Yuri, baietelul meu de aproape 6 ani, este un baietel normal: e inteligent, e bun la suflet, e cooperant, e agresiv, raspunde si vorbeste urat, merge cu bicicleta si face salturi monumentale, face orice pentru prietenii lui si mai e in 1000 de feluri de Yuri. Iar in prezent se vindeca de….anxietatea de separare.
Anxietatea de separare, stiu multi parinti, apare la varsta de 7-8 luni, atinge apogeul la 18 luni si, in principiu, ar trebui sa scada in intensitate pe la varsta de 2 – 2.5 ani. La unii copii mai devreme, la altii mai tarziu, depinde de temperamentul si de mediul copilului. John Bowlby (si toti specialistii in dezvoltarea timpurie) spunea ca teama de separare este un semn de atasament putrernic fata de persoana care il ingrijeste si se joaca cu el. Ea poate reaparea si mai tarziu, episodic, cand copiii incep sa simta teama de moarte, cand se mai cearta parintii, cand a vazut ceva care l-a speriat.
Cand Yuri era bebelus mic, eram o mama mai putin informata si faceam lucrurile asa cum le-am vazut in jurul meu. Plecam pe furis de acasa, neluandu-mi ramas bun de la Yuri. De ce? Pentru ca mi-era frica sa nu planga. Nu voiam sa fac fata plansului lui, tocmai cand trebuia sa plec. Am plecat pe furis intre 6 si 18 luni, moment in care mi-am dat seama cat de rau ii facea. In timpul zilei o intreba pe Vicky, bona noastra: “unde e mami, mami?”. Si tot cand avea el cateva luni am plecat de 3 ori cate o saptamana de acasa, fara Yuri, fara sa ii spun cat stau si unde plec. De teama ca el sa nu sufere. Dar el suferea de doua ori mai mult. Pentru ca nu stia ce se intampla cu el…
Cand a implinit 1 an jumate, am recitit Aletha Solter, “The Aware Baby” (Bebelusul meu intelege tot) si am inteles ca trebuie sa ii spun,  ca merita respectul meu. Ca merita sa ii acord incredere ca poate face fata separarii. Tot din cartea asta, am inteles ca emotia de panica i se imprima intr-o parte din creier care se numeste amigdala (locul de procesare a emotiilor) si ca, ori de cate ori Yuri se afla intr-o situatie de despartire de mine, aceasta emotie de teama este “rechemata”.  Partea reconfortanta pe care stie Aletha sa o dea parintilor este ca un copil se poate vindeca de orice trauma, cat de mica sau mare. Si tot Aletha spune ca omul este daruit fizic de Dumnezeu, de Natura, de oricum vreti sa numiti, de niste mecanisme uimitoare de eliberare a stresului: rasul, plansul, tremuratul, asudatul si oftatul.  Da, si arta e importanta pentru exprimarea emotiilor, dar eu nu ma pricep la asta, deci nu pot povesti prea multe.

Acum un an de zile, cand am incercat sa ii ducem la gradinita, Yuri nu s-a putut desparti de noi. Si nici noi de el. Si nu stiam cum sa procedam. I-am dat iar telefon Alethei Solter, cu care aveam consultatii in mod regulat, sa ne indrume. Si m-a sfatuit asa…
Pe de o parte sa ma joc cu Yuri de-a…v-ati ascunselea! Un joc atat de simplu poate fi terapeutic? Da. Pentru ca copilul se joaca cu idea de distanta dintre parinte si el:  “aici sunt, te astept sa ma gasesti si sa ne imbratisam. Si cat te astept, incordarea mea creste, iar cand vii si ma gasesti, mami, sunt fericit si rad!”. Si prin ras, copilul isi descarca emotia de panica legata de separare.
Pe de alta parte, din cartile Alethei si din convorbirile cu ea, am inteles ca Yuri a trait o dubla separare de mine: cand era mic si fugeam pe furis de la el, iar a doua oara cand s-a nascut Anna.  Ca el nu a avut timp destul cu mine, avea 1 an si 10 luni cand s-a nascut. Iar atunci eu nu i-am inteles gelozia si sentimentele de neputinta ca nu ma mai poate avea doar pentru el. Nu i-am inteles plansul si aruncarile pe jos…Si am inceput sa il ajut sa planga pana la capat. Nu conta pretextul pe care si-l alegea ca sa planga, motivul plansului nu trebuia sa fie intemeiat, cum credeam eu. Important era ca plange si atunci eram langa el. Mi-a fost greu sa il ascult, dar dupa 4 ani, m-am “specializat”!
Si acum, cum e Yuri acum? Yuri merge de doua saptamani la gradinita si….plange de 4 zile, in fiecare dimineata cate 15 minute. Sotul meu il duce dimineata acolo si sta cu el in brate pana are camasa uda pe umarul stang. Apoi pleaca, zicandu-i ca e in siguranta si e cu oameni buni. Nu plange ca nu se simte bine la gradinita, pentru ca se bucura cand e acolo. Plange ca sa se vindece de trecut. Yuri se vindeca de durerea lui legata de separare. Iar plansul lui e din ala dulce si duios, in care isi recheama toate emotiile alea vechi de cand era bebelus si le scoate una cate una. Amintirea nu mai e constienta, dar emotiile sunt reale si vii, sunt alea vechi. Iar prin plans le da drumul. Ca Yuri sa mearga mai departe in viata, curajos si puternic.

Si pentru ca fara Aletha Solter, viata emotionala a copiilor mei si relatia noastra nu ar fi fost la fel, impreuna cu Monica Reu de la Asociatia pentru Comunicare Non-Violenta si cu Claudia Necula, de la Asociatia pentru Nastere Naturala si Alaptare am invitat-o pe Aletha sa tina doua conferinte in Bucuresti, pe 22 si 23 septembrie 2012. Una dintre conferinte se numeste Disciplina fara Pedepse si fara Recompense, iar cealalta Lacrimi, Frici si Crize de Furie. Mai multe detalii aveti pe site-ul evenimentului, Parinte Constient. In luna august beneficiati de Early Bird Discount.
Despre povestea Aletha-Anna si Aletha-Kim o sa mai scriu alta data, tot aici, pe UrbanKid.ro, locul in care parintii si copiii se regasesc ca acasa.
Intre timp, pe Otilia o puteti gasi si pe blogul ei, unde povesteste despre playful parenting si despre experientele ei ca mama!