Eram inca gravida cand, stand de vorba cu Margarita, minunata mea prietena ecuadoriana specialista in free education parenting, mi-a explicat ca nu trebuie sa ii invatam pe copii ce sa faca. E de ajuns sa facem acel lucru noi insine, sa ii lasam sa asiste si dorinta de a face si ei ca noi va veni natural.

Recunosc, am cascat o gura mare la momentul ala si am intrebat-o… Poftiiiiim? In lumea din care veneam eu, in societatea in care traisem 33 de ani, parintii, profesorii, bunicii, unchii, matusile, vecinii si babele de la biserica sunt tot timpul cei care le spun permanent copiilor ce au de facut, de cate ori, de ce si cum se face exact.

Luati doar exemplul simplu al mersului in picioare al unui bebe de 7-8 luni. Nu avem rabdarea necesara de a-l astepta pe copil sa VREA si sa POATA sa mearga singur in picioare. Chestie care se intampla natural cu toti copiii din lumea asta, care sunt sanatosi si intregi psiho-motor, aproximativ intre 11 si 14 luni. Nu. Credem in schimb ca e de datoria noastra sa il punem in premergator, sa il sustinem de brate, sa il ridicam de jos si sa ii repetam, de cum a facut 7 luni, hai, mergi, mergi, hai copacel, mergi!

Si Margarita a continuat : «De exemplu, nu ii spune ca trebuie sa se spele pe dinti si nici nu il obliga sa o faca. Doar spala-te pe dinti in fata lui. Vei vedea ca in cateva zile va vrea el singur sa faca ce faci tu, si o va face. »

Am pus in practica indemnurile Margaritei in toate cele din viata noastra. Fara sa insemne, desigur, ca am atins gradul ala de curatenie interioara in care impulsul de a-i spune noi, maica-sa si cu taica-su, repede, ce are el de facut, a disparut complet. Doar ca facem tot ce putem sa ne corectam.

Si iata cum copilul a vazut ca, de fiecare data dupa ce terminam de mancat, mergem sa spalam vasele. Tot ce am facut a fost sa ii descriem: «acum mergem sa spalam vasele» si sa il luam cu noi, daca vroia sa vina, ca sa vada ce facem. La 1 an si 11 luni Sasha isi ia farfuria si lingurita si cere sa il ducem la chiuveta, ca sa isi spele singur vasele.

Facem la fel cu jucariile aruncate prin toata casa. «Ai terminat de jucat? Acum punem jucariile la loc!» Si incepem sa le punem la loc, noi parintii, iar el se alatura daca vrea. Uneori vrea, alteori nu.  Insa de cele mai multe ori, dupa ce termina joaca, spune «jucariile la loc» si le aseaza inapoi in cosul lor.

Dintii si-i spala singur, cu periuta si apa, cot la cot cu noi, stand in fund pe chiuveta de la baie. Uneori are chef. Alteori nu. Cand nu are chef, ii amintim doar «uite, ai periuta de dinti aici, daca vrei sa te speli». In 9 zile din 1O ia periuta si se spala, asa cum poate el la varsta asta, dar o face.

Picioarele pline de nisip? Desigur, ca doar traim intr-un sat pe malul Oceanului! Si pentru ca nu vrem sa aducem nisipul asta in casa de fiecare data cand terminam joaca pe afara, am descris, de fiecare data, «acum scuturam picioarele de nisip», cand noi insine faceam asta. Si il scuturam si pe el inainte sa intram in casa. Acum il auzim spunand «picioare nisip » si il vedem cum isi freaca talpile de trepte, pana cade tot nisipul. Iar cand mai aduce nisip in casa, ia el matura si face curat, tot pentru ca ne-a vazut facand asta de 1000 de ori pe zi!

Totul fara lacrimi, amenintari, conditionari si trebuie sa. Pur si simplu, natural.

Copiii imita tot ceea ce vad ca se face in familia lor.  Tocmai de aceea este atat de important sa fim constienti de ceea ce facem, de ceea ce spunem, de felul in care vorbim unii cu altii si cu copiii, in amanunte care par, aparent, lipsite de importanta. Constienti ca suntem primii profesori ai copiilor nostri, doar prin felul in care ne purtam cu ei si unul cu celalalt.

Foto credit

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This