Cred cu toata fiinta mea ca alaptarea la cererea copilului, pentru atata timp cat cere copilul, este nu numai absolut naturala, dar si unul dintre cele mai importante daruri pe care le putem face copiilor nostri. Am intrat in al doilea an de alaptat si sunt inca cu sanii pe afara toata ziua si noaptea, de cate ori vrea copilul. Gasesc tot delicioasa prezenta lui in bratele mele. Iubesc momentele de uitat ochi in ochi si zambetul strengaresc care ii apare pe fata cand sunt acolo, prezenta cu el total. Iubesc oftatul lui de placere si joaca si relatia speciala pe care o are cu sisica, numele de botez pe care le-a pus fiecarui san in parte si cuibareala la siguranta, caldura si firescul sanului, de cate ori are nevoie de asta. Sunt momente pe care o sa le tin minte toata viata. Si, de multe ori, recunosc ca as vrea ca perioada asta sa nu se termine niciodata.

Insa adevarul adevarat este ca relatia mea cu alaptatul copilului nu este numai flori, fluturi si curcubee. Sunt zile cand imi vine sa imi iau sanii si sa ma ascund cu ei cu tot intr-o pestera, unde sa nu ma mai poata gasi nimeni decat cand a trecut perioada alaptatului. Momente cand imi vine sa ma urc pe pereti, cand imi vreau sanii inapoi, cand ma dor sfarcurile si ma simt supta si secatuita si obosita si satula si ma doare spatele si ma vad cocosata si burtoasa si transpirata si ciufulita si vreau si eu un ragaz, vreau si eu sa pot sa beau macar o cana de ceai de la cap la coada, cu ochii asa, in frunza verde, fara sa ma opresc de 30 de ori pentru «mamica, sisica!»

Sunt zile cand, numai la gandul ca treaba asta cu suptul ar mai putea dura inca minim 2 ani de acum inainte, si ma si apuc de citit si cautat si investigat metode de intarcare naturala, doar ca sa descopar ca ele nu exista ca solutie venind din partea mamei. Si apoi ma apuc sa ma uit adanc in mine si sa caut macar o scanteie de raspuns «de acord, hai sa intarcam» si nu gasesc, deloc, un DA in inima mea in legatura cu asta. Inima mea imi raspunde de fiecare data, cu aceeasi ferma blandete, continua, linisteste-te, ai incredere in proces, totul e bine. Intarcarea va veni initiata de copil, cand o sa fie momentul potrivit. Ai incredere.

Articolul asta vine sa spuna lucrurilor pe nume, asa cum traiesc eu experienta asta:

Alaptarea este cel mai minunat liant dintre mama si copil. Si numai mamele care au alaptat stiu ca bucuria, conexiunea, uniunea, contopirea, comunicarea care se nasc si cresc intre mama si copilul ei prin alaptare sunt imposibil de pus in cuvinte, de povestit, de redus la limitarile limbajului. Si imposibil de mimat, de reprodus printr-o alta metoda de hranire. Toate astea se simt si transforma si cresc si binecuvanteaza pentru totdeauna si mama, si copilul.

Si, in acelasi timp, pe cuvant ca nu e usor, mai ales dupa o perioada incolo. Nu e usor mai ales cand, uneori, te simti singura si usor nebuna intre gramezi de oameni care iti spun ca exagerezi, bai nene, cu alaptatul asta si dupa 2 ani, gata, hai, ajunge, a baut destul lapte deja! Nu e usor in zilele cand sunt racita sau am febra, cand sunt obosita sau ma coplesesc valuri de emotii de toate felurile, nu e usor in zilele cu crizele lui de plans si cand parca nimic nu ii intra in voie, nu e usor cand am nevoie sa dorm o mie de ore neintoarsa, nu e usor cand am chef sa stau o zi intreaga singura cu mine, nu e usor cand… cand gandurile din minte sunt mai multe si mai galagioase decat iubirea din inima si nu mai reusesc sa ma adun si sa ma intorc in prezent.

Asa e experienta mea cu alaptatul. Saptamani de indragostire, urmate de zile de luat campii (pe dinauntrul meu, desigur).

Cum ma intorc, din nou, la indragostire, la firesc, la usor, la natural, la incredere si la mers inainte asa, cu alaptatul la cerere pana la intarcarea naturala? Tragand un plans zdravan, respirand apoi adanc si incet, rugandu-ma in inima mea la Dumnezeu si aducandu-mi aminte, cu blandete si compasiune, ca mai sunt inca si om, cat timp bat Pamantul asta. Iertandu-ma, cu iubire si acceptare, imi amintesc ca totul este in regula si ca sunt cea mai buna mama pe care copilul meu o poate avea. Asa, cu toate imperfectiunile, burtile, cocoasa, emotiile, oboselile, nervii, nerabdarile si nevoile mele de o ceasca de ceai bauta de la cap la coada, fara intrerupere….

Sursa foto: Daughter of the Sun via How to be a dad

Nota UrbanKid.ro: Psst, voi ce experienta aveti cu alaptatul? Daca ar fi sa scrieti un text amuzant sub poza de mai sus, care ar fi el? (poza mare aici)

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This