Imaginați-vă două eleve, fiecare de aproape cincisprezece ani, așezate la o masă și lucrând la probleme de geometrie. Ambele folosesc hârtie și creion, poate o riglă și un compas, și același manual. În aparență, ele fac exact același lucru. Dar una este neșcolită, iar cealaltă merge la o școală convențională.

Care este diferența? Pentru a o înțelege trebuie să vedem restul vieților acestor copii, cum își petrec marea parte a timpului, de ce lucrează la geometrie, ce vor face mai apoi și de ce.

Școlărița noastră – să o numim Cynthia – este destul de ușor de înțeles, de vreme ce majoritatea dintre noi a trecut în mare prin același proces în adolescență. Cynthia este înscrisă la un liceu public local, iar geometria este unul dintre cursurile la care s-a înscris în ultimul an. Cele mai multe dintre facultățile pe care le ia în considerare în vederea admiterii recomandă cel puțin doi, preferabil trei sau chiar patru, ani de matematici la nivel de liceu. Problemele la care lucrează i-au fost date de către profesor în dimineața aceasta și, deși îi place geometria și și-ar putea cu ușurință petrece încă vreo câteva ore jucându-se cu unghiuri și drepte, nu prea are timp; trebuie să citească un capitol din manualul de istorie a lumii pentru mâine, iar apoi va lucra la o compunere pentru limba engleză ce trebuie predată la sfârșitul săptămânii. În anul următor, Cynthia va urma un alt curs de matematică la școală – probabil o combinație de algebră și trigonometrie.

Kathleen, fata noastră neșcolită, nu a fost niciodată elevă. La începutul primăverii, când își ajuta părinții să construiască niște straturi ridicate pentru grădina de legume, a fost intrigată când aceștia au măsurat diagonalele cutiilor pentru a verifica dacă au colțurile drepte. A pus o mulțime de întrebări despre  unghiuri și forme pe când lucrau împreună. În săptâmânile următoare, a început să se gândească serios la a afla mai multe despre geometrie. După alte câteva discuții lejere și câteva drumuri la bibliotecă și la librăria locală, a decis până la urmă să folosească un manual pentru a aborda subiectul într-un mod formal. În ultimele patru sau cinci săptămâni, a lucrat a geometrie destul de des, uneori timp de câteva ore în fiecare zi, uneori doar câteva minute de vreo două ori pe săptămână între lecțiile de dans și cel mai recent roman SF pe care îl citea. Rareori sfârșește un întreg set de probleme, alegând să treacă la următorul concept deîndată ce înțelege o idee. Frații ei sunt cam sătui de mini-lecțiile de geometrie frecvente pe care le dă de fiecare dată când își scot cuburile Lego, dar admit reticent că ea construiește lucruri uimitor de complexe în ultima vreme (chiar dacă, de fapt, cred că e prea mare ca să se mai joace cu jucării de construit). Kathleen a găsit unele indicii despre existența geometriilor  non-euclidiene în manualul ei și a început să caute o introducere bună în topografie. Tatăl ei s-a oferit să-și întrebe prietenii înclinați spre matematică pentru a afla dacă vreunul ar fi interesat să lucreze cu ea.

Unschooling-ul este în principiu o chestiune de atitudine și abordare. În termeni simpli, unschooling-ul îi dă controlul celui ce învață. Așa cum spune o mamă din California:

”Unschooling, pentru mine, înseamnă a învăța ce vrei, când vrei, cum vrei, unde vrei, din propriile motive. Învățarea este direcționată de către cel ce învață; sfătuitorii sau facilitatorii sunt căutați la dorința celui ce învață. Nu există programe, planuri de lecție, orare sau obiective. Majoritatea învățării este tăcută, chiar invizibilă, deoarece nu există un accent pe crearea de multe produse.” – Carol

Sună imposibil nu-i așa? Ideea că copiii – chiar și cei foarte mici – ar trebui să aibă controlul propriei educații, să aleagă ce să învețe și cum să o facă și chiar dacă să învețe ceva sau nu pare o nebunie. Sigur trebuie să existe ceva mai mult decât atât la ideea asta.

Iată alți câțiva părinți care descriu propriile lor concepte de unschooling:

<Unschooling-ul este pentru noi viață conștientă, joacă liberă și explorare. Înseamnă a renunța la ”ar trebui”, ”ar fi bine să” și la măsurătorile din școală. Vrem să trăim mai din plin în loc să născocim experiențe educaționale pentru a umple golurile din viața noastră. Acest mod de trai cere o cantitate considerabilă de încredere și răbdare – încredere că copiii vor învăța ce au nevoie să știe, fără ani de instrucție convențională, și destulă răbdare pentru a-i lăsa să se ocupe de asta în ritmul lor. Nu este o viață pe care poți s-o grăbești și nici curată și ordonată.

