Mi-a fost usor de la bun inceput sa respect dreptul copilului meu de a spune NU, in mai toate aspectele care tin de alegerile lui. Intr-o singura privinta am avut de luptat cu mine insami, si cu el. Pana de curand, cand am inteles in sfarsit. Si anume, mi-a luat ceva timp sa accept sa spuna NU cand vine vorba de a-si imparti jucariile sau joaca cu alti copii.

Exemplu concret: Copilul se joaca fericit pe plaja cu lopatica si grebla. Vine un alt copil si ii ia lopatica din mana, sau de sub nas. Fi-miu incepe sa tipe – «Nu, nu vreau, e al meu!» La care si eu, si parintele celuilalt copil: «E ok, se joaca si el putin si ti-o da inapoi!» «Nu, e al meu!» si da-i plansete si urlete si eu fac o fata lunga,  in sensul de ce copil isteric am, parintele celalalt se uita cu repros si isi duce dispretuitor odrasla mai incolo, iar eu ma apuc sa tin o scurta predica despre importanta de a imparti cu alti copii. Sasha plange si mai abitir si imi zice ca vrea acasa si uite asa stricam un minunat moment de soare, apa si relaxare.

In capul meu, aproximativ 3 miliarde de ganduri: «Copilul meu nu imparte cu ceilalti copii, nu e generos, nu o sa se mai joace nimeni cu el, nu se poate sa creasca asa, cu ce am gresit, ce am de facut sa repar situatia, ce am facut, o, Doamne, ce am facut de am un copil egoist?»

In acelasi fel, cand situatia e invers si alt copil ii spune NU copilului meu, incerc sa il conving pe cealalt copil sa imparta cu odrasla mea. Celalalt copil o tine una si buna – nu si nu, e al meu, nu si nu si nu! Sasha plange, Costel tipa si plecam acasa in spume, intrebandu-ma ce naiba aveti toti, frate, ati luat-o razna de de tot?

Ca eu asa am invatat, copil fiind: am n-am chef, daca vine alt copil unde ma joc eu, trebuie sa ma joc cu el. Daca imi cere jucaria, trebuie sa i-o dau, ca asa e frumos, sa fim generosi. Daca vrea sa imi ia papusa preferata din camera, ca el e musafir si nu e frumos sa refuzam musafirii, trebuie sa i-o dau, desi e a mea si nu vreau sa o impart cu nimeni.

Si, intr-o buna zi mi-a picat fisa: Cum ar fi, ca adult, sa vina in vizita un prieten. Sa deschida usa dulapului de haine. Si sa isi aleaga o haina din dulap: «Ti-o dau inapoi, o port doar putin!» Sau… stam linistiti pe o banca in parc, citim o carte buna si apare langa noi amicul X si ne smulge cartea din mana sau, pur si simplu, se aseaza langa noi pe banca si incepe sa citeasca cu noi din aceeasi carte, eventual dand si niste pagini in urma, ca sa prinda si el actiunea.

Pentru un copil este acelasi lucru: cand un alt copil vrea sa se joace cu jucariile lui, sau sa participe la un joc deja inceput, trebuie sa ceara voie. Cand copilul zice nu, nu vreau sa iti dau jucaria asta, aceasta decizie trebuei respectata 100%, si nu combatuta sau contestata. Mai mult, trebuie sustinuta in fata parintelui revoltat al celuilalt copil. Sa ne certam, judecam sau contestam copiii, mai ales in public, este o povara tare greu de dus pentru ei, care se bazeaza pe noi sa le fim neconditionat alaturi.

Cand vor sa imparta, sa se joace cu alti copii sau sa accepte pe altcineva in jocul pe care il jucau foarte bine singuri, copilul face toate astea pur si simplu, fara nici o dificultate sau indemn. Si, ca toate celelalte situatii in care o nevoie satisfacuta duce la inlaturarea nevoii respective, si nevoia de a se simti stapani si cu drept de decizie asupra propriilor lor jucarii este o nevoie ce trebuie indeplinita. Respectata. Pentru a lasa loc, in ritmul natural al Iubirii, dorintei de a imparti cu ceilalti si de a socializa.

Si am facut un exercitiu: prima data cand a venit un alt copil in vizita si a vrut jucariile lui Sasha, l-am rugat pe musafir sa ceara voie. Numai asta si deja trei sferturi din problema a disparut. «Poti!» a raspuns copilul meu. Iar cand a spus NU, si nu s-au inteles intre ei din primul moment, sau Sasha mi-a cerut ajutorul, i-am luat partea si am intarit decizia copilului meu: «Oli dragul meu, Sasha a spus nu. Nu te poti juca cu asta.» Liniste si pace, toata lumea fericita, nu tu tipete, nu tu furie, nimic.  Pur si simplu, s-a trecut la alta jucarie. La fel, cand Sasha a fost musafir. Daca copilul gazda a spus nu, e nu. Hai sa vedem cu ce altceva te poti juca. Si asa, toate bune.

Am inteles ca generozitatea este un sentiment care creste in noi natural, in momentul in care nevoia primara de siguranta ne este respectata, indeplinita. Sa impartim cu ceilalti este un alt lucru ce nu trebuie predat. Dimpotriva, tot ce avem de facut este sa respectam fazele de crestere ale copiilor nostri si sa avem incredere ca Iubirea ne-a facut iubitori, darnici si sociabili. Cand nu suntem asa, este pentru ca una, sau mai multe, din nevoile noastre de baza nu au fost indeplinite.

Sursa foto: DC White/flickr

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This