„Cercetările științifice recente au arătat că cel mai bun predictor al atașamentului sigur al unui copil este modalitatea în care adultul de lângă el reușește să înțeleagă și să integreze propriile experiențe din copilărie.” Daniel Siegel și Mary Hartzell, Parentaj sensibil și inteligent.

Venim pe lume suflete curate, minți nescrise. Pe măsură ce creștem, preluăm mecanic de la părinții noștri, de la alți adulți cu care creștem, de la comunitatea din jur și din inconștientul colectiv o mulțime de programe despre cum ar trebui să ne comportăm, cum ar trebui să ne autogestionăm, ce înseamnă să fim în această lume.

O parte din aceaste programe sunt pozitive, adaptative, ne ajută să creștem într-un climat de siguranță emoțională, sa fim flexibili în reacții și deschiși către lumea din jur. Alte programe sunt rigide, repetitive, generează reacții care nu au legătură cu contextul și în final ne fac mai mult rău. Trecerea acestor programe din plan inconștient în plan conștient și punerea lor în lumină le scade din forță și rigiditate, corectează percepția asupra realității, flexibilizează gândirea și acțiunea.

Încep prin a exprima profundă recunoștiință părinților mei pentru toate străduințele lor, tot efortul și toată dedicația depuse în a crește doi copii, așa cum au crezut ei că este cel mai bine. Acest articol și cele ce vor urma nu sunt nici o evaluare a lor în rolul de părinți, nici o fugă a mea de responsabilitate. Ele sunt instrumente de auto-vindecare, curățenie interioară, claritate și centrare, toate parte dintr-un proces liber asumat de reîntoarcere la Sine, de auto-cunoaștere și ființare în cel mai autentic scenariu de viață.

„Nu sunt niciodată suficient de bună” este unul dintre cele mai dureroase și profunde programe cu care am trăit până acum și cu care mai conviețuiesc încă. Pentru că “nota 9 este prea puțin și 10 e ceva banal”, acesta este unul dintre programele principale ale unei generații întregi de copii care au trăit cu sentimentul că oricât ar învăța, oricât ar munci, părinții lor nu vor fi mulțumiți. Programul este și mai intens atunci când se cuplează cu, „dacă nu ești suficient de bun, nu meriți dragostea mea” , șantajul emoțional fiind unul dintre instrumentele principale ale parentingului practicat pe scară largă în anii 80.

Astfel apare sentimentul de incomplet, de insuficient, de gol interior. Orice job ai avea, nu este suficient de bun, nu îți oferă suficiente oportunități de creștere, destui bani sau prestigiu social dorit. Orice casă este prea mică, prea mare, prea la periferie, prea în centru, prea la partner sau prea la etaj. Niciun partener nu este suficient de frumos, inteligent, prezentabil sau iscusit în contexte sociale. Și mai departe niciun om nu este suficient, complet, toți au nevoie de ajustări. Acest sentiment permanent de incomplet duce la o goană continuă și nesfârșită după ceva mai bun, mai mult, mai frumos, complet. O goană obositoare, pustie, care nu duce decât către faliment personal, tristețe și deznădejde.

Reperele exterioare sunt mai importante decât cele interioare” face la fel parte din programarea de bază și este un subiect acoperit mai în detaliu aici. Mănânci cât ți se cere, nu cât ai nevoie, notele obținute la școală nu măsoară progresul față de tine însuți, ci te compară cu ceilalți, faci lucruri ca să îi faci pe părinți fericiți, nu neapărat pentru că îți dorești acel lucru. Când ajungi tânăr adult, faci ce ți se cere la serviciu pentru a-ți mulțumi șeful, acasă pentru a-ți mulțumi partenerul și în general pentru a-i mulțumi pe toți ceilalți, nu pe tine. Ceasul bate mai tot timpul din exterior, cam ce profesie ar trebui să alegi, când să te căsătorești și să faci copii, unde să locuiești, cum să te îmbraci, etc. În curând ajungi să te simți străin în propria ta viață, să nu îți mai recunoști alegerile care fiind ale tale, să te întrebi cum ai ajuns aici și cât mai durează.

“Nu pot fi decât strălucită sau deloc” este greaua moștenire a experienței mele de 8 ani la clasa specială, într-o atmosferă înalt competitivă, din care am ieșit cu presupunerea nerostită, neconștientizată că viețile noastre vor fi extraordinare, ca suntem speciali și cu siguranță soarta a pus deoparte pentru noi tot ce este mai bun. Pe măsură ce anii trec și succesul fulminant întârzie să apară, iar darurile sorții nu sunt în aparență decât ceva banal, dezamăgirea, sentimentul eșecului și ratării devin foarte puternice și se instalează starea de “nu sunt deloc”. Nu există cale de mijloc, nu există niciun fel de toleranță și acceptare la ceea ce este, doar dezamăgire, regret, (auto)dispreț și disoluție.

