Copilul meu a fost dintotdeauna genul de copil lipit de noi. Nu adormea decat in brate. Apoi, nu dormea decat cu unul din noi langa el, sau cu el intins pe mine sau pe tat’su. Treaz, nu statea singur, fara sa ne vada, nici 10 secunde. Unul din noi trebuia sa fie neaparat cu el. Sa ne vada. Sa ne stie acolo.

I-am raspuns, constant si total, de fiecare data. Nu inseamna ca nu ne-am intrebat, de 1000 de ori, de ce asa si daca copilul nostru este ok din toate punctele de vedere. Nu inseamna ca n-am opus rezistenta si ca nu ne-am dorit si noi modelul ala care se joaca singur 2 ceasuri pe paturica, sau care adoarme in patut singur si satisfacut sau care doarme noaptea neintors vreme de 12 ore legate. Crescand insa cu el odata, am inteles, si eu si tatal lui, ca da, copilul nostru este perfect normal, ca stie exact ce are nevoie si o si comunica foarte clar. Ne-am lasat condusi de iubirea din noi si de cererile copilului si pana la momentul asta simtim amandoi ca am facut o treaba tare buna.

Si, in acelasi timp, am auzit tot de 1000 de ori, din diferite surse, o intreaga gama de sfaturi si pareri. Cum ca suntem prea mult cu el, ca de ce nu il lasam si singur, de ce nu il dam la scoala din Piracanga de la 1 an si 2 luni, de ce nu gasim o bona, ca eu sa ma pot apuca de munca, de ce nu il lasam pentru cateva ore si in grija altor oameni de aici, de ce nu il invatam sa doarma singur, de ce nu plec, pur si simplu, cateva zile de acasa, ca in felul asta sa fie fortat sa nu mai ceara san, de ce atata pus copilul pe primul plan, ca il invatam prost si viata e de fapt dura, nu e asa, plina de iubire tot timpul. Raspunsul nostru a fost, de fiecare data, acelasi: pentru ca asta ne cere copilul acum: ne cere pe noi, ne vrea pe noi, nu vrea nici bona, nici scoala, nici alti oameni cu care sa stea. El ne vrea pe noi.

“Pornirea asta culturala de a rezolva totul prin separarea copilului de mama este parte dintr-o tendinta nesanatoasa de detasare. Solutia de a pune distanta intre copil si mama lui creeaza doar gelozie, respingere si abandon”, spune Naomi Aldort intr-un articol pe naomialdort.com. Am simtit instinctiv ca asta e adevarat. Ca solutia, atunci cand ai un copil foarte atasat de parinti, nu e sa rezisti nevoii lui de apropiere si prezenta a mamei. Ci solutia e sa raspunzi neconditionat cererilor copilului, avand incredere si satisfacand, constant, cu iubire, nevoia lui de atasament.

Este o vreme pentru toate. Este o vreme pentru a fi un copil complet dependent si atasat de parinti, o vreme pentru a trai fiecare rasuflare in rasuflarea mamei. Si, cand va fi venit vremea ca etapa asta sa treaca, va trece. Si va veni apoi o vreme pentru independenta si despindere de casa. Problema apare atunci cand prima etapa, cea care formeaza baza constructiei de mai tarziu, nu este traita pe deplin. Cand vrem sa grabim lucrurile, crezand ca facem bine fortand copilul sa creasca si sa faca lucruri pe care el nu le simte inca. Rezultatul va fi o constructie crescuta pe o fundatie cu fisuri. Rezultatul va fi un om mare care va pretinde, de fapt, ca totul e bine. Care va mima fericirea.

Exista o vreme pentru toate. Iar copiii, proprii nostri copii, ne spun exact ce vreme e si pentru ce. Daca doar am tacea, am privi, am observa si am indeplini, fara de ce si daca, nevoile copilului. Vreau sa stau cu tine, mami, inseamna exact asta: vreau sa stau cu tine, mami. Nu inseamna manipulare si nici mofturi si nici alint.

E nevoie doar sa ne ascultam copiii, sa avem incredere in ei, sa le validam simtirile, sa le intelegem nevoile, sa le indeplinim. Si atat de simplu ar curge totul. Si atat de multa fericire autentica ar umple lumea…

 

Foto credit Flickr

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This