Sasha avea vreo 5 luni cand a trebuit sa plec cu el de acasa doua dupa-amieze, pentru ca in casa noastra din Piracanga se dadea cu lac de protectie a lemnului, din ulei de in, toxic. Asa ca am mers de dimineata pana seara la Margarita acasa, ocazie perfecta sa o mai intreb despre una, despre alta, in materie de copii si parintit.
…iar copilul se agita intr-una. Il puneam la san, lua o gura jumate si nu mai vroia. Il tineam in brate, vroia pe jos. Il puneam pe jos, vroia in brate. Ma plimbam cu el, imi arata ca vrea la fotoliu. Ne asezam pe fotoliu, imi arata ca vrea sa ne plimbam. Continuu. Era ca o jucarie hiper-activa si maraita. Asa ca o chem pe Margarita sa ii cer un sfat. Ce sa fac, neica, cu argint-viu, ca ma lasa atat salele, cat si nervii de atata plimbat in lungul si latul casei ca sa il linistesc, si el nimica?
Margarita s-a asezat, n-a spus o vorba, doar ne-a privit, cu ACEA privire. Patrundea parca pana in maduva oaselor, iar eu aveam 100% incredere in ea, asa ca am lasat-o. Ne-a privit pe amandoi si incercarile noastre de a ne armoniza fara succes, si apoi a spus, cu tonul ACELA complet senin, calm si iubitor:
«Sasha are nevoie sa planga».
La care eu: «Cu adica, sa planga? Pai de ce sa planga? Ce are, ce nu e bine, i-am facut ceva, ce il nemultumeste?» Pe vremea aceea, la 5 luni de cand devenisem mama de copil, plansul odorului mi se parea inca o catastrofa, o nenorocire, o dovada clara ca sunt o mama jalnica si absolut incapabila sa imi fac copilul fericit si vesnic zen si multumit. Asa ca de fiecare data cand incepea sa planga, urmau toate trucurile pe care le stiam sau le puteam inventa, atat eu cat si tat’su, ca sa il calmam si sa il vedem iar cu ochii senini si zambetul ala de la o ureche la alta pe fata: alaptat, plimbat, cantat, spus glume, facut fete, gadilit, leganat, dezbracat, imbracat, schimbat scutec, pus iar la san si tot ce mai ne trecea prin cap in clipele alea.
Margarita a repetat, pe acelasi ton, absolut nederanjata de vizibila iritare din intrebarea mea. «Copilul are nevoie sa planga».
«Bine, dar de ce? Cu ce am gresit, de ce sa planga? Si eu ce sa fac, cum sa fac?»
Margarita m-a invitat in camera, mi-a spus sa asez copilul pe pat cu burtica in sus si sa il mangai, incet, fara graba, in timp ce il privesc si ii spun doar «mami e aici, langa tine». Am facut exact asa. Sasha a inceput imediat sa se zvarcoleasca, sa se suceasca de pe o parte pe alta, sa dea din picioare, sa se agate de mine, sa ceara sa il iau iar pe sus. Am ascultat-o de data asta pe prietena mea specialista in parenting si am continuat sa il mangai, sa il privesc, sa ii spun ca sunt langa el, fara insa sa il iau iar in brate, iar la plimbare, iar la distrasul atentiei.
In maxim 2 minute a inceput sa planga. Intai asa, ca o matza trasa de coada, si pe urma din ce in ce mai viguros. In mine se bateau cap in cap toate fricile si emotiile si groazele din lume, in timp ce Margarita, alaturi de mine, privea si imi spunea doar atat, managie-l si asigura-l ca ii esti alaturi. Plansul s-a intetit, mai tare si mai tare, s-a transformat in hohote si zguduituri, apoi in urlete si lacrimi cat boabele alea de struguri albi de masa, si s-au mai adaugat si zvarcoliri, batut cu piciorusele in pat, tipete si dat la o parte mana mea care mangaia.
