De când am început să scriu acest blog m-am simțit răzbunată. Ai un sentiment eliberator atunci când poți să le spui tuturor ce te doare, ce te deranjează, în loc să scrâșnești din dinți de unul singur. Dar, cu puțin ajutor din partea unui bun prieten, mi-am dat seama că doar 🙂 eu mă simțeam eliberată. Avea dreptate. Blogul meu era doar o ”defulare egoistă”. Nimic pozitiv, niciun țel adevărat.
Așa că m-am gândit că, din moment ce aș vrea o schimbare, poate ar fi bine să încep chiar cu acest blog. Începând de astăzi vă invit pe toți, elevi, profesori, părinți și bunici, să-mi scrieți cum ar fi școala perfectă în viziunea voastră.
O să încep eu:
Îmi doresc să predau într-o școală democratică:
– în care toate hotărârile sunt luate numai de către cei afectați de ele: elevi, părinți și profesori;
– în care elevii sunt priviți ca persoane întregi, de sine-stătătoare, care au nevoie de sprijinul nostru pentru a crește și a se dezvolta în propriul ritm și pe calea pe care și-o aleg; în niciun caz să nu fie considerați niște recipiente în care profesorii trebuie să toarne aceeași cantitate de cunoștințe;
– în care elevii decid ce, cât, cum, unde, când și cu cine învață; astfel, fiind încurajați să-și asume responsabilitatea pentru propria învățare, ceea ce mi se pare logic, din moment ce ei sunt cei care vor beneficia de ea;
– în care copiilor li se permite să fie copii (să se joace, să alerge, să cânte, să țopăie, să râdă în hohote, să bată din palme și alte ”copilării”, fără motiv, doar pentru că sunt copii);
– în care copiii nu sunt pedepsiți, recompensați (principiul recompensei funcționează, însă doar la animale), testați, ascultați, înfricoșați, înregimentați și uniformizați;
– în care nu există postamente și bănci țintuite în podea;
– în care talentele, preferințele și înclinațiile copiilor sunt respectate și cultivate;
– în care copiii sunt strigați ”Daniel”, ”Maria”, ”Toma”, ”Sara” etc. și nu ”Apostol”, ”Ionescu”, ”Dănilă”, etc., iar profesorilor nu li se spune ”Domnul/Doamna profesor/profesoară”, ci, la fel de democratic și normal, pe numele mic;
– în care copiii participă în mod egal la stabilirea regulilelor pe care le vor respecta;
– în care copilul/elevul are voie să vină îmbrăcat în toate culorile curcubeului, cu cizme galbene de cauciuc în picioare și o pălărie ciudată pe cap;
– în care orele se pot ține fie în clasă, fie afară, după dorința copiilor;
-în care sunt evaluate procesele de învățare, nu elevii;
– în care elevii de vârste diferite învață unii de la alții, în același grup;
– în care elevii învață în mod activ, descoperind, acționând, învățându-i la rândul lor pe alții;
-în care profesorul nu este obligat să completeze sau să conceapă nesfârșite hârțoage care nu-i servesc la nimic;
-în care profesorul are cu adevărat libertatea să aleagă metodele de predare, ținând cont de preferințele și nevoile copilului;
-în care există suficient personal didactic, iar clasele nu conțin mai mult de 10-15 elevi;
– în care toți părinții (nu numai cei din comitetul părinților pe școală) participă la luarea deciziilor care îi privesc direct pe ei și pe copii lor;
-în care orice eșec este doar o nouă șansă;
-în care orice reușită își conține răsplata;
– în care copiilor le sunt cultivate adevăratele valori: compasiunea, empatia, încrederea în sine, plăcerea cunoașterii, curățenia, optimismul și multe altele.
Poate lista mea (incompletă totuși :)) pare șocantă. ”Cum să vrei o școală în care elevii și profesorii să se adreseze unii altora pe numele mic? Cum să vrei ca elevii să aleagă ce, cât, cum, unde, când și cu cine să învețe? Dumnezeule! dar ar fi un haos total! Aia ar fi școală?!”