Acest program se potențează înmiit cu următorul tipar, “nu sunt decât eul meu profesional și social”. Nu știu alții cum au crescut, dar eu am crescut cu ideea că, la vârsta adultă, oamenii se concentrează pe a avea o carieră cât mai de succes și a avea o familie, iar aceste activități singure îi definesc ca și oameni. În vremurile în care am crescut, adulții din jurul meu nu cultivau hobby-uri și nu făceau niciun fel de investiție și efort în procesul de dezvoltare personală. În concluzie am presupus că nu există esență, în afara celei profesionale, că nu există decât un Eu definit din exterior și în consecință auto-realizarea înseamnă urcușul cât mai sus pe scara realizării profesionale. Implicit, în lipsa urcușului, rămâi fără identitate, fără centru, fără Esență, fără Eu.

Nu este o surpriză desigur, când în schema de mai sus apare și programul “Perfecționismul sau frica de eșec”. Toate sarcinile se execută minuțios și la mare artă, nu există spațiu de eroare, nu exiști decât dacă ești foarte bun, restul este neant. Atunci când apare, greșeala se ignoră, se ascunde, se bagă sub preș. În consecință nu există nici spațiu de corecție, marile oportunități a de învăța din greșeli și a te corecta din mers dispar, rămâne doar încremenirea, frica, iluzia că ești perfect și că slăbiciunea umană îți este străină. De multe ori ajungi să persiști în eroare pentru simplul fapt că nu poți admite că ai greșit, pierzând astfel ani din viață, relații, bucurie și în final Sinele propriu.

Negarea sentimentelor și supra-raționalizarea” este un tipar mental care le asezonează minunat pe toate cele de mai sus. Pentru a fi perfect, a fi fără pată, fără eroare, ai nevoie de control asupra ta și a celor din jur. Iar sentimentele sunt orice mai puțin control, căci sunt impredictibile, sunt puternice, fac multă mizerie când te aștepți mai puțin. Dar mintea, oh, mintea, această sabie lungă, strălucitoare, bine ascuțită, care poate tăia realitatea în bucăți mici și fine pentru a o culca mai apoi la picioarele tale, mintea este cuminte și gata oricând să te slujească, este docilă și nu iese din teacă decât la ordinele tale precise. Cel puțin așa crezi la început, până când mintea cea docilă se transformă în slujitor viclean, apoi în stăpân autoritar și te trezești învârtit fără voie în morișca gândurilor, sclavul propriului tău instrument. Iar sentimentele de sub preș încep să se înmulțească, să colcăie, să scoată capul, să ceară afară la aer, să te scuture, să își ceară dreptul de a fi văzute, recunoscute, vindecate, acceptate.

Acestea sunt doar câteva dintre programele și tiparele mental-emoționale care m-au condus, încet și sigur, inconștient și pe nesimțite, în ultimii 20 și ceva de ani, către faliment emoțional și personal. Astfel necesitatea de a ieși din ele sau cel puțin de a le slăbi forța și intensitatea a devenit pentru mine o chestiune de supraviețuire. Pe unele dintre ele le-am șters complet, altele mă mai urmăresc încă, dar, imediat ce s-a făcut un pic de loc pe hard, au început deja să se instaleze programe noi, din pachetul „Bucurie, Iubire, Expansiune”.

Experiența noastră proprie, mai ales obstacolele și momentele dificile ne generează modele de comportament care, deși inițial sunt adaptative, datorită intensității emoționale, devin rigide, le ducem cu noi în tinerețe și maturitate, le repetăm inconștient și orbește, având o legătură minimală cu stimulul care le-a produs în prezent și cu realitatea din jurul nostru. Mai departe preluăm și de la partenerii noștri sau alte persoane semnificative cu care intram în contact, propriile tipare rigide și ne trezim și mai constrânși și mai încorsetați și mai limitați în reacții, în relații, în ființare.

În continuare transmitem aceleași programe copiilor noștri, la fel de inconștient, la fel de nerostit. Realizăm doar atunci când începem să ne vedem în copii, ca într-o oglindă, propriile noastre limitări, propriile noastre neputințe, propriile noastre rigidități. Atunci înțelegem că a ne întoarce spre noi înșine și a lucra cu noi înșine este cel mai de preț dar pe care îl putem face copiilor noștri.

Dacă acest articol v-a atras interesul, vă invit la o discuție cu voi înșivă pentru a înțelege care sunt programele cu care fiecare dintre voi a crescut. Cum v-au ajutat sau cum v-au limitat în dezvoltare? V-au adus bucurie și expansiune sau mai degrabă tristețe și constricție? Mai departe vă invit cu drag să împărtășiți aici sau la roxana.florescu2017@gmail.com.

Surse foto: Pinterest

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This