseala a fost spalata intr-o secunda.

Inteleg pana la urma si ca greselile mele cu Sasha si modalitatea in care imi amintesc sa le sterg, sa la indrept, fac parte din lectii pe care si eu, si el am venit sa le invatam prin intalnirea noastra.

mother and child

Toti gresim, fara exceptie.
Ce facem insa cu greselile noastre, atunci cand devenim constienti de ele, dispozitia noastra de a le constientiza si felul in care alegem sa le corectam reprezinta partea cu adevarat importanta, partea care face diferenta.

Inteleg, tot mai clar, ca asta este unul dintre cadourile pe care eu si Sasha ni-l facem unul altuia: din iubirea uriasa care ne uneste, vrem amandoi sa ne fie bine impreuna, sa impartasim si sa sporim iubirea asta. De gresit, mereu gresim. E natura umana. Dar cum reparam greseala? Eu invat cu el si el invata cu mine. Facand, traind, iertand, reparand, lasand sa plece supararea si pastrand doar iubirea. Mereu si mereu, de fiecare data.

Ma intreb uneori ce ar invata copilul meu din viata cu mine, daca as fi mereu impecabila in tot, daca n-as gresi niciodata?

El tipa si plange si tipa la mine, el se tranteste pe jos, el loveste cu pumnii in perna cand e furios, el scapa paharul din mana si se sparge, el ridica tonul cand vrea sa se faca auzit, el da mancarea pe burtica, el lasa jucariile aruncate, el nu vrea sa se duca singur la baie seara pentru ca e intuneric, el vorbeste mult si pune multe intrebari, el vorbeste tare si nu spune la revedere si nici buna ziua cand nu are chef, el se lipeste de picioarele mele cand e nesigur pe el, el vrea sa stea cu parul ciufulit si cu unghiile mari, el…

…si cate din toate astea nu le fac si eu? Identic? Cate din toate astea nu le-am facut si eu, exact la fel? Cate din toate astea nu le fac toti copiii din lumea asta si toti parintii, fara exceptie?

Gresim. Toti gresim. Si constient, si mai ales inconstient. Important e ce facem cu greselile noastre. Imi pare rau. Am gresit. Te rog sa ma ierti. Iti multumesc. Si te iubesc.
Invatam asa, amandoi, pe propria piele, ca nici o greseala nu este de neiertat. Ca nu e nimic ce nu poate fi dat lui Dumnezeu, pentru a fi anulat. Ca nu exista nimic pentru care sa merite sa pastram supararea.

Imi amintesc de o scena din Parcul Plumbuita din Bucuresti, din vara asta, cand am fost in tara. Era seara. Sasha se juca pe tobogan cu inca 3 copii. O fetita l-a impins si el a cazut de la inaltime, bum, cu spatele de pamant. Ne-am repezit amandoi la el, si eu si tati, sa il luam in brate. Plangea in hohote. Mama fetitei s-a repezit la fetita si a certat-o foarte tare, aproape violent, in fata noastra. Apoi a venit la banca unde eram noi, nestiind cum sa isi mai ceara scuze, cu fetita pe care o tragea cu forta dupa ea. Era disperata femeia, iar copilul ei speriat si cu ochii in lacrimi. Sasha se mai linistise intre timp, statea doar in brate, il mangaiam. Eram toti trei calmi si in iubire. I-am spus mamei fetitei ca este in regula, lucrurile astea se intampla mereu, sunt copii si gresesc si ei. Ca putea fi si invers. Ca si fetita ei e speriata, sa nu o mai certe, a gresit si ea. Important e ca toata lumea e bine si Sasha nu are nimic serios, doar o sperietura si o mica vanataie. Mama ii cerea fetitei sa isi ceara iertare, ea tacea, cu ochii in lacrimi, nu putea sa zica nimic. Doar se uita la Sasha, muta. Si atunci Sasha i-a spus, incetisor, «eu nu sunt suparat. hai sa ne impacam». In cateva secunde s-a spulberat toata tensiunea, toata, iar copiii s-au luat de mana si s-au intors la locul de joaca.

Invatam impreuna sa corectam greselile. Unul cu altul si apoi, mai tarziu, cu ceilalti, de cate ori e necesar. Ca e mai important, simt eu, sa invatam cum sa ne asumam greselile si sa le indreptam, decat sa ne chinuim sa fim fara greseala, sa ne pedepsim pentru greseli sau sa ne dresam copiii sa fie impecabili.

Surse foto Pinterest

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This