Dupa alaptare, despre intarcare

Am scris ultimul articol pe Wow, Mamica! acum aproape 2 ani. Alaptam inca la vremea aceea si cu toata sinceritatea, am povestit ce se petrecea in interiorul meu de femeie-mama care incepea cel de-al treilea an de alaptat la cerere a unui baietel din modelul argint-viu si dragoste natarmurita de numita Sisica (adica san cu lapte).

fam campeanRevin dupa 2 ani la Wow, Mamica!, cu intentia sincera de a reincepe sa scriu o data pe saptamana despre aventura mamicitului. Si iau povestea de unde am lasat-o, adica de la subiectul alaptatului.

Na, ca mai avem putin si argint-viu face imediat 4 ani. Iar astazi o sa va povestesc despre cum am intarcat balaia, la 3 ani si 2 luni.

V-am lasat cu istoria cand Sasha avea un pic peste 2 ani si sugea inca la cerere de 3 miliarde de ori pe zi. Am continuat asa inca un an de zile. Care, intre noi fie voba, a fost cel mai usor an de alaptat (cu exceptia primelor 8-10 luni din viata copilului, inainte sa imi intre in cap ideea ca oare de ce ii place lui sa suga asa de tare, nu ar putea sa renunte mai bine?).

Cum asa, cel mai usor an de alaptat, dupa primii 2 ani? Ce anume l-a facut sa fie usor?

Simplu: am renuntat sa ma mai lupt. Am acceptat, pur si simplu, momentul prezent, asa cum era el. Am zis DA, cu toata fiinta mea, realitatii evidente din viata mea si a marii majoritati a mamelor din lumea intreaga. Si anume, surpriza, copiilor nostri chiar le place sa suga lapte de la sanul mamei lor care ii iubeste! Se simt bine, se simt ocrotiti, se simt iubiti, se simt in pace, le trece orice frica, orice durere, orice stres, orice indoiala atunci cand sunt la sanul mamei, ce o fi asa de greu de inteles? De ce ar pleca de acolo? De ce ar renunta la caldura si iubirea sanului si a bratelor mamei? Doar pentru ca cineva din afara lor le spune ca asa trebuie sa fie? Serios?

Am acceptat si nu m-am mai luptat. Am incetinit, m-am asezat inca o data, de fiecare data, din nou si din nou, la perspectiva unui copil de 2 ani asupra vietii si lumii si am cautat sa o inteleg si sa o accept fara judecata.

Iar in datile cand eu nu eram bine, eram obosita, nervoasa, fara chef, fara rabdare, am spus cinstit si fara sa ma ascund «Iubitule, acum mami nu poate. Da-mi timp sa ma adun si bem sisica mai incolo». Da, pana si mamele perfecte sunt obosite, nervoase, fara chef, fara rabdare si au dreptul sa spuna «acum nu pot». Au fost crize de plans din cauza asta? Au fost. Au fost momente in care m-am simtit vinovata pentru ca nu am putut in clipa aia sa ii dau copilului meu sanul care ii trebuia lui atunci? Au fost. L-am iubit mai putin? Nici o secunda, nici pentru crizele lui de plans si tavalit pe jos, nici pentru neputinta mea din acea clipa de a-i da ceea ce lui ii trebuia atunci.

Anul de alaptat dintre 2 si 3 ani a fost compus parca din moment cu moment, traite asa cum veneau. Eu cautand sa fiu prezenta si cinstita si cu mine, si cu el. Si cu cat mai multa prezenta si onestitate, cu atat mai usor mi-a fost alaptatul si acceptatul fara lupta.

Apoi, cand ne apropiam de 3 ani, am simtit ca in mine se petrece o schimbare.

Alaptatul este si el o relatie. Intre 2 oameni. Ca sa functioneze, este nevoie ca ambele persoane sa vrea, sa fie prezente si implicate cu inima, cu adevarat.

Cand ne apropiam de 3 ani, ceva s-a schimbat in mine. Am simtit ca relatia asta a alaptatului incepe sa se apropie de final, pentru mine. Am inceput sa simt, pentru prima oara in toata aventura asta cu vreau-nu vreau-dar de ce asa de mult-dar de fapt ne e bine la amandoi asa (si lista e si mai lunga decat atat), am inceput sa simt cu adevarat ca pentru mine se termina.

