Interziceti copiii la bloc! Sau pe strada. Sau in magazine, mall-uri, piete, autobuze, metrouri. Interziceti copiii in restaurante, avioane sau chiar in cabinetele doctorilor. Puteti sa ii lasati sa fie undeva in zone ingradite din parcuri, izolati in case in mijlocul pustietatii. Si daca nu puteti sa respectati aceste reguli poate va si acuzam ca perturbati linistea poporului roman.

Scriu aceste randuri cu cea mai mare amaraciune posibila. Sa ai copii este ca si cum ai avea o ciuma umblatoare pe picioare, de care, unii adulti, trebuie neaparat sa se fereasca. De fapt nu ei trebuie sa se fereasca. TU TREBUIE sa ii feresti pe ei de copiii tai. Eventual sa nu mai existi deloc, nici tu si nici copiii pe care i-ai conceput. Sunt atat de dezamagita, de furioasa si de scarbita (da, e o senzatie fizica de care nu reusesc sa scap) de toti acesti oameni care se cred oameni doar pentru ca ei au trecut de varsta “infama” a copilariei (ca oricum nu-si amintesc si oricum, probabil, n-au avut o copilarie prea fericita). Altfel, nu-mi explic de ce, in anul 2016, intr-un Bucuresti, intr-un bloc cu 11 etaje sau intr-un Brasov, intr-o casa cu un etaj, poti sa dai peste oameni care … pur si simplu nu iubesc copiii. Nu ca nu ii iubesc… ca doar nu ii obliga nimeni sa ii iubeasca…doar ca nu pot sa ii suporte. Ei zic ca n-au nimic cu copiii dar ei vor ca acesti copii (toti copiii) sa fie bine pusi la punct, bine dresati si fireste, sa nu faca galagie, sa nu sara, sa nu cante, sa nu se bucure, sa nu se trezeasca prea de dimineata si sa nu se culce prea tarziu, sa nu se joace cu jucariile pe jos, sa nu arunce cu lucruri pe jos, sau in pereti, sau in baie, sau ..oriunde, sa nu cada, sa nu tranteasca…sa fie cat mai putin zgomotosi, cat mai linistiti, cat mai bine crescuti si sa ii simta cat mai putin…altii.

Am fost peste tot cu copiii. Pentru ca sunt parte din viata mea si eu din a lor. Pentru ca imi place sa ii iau cu mine peste tot, pentru ca fiecare lucru ce li se intampla, fiecare loc vizitat este o experienta de invatare si poate, de ce nu, de bucurie, pentru ei. Doar ca in multe parti din aceasta tara este nevoie de multa lupta ca sa ti se permita sa mergi cu copiii, trebuie sa fii ori foarte combativ ori foarte zen, altfel, nu stiu cum poti sa reusesti sa nu te enervezi atunci cand ti se atrage atentia (de mai multe ori) intr-un renumit restaurant din centrul Brasovului ca cei mici incomodeaza (probabil ca pe ei, mesenii nu i-am vazut incomodati), ca la o biblioteca publica dedicata copiilor (tot din Brasov) copiii sa nu faca prea multa galagie si fireste sa nu deranjeze (prea mult) jucariile de la locul de joaca. Sa nu cumva sa ii apuce plansul prin vreun autobuz si daca ai ajuns intr-un supermarket cu ei, sigur sigur esti un parinte oribil pentru ca nu l-ai invatat cum sa se poarte si l-ai rasfatat prea mult atunci cand face o criza de nervi in fata vreunui raion (sau mai rau, ca de ce nu-l lasi acasa pentru ca nu e un loc bun pentru copii… de parca cumparaturile se fac singure si vin la usa casei direct).

Sunt furioasa. Pentru ca stau stresata in casa mea, pentru ca mi se pare total aiurea sa stau cu gura pe copii sa nu se comporte ca niste copii. Pentru ca atunci cand merg undeva ma gandesc de zece ori inainte, daca e bine, daca cei mici vor deranja etc. Poate asa sunt eu mai stresata. Poate sunt unii parinti care chiar nu au nicio treaba…sau poate ca lumea asta are nevoie asa mare de liniste incat copiii sunt ceva care ar trebui sa nu fie scosi din casa o perioada de timp (cel putin pana cand invata cum sa se comporte in societate). Si sunt trista.

 

Featured image

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This