Cred însă că majoritatea reacțiilor vor fi pozitive. Am încredere că veți găsi în rândurile de mai sus propriile dorințe, dacă nu pentru voi, atunci pentru copiii voștri. Și asta pentru că nu-mi pot imagina un părinte care și-ar supune copilul tratamentului oribil din școlile de stat, dacă ar avea de ales.
Din păcate, până în prezent, nu am aflat de existența unei școli democratice în România. Însă nevoia unei asemenea alternative există. Chiar dacă nu avem nimic de spus în felul în care este organizată școala tradițională, putem să înființăm noi (părinți, profesori, elevi) o școală a visurilor noastre.
Dar e posibil?
Există școli democratice pe tot globul, iar eficiența lor este dovedită de rezultatele excepționale ale elevilor în învățământul superior și, mai important încă, de reușita lor în viață.
Vă invit să vizionați măcar câteva dintre filmulețele de pe acest site pentru a vă convinge, iar apoi puteți vedea cum au făcut alții pe site-ul uneia dintre cele mai vechi școli democratice din Europa, Summerhill.
Și dacă nu v-ați dat seama deja ce vreau cu articolul acesta, iată: mi-aș dori ca acesta să fie începutul unui proiect pentru înființarea primei școli democratice din România. În acest scop, vă invit încă o dată să vă spuneți părerile, dorințele, visele. Sper din tot sufletul să putem forma o comunitate de părinți, profesori și elevi care vor o altfel de educație și care se vor uni pentru a o construi.
Celor care nu cred că se poate: de ce nu?
Eu predau intr-o astfel de scoala. Se numeste homeschool=invatarea acasa. Este posibil si este minunat.
Te cred ca homeschooling-ul e posibil si minunat.
Mă gândesc, însă, la părinții care nu pot face asta, din diverse motive. Nu ar fi minunat ca ei să le poată oferi copiilor o educație adevărată, chiar dacă ar fi în compania altor copii și a unor adulti care le-ar fi prieteni și parteneri în învățare?
Forumurile pentru părinți sunt pline de discuții despre gradinițe și școli particulare, pentru că cele de stat sunt cunoscute pentru deficiențele lor. Însă, din câte am putut afla, nu există prea multe grădinițe și școli care să aibă o platformă educativă bine gândită și să ofere cu adevărat o alternativă. Nu se prea merge dincolo de culoarea mobilierului și de câte cursuri extracurriculare să oferi, cu ce actori, dansatori, etc. Au aceeași programă, aceleași metode, aceeași filosofie educațională la bază, filosofie care consideră copilul un fel de organism subdezvoltat, incomplet, din care trebuie să scoatem un membru al societății.
Eu vreau să dau exemple de școli în care copilul este deja văzut ca membru al societății, individ întreg, cu drepturi egale cu cele ale adulților, și să contribui la formarea unei comunități de părinți și profesori care au această perspectivă. Poate ne vom aduna și vom constata că împreună putem crea o astfel de școală și în România, arătând astfel că se pot întâmpla lucruri minunate și la noi.
Nu se gasesc astfel de scoli pentru ca premisa este gresita. Parintii au responsabilitatea sa-si educe copiii, nu o scoala sau o gradinita, particulara sau publica. Atita timp cit parintii nu inteleg asta, copiii lor vor fi supusi indoctrinarii agendei statului, si nu vor iesi din cercul acesta vicios.
o singura corectura, offtopic: in fraza “Dar, cu puțin ajutor din partea unui bun prieten, mi-am dat seama că decât eu mă simțeam eliberată” ar trebui inlocuit “decat”-ul acela cu “doar”.
am gasit blogul pe FTW si imi place mult. voi reveni cu alte comentarii pe masura ce mai explorez. toate cele.
Bine ai venit! Îți mulțumesc pentru apreciere și te invit la discuție!
Într-adevăr, era nepotrivit acel „decât” și nu-mi dau seama cum mi-a scăpat :). Îmi citesc cu voce tare articolele înainte de a le publica.
