Anul acesta relația noastră de cuplu a împlinit 17 ani. Da, jumătate din viața noastră am petrecut-o împreună. Am început ca niște copii îndrăgostiți, am continuat-o conștient, cu visuri de viață comune, cu planuri de familie și de a fi împreună la bine și la greu, cu bucurii, cu tristeți, cu greutăți dar și cu multe împliniri. Și indiferent ce ne rezervă prezentul (sau viitorul apropiat), noi alegem, conștient dar și cu inima, să trăim toate acestea împreună și să fim împreună. Fără a ne uita pe noi înșine. Fără a ne lăsa deoparte visele și proiectele personale, pasiunile și plăcerile. Fără a ne lăsa uitați în ”funcțiile” de mam-tată, chiar dacă viața, în ultimii ani, ne-a pus să ne concentrăm mai mult pe asta.

De ce să nu iei lucrurile foarte personal atunci când te cerți cu partenerul tău

Unul dintre lucrurile cele mai importante pe care l-am învățat în toți acești ani (l-am învățat cu greu, cu exercițiu și încă nu-mi reușește de fiecare dată dar de cele mai multe ori…) este acela de a nu lua lucrurile foarte personal. Adică: să îmi asum responsabilitatea propriilor emoții și sentimente și responsabilitatea capătului meu de relație. Și să îi las celuilalt responsabilitatea propriilor emoții și sentimente și a capătului lui de relație. Atunci, dacă zice sau nu zice ceva, dacă face sau nu face ceva, îmi aduc aminte că ceea ce simt sau gândesc (în raport cu ceea ce zice sau face celălalt) este doar creația mea și numai a mea. Partenerul meu (sau orice altcineva, pentru că este valabil în oricare dintre relațiile mele din această viață) nu este atât de atotputernic astfel încât să poată să mă facă să mă simt în vreun fel sau să gândesc ceva anume. Emoțiile, sentimentele, simțămintele sunt doar ale mele și le am (bune sau nasoale) în raport cu povestea mea de viață, cu experiențele mele, rănile sau trăirile mele, din copilăriei și până acum. Cel mult, celălalt poate să declanșeze în mine ceva, să apese butoanele rănilor sau trăirilor mele anterioare și eu să am niște reacții.

Mi se pare foarte dificil (încă) să accept (și să mă comport în consecință) că celălalt nu este responsabil de ceea ce trăiesc eu. Adică, mai pe românește: nu e de vină pentru ce trăiesc eu. Nu el e de vină că eu mă simt… Nu el e de vină că eu mă enervez… Nu el e de vină că eu plâng, sufăr, mă întristez, mă revolt etc.

Și același lucru este valabil și pentru el. Da, este necesar (foarte foarte necesar) să știu să comunic într-o manieră relațională, corectă și coerentă cu ceea ce trăiesc eu. Adică, să vorbesc despre mine și nu despre celălalt, să nu folosesc etichete, injoncțiuni, devalorizări, ordine etc. Și dacă respect aceste câteva reguli de igienă relațională (termen din Metoda ESPERE) atunci ceea ce comunic este doar despre mine și ce simt și trăiesc eu. Dacă aceste lucruri creează o anumite stare, declanșează anumite emoții, simțăminte asupra celuilalt, îi las celuilalt responsabilitatea jumătății lui de relație, să își gestioneze grădina lui și căsuța lui, fără să o invadez, fără să îmi asum atotputernicia asupra emoțiilor și sentimetelor și trăirilor lui. Atunci, reacțiile lui vor fi în conformitate cu ceea ce simte el și cu ecourile lui din trecut și nu am de ce să le iau personal. Nu sunt ”din vina mea”.

E destul de alambicată treaba asta cu relațiile și, firește, cea mai sensibilă, delicată și prețioasă relație – cea cu partenerul de viață – este și cel mai greu de gestionat. Dar care aduce și cele mai mari bucurii și cele mai multe revelații și, poate, cea mai vertiginoasă creștere emoțională și spirituală, de ce nu…

Atenție la capcana: ”nu e vina mea”

Una dintre cele mai periculoase capcane este aceea de a nu-ți asuma responsabilitatea pentru ceea ce spui, pentru ceea ce-ți iese pe gură, doar pentru că te gândești: celălalt este responsabil pentru ceea ce aude, gândește, trăiește și nu eu, așa că…eu pot să spun ce vreau și cum vreau că e treaba lui/ei ce aude…

Mare, mare dar mare atenție la asta! Pentru că doi oameni sunt co-autori ai unei relații și responsabili 50%-50%, jumătate tu – jumătate celălalt. Așadar, ceea ce punem în relație, în jumătatea noastră: cuvinte, gesturi, comportamente – este numai responsabilitatea noastră.

Dacă vreți să ameliorați o relație – chiar dacă celălalt pare că nu vă aude, nu vă vede, nu vă înțelege – aveți oportunitatea ca prin ceea ce spuneți sau faceți voi să îmbunătățiți relația cu 50%. Ceea ce mi se pare absolut fabulos. Și după ce începeți să o curățați de praf și de alte murdării, după ce deschideți fereastra să intre aer curat și soare, după ce începeți să transmiteți mesaje curate, frumoase, autentice, o să vedeți cum se schimbă lucrurile și de cealaltă parte. Vă invit să o faceți! Și vă invit să nu mai luați la modul foarte personal ceea ce auziți sau primiți de la celălalt.

Da, va trebui să inițiați un proces de vindecare a tuturor lucrurilor care ies la iveală și care țin de gestiunea voastră. Doar că asta va fi pentru ca viața voastră să fie una mai bună, mai vie, indiferent de relațiile pe care le aveți, chiar și cele cu copiii, cu proprii părinți, cu prietenii, colegii de serviciu, cu șefii sau angajații voștri.

Spor la comunicat!

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This