Tot vorbim despre autonomie și despre cum să îi creștem pe cei mici astfel încât ei să fie capabili să se descurce singuri, să fie independenți, curajoși și să știe să zică da sau nu sau să își susțină punctul de vedere. Cred că cel mai bine se vede acest lucru continuu al părinților atunci când cei mici ies din cadrul familiei (restrânse sau extinse) și pășesc în necunoscutul relațiilor din colectivitate, adică atunci când merg la grădiniță și/sau școală și sunt nevoiți să se descurce singuri – să își exerseze pe bune autonomia.

Pe lângă toate acele lucruri pe care este necesar să le dezvoltăm încet, pas cu pas, de-a lungul primilor ani de viață (de la acordarea încrederii până la implicarea lui în treburile casei sau în luarea unor decizii, corespunzătoare vârstei lui firește), un lucru foarte important care poate fi de folos copilului nostru atunci când intră în colectivitate este jocul.

Copilul se naște cu această capacitate miraculoasă de a descoperi viața și de a se folosi de joacă pentru a procesa ceea ce i se întâmplă. De la bebelușul care își explorează degetele sau se întinde spre animăluțele care atârnă în caruselul de deasupra lui până la pretend-play-ul toddlerilor , care prin imitație ”se fac” că mânâncă, culcă bebeluși sau ”gătesc” frunze și pietricele. Totul este joacă. Toată experiența, învățarea, vindecarea, totul se face prin joacă. Mai ales vindecarea. Emoții necunoscute și care nu pot fi încă procesate, frici sau bucurii, totul trece prin joacă, se vede în joacă și se poate vindeca prin joacă.

Așadar, vă încurajez să îi observați pe cei mici atunci când inițiază un joc, când propun ceva, indiferent cât de lipsit de sens vi se pare vouă, pentru că de abia atunci, invitați fiind în jocul lor, puteți să vedeți lumea lor cu adevărat, să intrați în ea, să participați activ și mai ales să îi ascultați. Și știm cu toții cât de importantă este ascultarea.

Cum se procesează anxietatea de separare

Vreau să vă spun o scurtă poveste despre cum domnișoara noastră, pe la vârsta de 3 ani și un pic, în plină acomodare la grădiniță, și-a procesat teama de separare. Mi-a propus un joc: ea este mama, pleacă la serviciu și eu eram copilul care rămâne acasă (apoi a avansat și eram dusă la grădiniță). Și când pleca ea eu trebuia (dar trebuia) să plâng tare. Acesta a fost brife-ul. Și eu m-am executat. Și ea îmi spunea că pleacă la serviciu și eu rămân acasă. Și eu începeam să mă dau de ceasul morții, să plâng și să strig după ea de răsunau pereții blocului. Și asta în fiecare zi, de câteva ori pe zi, câteva săptămâni la rând…Și ea râdea și râdea și râdea. Când simțeam că se apropie momentul începerii jocului parcă îmi venea să fug. Sincer, nu mai aveam energie, putere și răbdare să mă joc așa ceva. Câteodată am mai și refuzat când simțeam că e totuși prea mult. De cele mai multe ori am intrat în joc (care dura oricum foarte puțin) și jucam toată sceneta. Și a fost un joc miraculos pentru ea. Este doar un exemplu de cum pot copiii să își proceseze emoții și frici prin astfel de jocuri.

Despre creativitate și un început de școală

Sâmburele creativității este în fiecare dintre noi la naștere. Când te uiți la un copil care este lăsat să exploreze liber și totuși în siguranță, care se simte confortabil și neîngrădit să își exprime emoțiile, ideile și este lăsat să se manifeste în mediul pe care încearcă să îl influențeze cu tot ce poate el, un astfel de copil își dezvoltă creativitatea înnăscută și poate ajunge să creeze lucruri sau jocuri foarte interesante. Dacă îi mai dăm și ocazia să se plictisească și nu îl bombardăm tot timpul cu jucării și activități (din credința că numai așa un copil se poate dezvolta emoțional și intelectual), cred că avem cheia spre a crește un copil cu adevărat creativ.