Asa ca am inceput sa ii spun, privindu-l in ochi si mangaindu-l, ca dupa ce face 3 ani mami o sa ii dea mai putin sisica, si ca incet incet o sa incepem sa ne luam ramas bun de la ea. Ma asculta, nu zicea nimic, sau zambea si raspundea super strengareste « ba eu tot o sa mai beau, sa stii! »

A facut 3 ani. Apoi 3 ani si o luna. 3 ani si 2 luni si mergeam mai departe, fara tam-tam si fara discutii… Pana in seara asta. O seara ca oricare alta, o seara de sfarsit de ianuarie parca, cu luna plina si cald afara (ca locuim in Brazilia), o seara ca toate serile. Ne-am luat in brate, ne-am dus la culcare, a adormit cu sisica si am stiut, pur si simplu, in seara aia, ca asta a fost, ca s-a terminat. Ne-am trezit de dimineata, a cerut sisica, i-am dat si i-am spus ca asta este ultima oara cand mai bea sisica. Mami nu mai poate sa continue. A tacut, n-a zis nimic, m-a privit.

In ziua aceea mi-a cerut de 2-3 ori, i-am spus ca nu mai este lapte in sisica, pentru ca mami nu mai vrea. Era furios, dar nu zicea nimic. Doar furios. Isi tinea lacrimile. A venit seara, i-am spus din nou ca nu mai este lapte in sisica, pentru ca mami nu mai vrea. Ca il tin in brate si il iubesc si ca poate sa doarma cu capul pe sisica, dar fara lapte. S-a refugiat in brate la tati, furios si vrand sa tipe. Si am continuat la fel inca vreo 2 zile, de fiecare data mangaindu-l, privindu-l in ochi, tinandu-l in brate si asigurandu-l ca il iubesc si ca sunt mamica lui.

Apoi, in a patra noapte, cand am fost doar noi doi la somn, ma tinea de mana si nu spunea nimic, doar ma tinea de mana si il vedeam cu gurita stransa si incruntat. «Esti suparat?», incerc eu marea cu degetul. «Nu!». «Ti-e dor de sisica?» Si atata i-a trebuit. Lacrimile au inceput sa curga siroaie, cu hohote. Si a hohotit si a plans si eu am inceput sa plang cu el si sa ii spun ca si mie mi-e dor de el, sa il tin asa in brate, la piept, ca si mie mi-e dor de el, ca si mie imi este greu si ca pentru amandoi este o schimbare importanta, in care e important sa fim impreuna si sa ne iubim si sa ne spunem ce simtim. Plangand si hohotand, m-a strans in brate si a intrebat doar «dar pot macar sa mai stau asa, cu capul pe sisica?» Sigur ca putea. A adormit asa, cu ochii uzi, si eu la fel.

A doua zi de dimineata, s-a trezit si a venit afara, pe canapea, unde stateam noi doi in fiecare dimineata. S-a cocotat in brate, a pus capul pe sisica si a stat asa un pic. Apoi m-a privit si a tras iar zambetul ala pe care nu il mai vazusem de 4 zile. «Hai sa ne jucam, mami!»

Si asta a fost. Ce-am invatat din asta? Ca filosofam prea mult pe marginea unui act care este la fel de natural ca respiratul. Copilul vrea san, iar mama este acolo ca sa i-l dea. Dumnezeu a avut grija de toate. Cu cat facem asta mai fara rezistenta, fara zbatere, fara fuga, ci cu prezenta, acceptare si iubire, cu atat mai usoara si mai frumoasa e viata impreuna. Iar cand simtim fara indoiala ca nu mai merge, ciclul se incheie si el fara efort. Si sunt numai doua fiinte pe lumea asta care sa stie cand ciclul curge si cand se incheie: mama, constienta de ea insasi, si copilul ei, la care mama lui este, din nou, atenta.

Viata este de fapt foarte simpla. Si invatam despre viata doar dandu-ne voie sa o traim, pe deplin, cu vaile si dealurile ei.

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This