Nu prea văd nimic esențial ce aș putea adăuga pe lista făcută de tine în ceea ce privește școala ideală. Poate aș scoate câte ceva din listă… Bunăoară, nu cred că toți părinții trebuie să participe în vreun fel; e suficient dacă o fac numai cei interesați. (La urma-urmei, opțiunea de a te implica sau nu e ceva ce ține de libertatea de alegere, adică un concept democratic ce ar trebui aplicat și la adresa părinților, nu doar a elevilor, într-o astfel de școală.)
Pe urmă, într-o astfel de școală demarcațiile dintre profesor și elev ar trebui aproape să dispară — cu siguranță vor fi învățând unii de la alții, indiferent câte generații va fi văzând „profesorul” trecându-i prin față (de la fiecare „elev” se poate învăța câte ceva, darmite de la fiecare generație). În consecință, n-aș prea pune accent pe predare, personal didactic, libertate de alegere ( de caătre profesori) a metodelor pedagogice — aș vedea toate astea ca fiind un amalgam în care intră adulți (părinți, profesori, invitați) și copii de-a valma, și-n care cu toții decid (pentru sine sau în grup) despre cum și ce fac.
Orșicât, impresia mea e că avem opinii foarte apropiate despre cum ar trebui să aibe loc educația copiilor, așa că nu pot decât să votez cu două mâini pentru astfel de inițiative :-).
Nu cred ca TOTI parintii trebuie sa-si hraneasca copiii, ci NUMAI cei interesati….
Adâncă cugetare…
exact ca cea de sus…. nu TOTI parintii trebuie sa fie implicati, NUMAI cei interesati???
Corect este: TOTI parintii trebuie sa fie interesati!
Nu mă refeream la o obligativitate a părinților de a participa la decizii, ci la dreptul de a o face și am vrut să subliniez echitatea de care se bucură.
Apoi, în ceea ce ai spus despre demarcația profesor-elev, sunt cu totul de acord. Simt din ce în ce mai intens că a fi profesor în accepțiunea clasică este foarte diferit de ceea ce au nevoie copiii de la adultul care îi sprijină în învățare. Distanța, ”autoritatea” pe care și-o arogă, masca pe care o poartă sunt strategii dăunătoare de a-i ajuta pe elevi să învețe.
Am înțeles de curând că numai copiii sunt cei responsabili de propria învățare și nu adulții, a căror singură responsabilitate este de a le oferi un mediu adecvat.
Vă mulțumesc pentru vot! :))
Cristina, mă tem că n-ai citit prea atent sau că din cine știe ce motiv n-ai înțeles ce vroiam a spune. Eu ziceam că nu toți părinții trebuie să participe (ci doar cei interesați în a o face) la luarea deciziilor într-o astfel de școală. Tu pari să sugerezi că toți părinții ar trebui s-o facă, ca un fel de responsabilitate similară asigurării necesităților traiului.
A participa, în cazul de față (i.e. școli democratice, adică acele școli în care toți cei implicați au drept de vot în luarea deciziilor) înseamnă a merge și a vota cu privire la diverse aspecte ale activităților desfășurate în școală. Iar pentru o școală democratică asta e echivalentul micro-managementului (se votează tot — de la ce culoare să fie folosită pentru ușa de intrare până la cine să fie invitați ca prezentatori în semestrul următor), aspect care pe mine unu’ nu mă interesează în mod deosebit. Sigur, în unele decizii –cum ar fi cele care implică contribuții financiare netriviale– s-ar putea să fiu interesat, însă bănui că pentru marea majoritate a subiectelor supuse la vot aș prefera să mă abțin.
Pentru mine important este ca copilul să învețe mecanismul democratic –semnificația unui vot, moduri de promovare a unei opinii, compromisul–, și prea puțin îmi pasă de care este rezultatul fiecărui vot în parte. (Și pe lângă asta, desigur, e chestiunea importantă a controlului pe care copilul l-ar putea avea asupra a ceea ce învață și a condițiilor în care o face.)