Eu o admir sincer pe domnișoara noastră atunci când o văd (și o aud) cum inventează tot felul de povești. Stă și se joacă minute întregi (acum chiar și zeci de minute) cu tot felul de obiecte, păpușele, figurine, marionete, ce găsește și face tot felul de scenete, care mai de care mai comice sau mai dramatice. Și stau și trag cu urechea (câteodată mai și particip, dacă mă invită) pentru că o văd cât este de implicată, cât este de  prezentă în ceea ce face, în mod natural, firesc, fără nici cel mai mic efort (apropos de cum mergem noi la cursuri de mindfulness și cum cei mici știu exact cum să trăiască aceste noțiuni atât de abstracte pentru noi).

Poveste de început de școală

Vreau să vă spun o poveste inventată de doi copii, despre un dinozaur explorator și un lup care merge la școala animalelor din pădure. 

Sceneta a pornit cu tema dată dar 100% creată mai departe de doi copii (7 ani și 9 ani), care și-au luat rolurile foarte în serios. Poveste inventată sau semi-terapeutică…cine mai știe. Noi adulții știu sigur că ne-am amuzat în timpul procesului de creație și după 🙂

 

Povestea lui Dino exploratorului și a lupului școlar

Personaje:

— Pui de dinozaur care aleargă foarte repede – Dino exploratorul

— O ”lupișoară” care merge la școala din pădure
Dino exploratorul o întâlnește pe lupișoară:
Dino: Bună ziua tânără domnișoară. Ce faci prin această pădure întunecată?
Tânăra domnișoară se uita nedumerită la tânărul dinozaur…
Lupișoara: mănânc gazele, asta fac.
Dino: aaaa… după cum arăți, ai o uniformă și un ghiozdănel. În loc să mănânci gazele de ce nu te duci la școală?
Lupișoara: Îmi place mai mult să mănânc gazele. Este weekendul gazelelor. Și sunt o mie și o sută de gazele pe aici.
Dino: Și n-o să te certe doamna învățătoare?
Lupișoara: Doamna noastră învățătoare este un arici micuț. Aș putea să o mănânc și pe ea dar are țepi.
Dino: Ok… dar de ce vrei să-ți mănânci propria învățătoare?
Lupișoara: ca să nu mai am teme. Părinții mei își iau weekend în fiecare zi…ei aveau o furnică ca șef la muncă. Și au mâncat-o, așa că au weekend în fiecare zi.
Dino: Eiii, asta e cam ciudat… Stai! ce animale sunt părinții tăi? Tot lupi?
Lupișoara: Să zicem că sunt niște furnicari.
Dino: Așa se explică că l-au mâncat pe șeful lor, că era furnică. Păăăi… sper să ai noroc la școală și poate ne mai întâlnim..
Lupișoara: Știi, colegii mei, am uitat să îți zic, sunt toți iepuri.
Dino: Dar unde e școala ta?
Lupișoara: În China.
Dino: Eh..e cam nasol, e departe.. O să încerc să fac rost de o mașină ca să te duci până în China ca să îți poți mânca toți colegii…
— the end — 

Creează și tu o scenetă cu Dino!

Invităm toți părinții doritori să pună la lucru creativitatea copiilor lor și să creeze împreună cu marionetele Dino (pe care le găsiți în magazine), poveștile sau scenetele voastre personalizate. După ce le puneți în practică, le puteți încărca pe danonino.ro/creativitate. La finalul campaniei se vor trage la sorți 5 povești ce vor fi puse în scenă de către părinți bloggeri, într-un eveniment la care vor fi invitați și scenariștii 🙂

”Scrie o scenetă  cu marioneta preferată și o vei vedea jucată îndată!”

 

Comentarii prin Facebook (recomandat)

comentarii

Pin It on Pinterest

Share This