Mă uit așa la ea și mă bucur și eu de copilăria ei, de bucuria ei, de noroiul ei de pe picioare.
E copil. Un copil curios, un mic om de știință, un laborant sub cerul liber. Descoperă lumea acum și cum să o facă oare mai bine dacă nu prin toate simțurile?
Cum altfel dacă nu alergând desculță prin noroi și prin pietriș?
Cum altfel dacă nu tăvălindu-se prin noroi?
Cum altfel dacă nu dezbrăcată prin ploaie?
Cum altfel dacă nu cu unghiile de la mâini murdare de plastilină și cu cele de la picioare murdare de acuarele?
Cum altfel dacă nu dezbrăcându-se lângă piscină și aruncând toate hainele în apă, în ciuda protestelor noastre inițiale?
Cum altfel dacă nu băgată până la genunchi în făină?
Cum altfel dacă nu pictând cu mâinile exact cum vrea ea, fără contur, fără desene prestabilite?
Cum altfel dacă nu cântând tare și chiuind de bucurie?
Cum altfel dacă nu jucându-se cu furtunul și udându-ne pe toți?
Cum altfel dacă nu îmbrăcându-se numai și numai cum vrei ea, chiar dacă asta înseamnă să plece pe 35 de grade cu căciula de lână a lui tati pe cap?
Cum altfel dacă nu turnându-și colorant alimentar pe picioare?
Cum altfel dacă nu măzgălindu-se cu carioca peste tot?
Cum altfel dacă nu sărind în băți?
Cum altfel dacă nu aruncând cu bețe și pietre în lac?
Cum altfel dacă nu cu tălpile negre, cu mâinile murdare de acuarele, cu gura murdară de căpșune, cu tricoul murdar de zmeură, cu balerinii de saten murdari de noroi, cu fusta de balerină murdară de nisip?
Cum altfel dacă nu liberă să descopere, dornică să învețe, plină de pasiune și cu ochi curioși.
Nu, nu vreau să fie ”cuminte”.
Nu mă interesează să o văd încălțată și cu pantofii curați și șosete călcate la dungă. Nu cred că o să răcească și nici că Pământul o să înceapă să se învârtă invers pentru că a plecat ea în parc fără sandale.
Nu mă deranjează să o văd murdară pe haine, doar de-asta am mașină de spălat rufe… ca să spăl rufe cu ea. Iar pielea… pielea se curăță imediat la duș.
Nu doar că nu am nimic împotrivă să o văd îmbrăcată cum o taie capul, ba chiar mi se umflă inima în mine când o văd că știe exact ce vrea, chiar dacă asta se traduce prin a își trage un scutec textil de la frati-su cu imprimeu de vaca peste colantii lăbărțați de sub rochița de catifea mov.
Sunt convinsă că la 25 de ani nu o să mai vrea să se ducă în vizită la prietena ei desculță și cu chiloții peste pantaloni, cum sunt la fel de convinsă și că nici la muncă nu o să se ducă în brațe cu Winnie de Pluș, murdară la gură de iaurtul pe care l-a mâncat de dimineață, cântând tare un cântecel inventat de ea – lavulilu lavula lavulilula
Este un timp pentru toate, iar acum timpul este să fie liberă. Poate pentru singura dată în viața ei…