La o adică aș vedea chiar un mic dezavantaj într-o implicare prea mare a părinților în activitățile de zi cu zi ale școlii, în sensul că m-aș aștepta ca cel puțin la-nceput copiii să copieze votul părintelui (i.e. dacă eu vreau ușa vopsită verde, atunci verde o va vrea și copilul meu). Or’, asta nu e tocmai promițător din punct de vedere al formării propriilor lor opinii.
În altă ordine de idei, Andreea a clarificat problema când a adus precizarea cum că se referea doar la posibilitatea de participare (pe care ar trebui să o aibă toți părinții — și cu asta sunt de acord), și nu la participarea în sine (care rămâne un atribut a celor ce optează să facă uz de posibilitatea pe care o au).
Vă mulțumesc amândurora pentru contribuțiile la o discuție ce se dovedește a fi foarte interesantă. Și mă alătur cu o părere cât se poate de personală :).
Eu cred cu tărie că toți părinți sunt interesați de educația copilului lor, în virtutea faptului că au nevoie de a fi siguri că acel iubit copil va avea o viață împlinită. Dacă nevoia există, e clar că se va încerca împlinirea ei. Aici, posibilitățile sunt nelimitate: de la a-i acorda copilului libertatea de alegere și responsabilitatea propriei învățări, până la a controla toate aspectele învățării. Numai strategia diferă, motivația profundă fiind iubirea pentru copil.
E ușor să judecăm din afară o situație și să conchidem că anumiți părinți nu sunt interesați de educația copiilor lor, bazându-ne doar pe ceea ce vedem sau, și mai rău, pe ceea ce credem că vedem. Noi vedem doar strategia, nu și nevoia din spatele ei.
Până la urmă, chiar și înscrierea copilului la școala publică este o acțiune menită să-i asigure acestuia cele necesare în viață. Iar încrederea părinților în acest sistem și paradoxala lipsă de încredere în propria capacitate de a-l educa duc la o totală neintruziune în procesul de învățare. De ce? Nu pentru că nu le pasă, ci pentru că au ajuns să creadă că ei nu se pricep și că ar strica totul dacă s-ar amesteca. Au siguranța că educația copilului este în mâinile unor specialiști (aici, se impune o cu totul altă discuție) și că rolul lor se limitează la a-i asigura toate condițiile pentru ca el să se poată concentra asupra școlii.
Revenind la discuția noastră, atât părintele care se implică în toate deciziile școlii, cât și cel care alege să voteze numai în chestiunile pe care le consideră importante sunt, din punctul meu de vedere, la fel de preocupați de educația copilului. Ei aleg strategii diferite pentru că au valori și concepții diferite despre ce înseamnă contribuția lor la educația copilului, dar nimeni nu poate contesta preocuparea lor pentru binele acestuia.
Scoala democratica este cu adevarat scoala ideala.
Asa ar fi pentru mine. Dar, este cam dificila creearea uneia, cel putin in tara noastra… Creeare unor asemenea scoli ar insemna cu adevarat asigurarea viitorului copiilor.
Mereu am impresia ca suntem tratati ca niste obiecte(bine nu chiar ca niste obiecte), adica : predat,a scultat, notat; Urmatorul!….Nu este deloc normal, este chiar crud. Avand in vedere ca exista si profesori care cu siguranta si-au gresit profesia; locul lor nu e la catedra. Din toti anii de invatamant un singur profesor mi s-a parut omul potrivit, la locul potriit. A creat intre noi si el o relatie de prietenie bazata pe incredere reciproca, bunastare in timpul orelor…absolut tot ce ti-ai dori de la un profesor. Nu se comporta ca ceilalti cu care am avut de a face.
Mi-as dori enorm sa se infiinteze o asemenea scoala. Poate se va si intampla, bineinteles daca vom mai intalni persoane cu aceeasi initiativa ca si a ta.
Esti uimitoare in ceea ce consta initiativa ta. Cat mi-as dori sa mai intalnesc asemenea persoane. Practic e absolut incredibil(pentru un copil ca mine, presupun ca si pentru restul elevilor) ca exista si persoane acre se gandesc la modul cel mai serios la ce se intampla cu invatamantul nostru . 🙂
Din păcate, chiar sunteți tratați ca niște recipiente în care trebuie să-ncapă anumite lucruri, într-un anumit moment. Nimeni nu poate contesta intența bună a părinților care-și trimit copiii să învețe sau a multor profesori care chiar cred că toate cunoștințele pe care vor să vi le bage în cap vă vor folosi.