Ceea ce facem noi este atât de diferit de modul în care societatea noastră este instruită să creadă că învață oamenii încât cei mai mulți sunt destul de sceptici și chiar nu pot înțelege. Cum știți dacă învață? Folosiți manuale? Cum puteți știi dacă sunt la un anumit nivel? Ce spuneți despre fonetică? Cum vor intra la liceu? Cum vor învăța să facă lucruri care nu le plac? Cum rămâne cu matematicile și științele avansate? Litania de întrebări mă face să pufnesc și apoi să oftez. A înțelege despre ce e vorba este o călătorie, nu o definiție de un paragraf. Chiar pentru a începe să înțeleagă e nevoie de voința celui ce întreabă de a se ”deșcoli” puțin.> – Laura D., Texas

<Nu abordăm învațarea ca pe ceva ce fac oamenii ca activitate separată. Ne trăim viețile și învățăm pe parcurs. Nu avem predare, ore, planuri de lecție, note, programă, manuale, teste. Practic, nu dau prea multă atenție la ce învață copiii; este suficient să văd că ei cresc ca oameni, dobândind cunoștințe și experiență pe măsură de trăiesc. Nu țin o evidență a ceea ce fac, alta decât cea pe care a-i ține-o despre ceea ce învață oricare dintre prietenii tăi despre subiectele care îl interesează. Vorbim mult. Nu există un timp pus deoparte pentru activități de învățare și nici nu facem vreo activitate pentru că este educațională. Nu am o listă, concretă sau mentală, cu ce cred că ar trebui să știe la o anumită vârstă.

Totuși învățăm multe. Interesele noastre tind să fie lucruri care sunt considerate educaționale în mod frecvent. Copiii își petrec mult timp utilizând calculatorul. Lui Simon îi place să citească și își petrece astfel mult timp. Simon și Timmy scriu amândoi foarte mult.> – Linda, New York

<Întreaga mea filozofie despre unschooling este bazată pe premisa că învățarea este un impuls natural, plăcut și imposibil de evitat cu care ne naștem toți. Cred că copiiii vor să învețe despre viață și o vor face dacă nu sunt intervenții. Prin intervenție mă refer la recompense externe, amenințări, ordine cu privire la ce și când ar trebui învățat.

Trebuie să ai încredere în copii pentru a face unschooling.

Cerințele de la familie în ceea ce privește timpul sunt ”deloc” și ”tot timpul din lume”. Facem unschooling doăzeci și patru de ore pe zi, dar nu ne ia din timpul pe care l-am petrece făcând ce facem de obicei. E ca și cum ai întreba cât îți ia să trăiești.> – Susan, Iowa

<Ca profesor, am fost întotdeauna uimită de cât de bine se descurcau copiii în domeniile care le stârneau interesul. O demonstrație bună și bine realizată poate asigura o mai bună înțelegere la elevi nu pentru că au înțeles conceptele, ci pentru că au fost destul de interesați pentru a vrea să învețe despre ele. A devenit clar pentru mine că, dacă un copil vrea să învețe un lucru, îl va învăța și încă bine. Unschooling-ul, pentru noi, apelează la curiozitatea și dorința naturală de a învăța.

Cred că cea mai mare neînțelegere despre unschooling pe care a trebuit s-o înfrunt este cea conform căreia părinții au o atitudine cu totul distantă față de copiii lor. Nu mi s-a spus niciodată că trebuie să-mi ignor copiii sau că cei ce fac unschooling au găsit pur și simplu un nume pentru a-și legitima abuzul! Cred că este total opus, de fapt.

Parcticând unschooling-ul, găsesc că investesc destul de mult timp și energie ajutându-i pe copii. Sunt facilitatorul lor. Sunt ghidul lor prin bibliotecă și printre cărțile cu informații. Sunt șoferul și agentul turistic în locurile exotice. Sunt cea care curăță vopseaua vărsată, cea care răspunde (pentru a mia oară) la întrebarea despre matematică și  cea care îi îndrumă în misterele lumii lor.> – Kathy, Illinois

Întrebare: Îți place unschooling-ul?

Rory (8): Unschooling-ul este pur și simplu grozav. Dacă greșesc ceva, pot să-mi acord timp ca să reușesc. Cred că învăț mai mult și e mai bine decât la școală. Nu mă pot gândi la ceva ce aș vrea să fac, dar nu pot și sunt o mulțime de lucruri pe care le pot face acum și nu le puteam face la școală.

Hallie (6): Mă simt mai bine decât dacă aș fi la școală, mult mai bine. Pentru că la școală nu poți să-ți vezi părinții la fel de mult cum pot să-i văd eu acum. Îmi place să învăț așa. Dacă nu-mi place o carte, pot să o schimb cu alta.

Extras și tradus din The Unschooling Handbook de Mary Griffith