Când eram mică mi se spunea des să nu vorbesc cu străinii. De cele mai multe ori eram fată ascultătoare și făceam așa cum mi se spunea, dar de data aceasta mi se parea destul de ciudat: dar dacă mă întreabă cât e ceasul? Sau pe ce stradă trebuie să o ia pentru a ajunge într-un anume loc? Dacă are nevoie de părerea mea și numai a mea? Ce fac? Nu-i răspund la întrebări niciunei persoane necunoscute și o iau la fugă ca nu care cumva să vină după mine?!
Da, știu! Probabil că o astfel de gândire nu e deloc una care să vă ține pe voi, părinții, liniștiți, dar serios acum: dacă nu-i spui unui copil și motivele pentru care nu are voie să vorbească cu persoanele necunoscute, el va începe să-și pună singur întrebările și poate va ajunge, în necunoștință de cauză, la o concluzie total greșită.
Cred că primul lucru care ar trebui să-l audă un copil este că sunt oameni care au intenții bune și alții care nu se gândesc la binele celorlalți. Cum nu poți să-ți dai seama de acest lucru doar după aparențe, pentru că nu toți oamenii buni arată ca zânele și nici invers nu este valabil, mai sigur este ca ei să evite contactul cu cei pe care nu-i cunosc. Apoi, ca să eliminați și cealaltă frică: aceea că cineva ar putea spune că este trimis chiar de voi, puteți să le spuneți celor mici că indiferent cât de prinși sunteți în treabă vă veți face mereu timp să vorbiți cu ei sau să-i vedeți atunci când vreți să le transmiteți ceva, deci nu veți apela niciodată la o persoană pe care nu o știu.
Important, zic eu, este să le povestiți câte ceva și despre polițiști, pompieri sau profesori, persoane de încredere care îi pot ajuta atunci când nu sunteți voi în apropiere.
Așadar: la voi cum a decurs discuția despre persoanele pe care nu le cunosc copiii și cum ar trebui să se comporte cei mici?
Sursă foto: f_mafra/ Flickr.com.