Doar că mijloacele prin care vor să vă învețe fac mai mult rău decât bine.
Știu că pare că aș fi printre puținii adulți (:)n-am decât 24 de ani) care gândesc educația în felul acesta, dar eu cred că sunt destui părinți care-și doresc altceva pentru copiii lor. Din păcate, nu există o astfel de școală deocamdată. Iar ca să facem una ne-ar trebui câțiva ani și eforturi serioase din partea oamenilor direct interesați: părinți și profesori.
Iar din punct de vedere legal, există o singură portiță prin care s-ar putea scăpa de programa națională și de organizarea pe cicluri de învățământ.
Recunosc că e din ce în ce mai greu să sper că vom avea o astfel de alternativă în România în viitorul apropiat.
Este o idee grozava si foarte utila. Si eu mi-am imaginat chiar cu cateva luni in urma o astfel de scoala. Cred ca este ceva realizabil (cu greu, cu siguranta, dar realizabil) si util. Sunt foarte interesata de subiect si mi-ar placea sa discutam in continuare pe marginea lui. Poate chiar, cum ai spus si tu sa ne intalnim cativa oameni pasionati de idee si sa punem tara la cale. 🙂
Buna, Oana!
Si mie mi-ar placea sa discutam si poate chiar sa actionam. 🙂
Andreea, nu am cu ce completa lista ta, cel mai mult imi doresc ca copiii mei sa invete intr-o scoala unde elevul si profesorul se simt bine in papucii lor! Nu are rost sa aducem in discutie efectele negative ale scolii romanesti asupra individului. Ma alatur voua, maini unite, pentru a reusi sa avem o scoala democratica in Romania! O sa fie un drum destul de anevoios, dar cu pasi mici se fac lucrurile marete!
– N-ar fi neaparat elevi si profesori, ci oameni care se duc acolo sa educe sau sa se educe (and the best way to learn is to try and teach).
– Poti sa vii si sa pleci oricand, si ca elev si ca profesor
Nota: e inspirat de aici: http://www.psychologytoday.com/blog/freedom-learn/201304/the-most-basic-freedom-is-freedom-quit
M-ai dus cu gandul la un spectacol al lui DOD (Doru Octavian Dumitru) in care spunea, citez ;
“….mi-a placut scoala…pe din afara. Pe dinauntru nu mi-a placut, caci erau acolo niste oameni din aia… de exemplu unu stia numai fizica – ii ziceau profesorul de fizica; era una, stia numai matematica – ii zicea profesoara de matematica; una stia numai chimie, ii zicea profesoara de chimie si asa era, fiecare stia cate un obiect si vroiau sa bage toti obiectele alea la mine in cap!!!! Hai, bai!! V-ati gasit fraieu?!? Nu am inteles. Eu am venit la scoala sa ma joc, bai! …”
Astfel de scoli exista si la noi numai ca sunt foarte scumpe. Sunt scoli internationale in care dezvoltarea emotionala fizica si academica a copiilor sunt pe primul loc. Dupa 5 ani de scoala “democratica”, m-am intersectat pentru o perioada scurta cu o scoala romaneasca privata. Efectul a fost dezastruos pentru copiii mei. Am revenit rapid la scoala internationala si facem terapie pentru a depasi momentele petrecute in scoala romaneasca. Problema sistemului romanesc este calitatea resursei umane din scoli. Dureaza cateva luni sa elaborezi un plan de educatie (sau poti lua unul gata facut de la altii) dar dureaza vreo 50 de ani sa schimbi mentalitatea profesorilor. Imi doresc sa am suficienti bani astfel incat copiii mei sa termine liceul in sistem international si eventual sa plece afara la studii superioare. Nu imi permit sa astept pana se reformeaza scoala romaneasca, timpul nu sta in loc pentru copiii mei.