Eram acolo, prezenta. Din ce in ce mai prezenta. Lasam sa se intample, nu mai vroiam sa pun stavila, nu mai vroiam sa opresc, sa repar, sa vindec, sa iau asupra mea. Eram doar prezenta, respirand, privind, avand incredere. Criza de plans a continuat cateva minute bune, poate 5, poate 10, apoi a intins iar manutele spre mine, sa il iau in brate. L-am luat in brate, a cerut la san, a luat doua guri si a izbucnit iar in urlete si in zbateri. L-am asezat iar pe pat, vorbindu-i tot timpul, asigurandu-l ca il iubesc, ca sunt langa el, ca sunt aici, cu el. Daca la inceput asigurarile mele ca eram langa el erau spuse asa, mecanic, pe masura ce plansul devenea mai puternic, am inceput cu adevarat sa simt ca ERAM cu adevarat acolo, langa el, ca il simteam, ca il auzeam, ca traiam cu el. Si acestea a fost momentul in care a inceput parca sa scoata din adancul pantecului niste sunete-urlet, de parca in sfarsit ar fi dat afara un munte de lucruri care stateau acolo gramada si nu ii faceau bine. A strigat asa de cateva ori, apoi plansul i s-a schimbat, i s-a potolit incet incet, au trecut si urletele si zbaterile si zvarcolirile si a intins iar manutele catre mami.
L-am luat, l-am strans in brate, l-am pus la san. A supt cu bucurie, cu foame, cu nesat, si in 5 minute a adormit lemn. A dormit neintors vreme de 2 ore si a fost prima oara in 5 luni de zile cand copilul meu a dormit la pranz mai mult de 20 de minute legate. S-a trezit fericit si senin si gangurind si s-a jucat singurel , dar cu mine alaturi, fara nici un fel de agitatie.
N-am sa uit niciodata experienta asta.
Pentru ca a fost experienta in care mi-a trecut frica de plansul copilului. A fost momentul in care am inteles importanta si puterea eliberarii prin lacrimi. A fost una dintre cele mai pline de putere experiente, in care mi-am inteles copilul din strafundul fiintei mele.
Margarita ne spunea adesea ca exista doua modalitati prin care copiii mici se elibereaza de stress: plansul in hohote si rasul in hohote.
Bebelusii nu au alte supape de eliberare, nu au prietene cu care sa stea la taclale, nici nu pot merge sa alerge in jurul parcului sau sa joace fotbal, nici la coafor nu se duc si nici cu iubitele nu se pot certa, nici nu mediteaza in mod constient si nici nu citesc carti de inteligenta emotionala. La ei, inteligenta emotionala este traita. Simplu: energia care intra trebuie sa iasa.
Bebelusii, inca mai abitir decat noi, astia mari, absorb energia mediului, energia parintilor, energia persoanelor cu care intra in contact. Iar atunci cand aceasta energie se acumuleaza si nu le place, este absolut necesar ca ea sa fie eliberata, data afara. In felul asta copiii raman sanatosi si plini de viata, plini de energia care le este benefica, nu de reziduurile absorbite de la altii.
Intelegeam toate astea la nivel intelectual, teoretic, le si aplicam in cazul meu, insa de data asta am trait-o pe viu, am vazut adevarul acestor invataturi petrecandu-se chiar sub ochii mei, chiar in prezenta intregii mele fiinte de mama.
Nu o sa uit niciodata experienta asta, pentru ca m-a invatat cat de important este sa ni se dea spatiul de care avem nevoie ca sa ne descarcam de gunoiul emotional adunat, si cat de important este sa simtim, atunci cand avem nevoie de plangem mai cu foc, ca suntem iubiti, acceptati, intelesi, ca avem alaturi pe cineva care are incredere in noi si pe care ne putem baza oricand, oricat, orice ar fi.
Am invatat ca, asa cum am inceput de atunci sa fiu alaturi de copilul meu neconditionat atunci cand are nevoie sa planga, la fel am nevoie sa fiu alaturi de mine neconditionat cand am nevoie sa plang, sa urlu sau sa scot afara furii adunate.
Am vazut cum copilul meu creste si are incredere ca inclusiv tristetea, furia si plansul cu urlete trec, daca le dam voie sa fie eliberate la momentul cand cer sa fie eliberate. Sasha a crescut si au urmat de atunci multe si grele episoade de tantrumuri si crize. N-a fost deloc usor. De fiecare data am stat insa langa el, alaturi de el, asigurandu-l, mereu si mereu, ca e in regula sa planga si ca este iubit total, complet, neconditionat. Ca poate sa planga cat are el nevoie. Ca atunci cand este furios, este in regula sa loveasca o perna, sau patul, daca simte ca asa scoate afara furia. Ca atunci cand este trist poate veni sa vorbeasca despre tristetea lui, ca este ascultat si lasat sa se exprime. Invariabil, crizele lui de plans s-au terminat in bratele mele sau ale tatalui lui, cu mangaieri, urmate de bucurie, de ochi senini, de zambete si de simplul, firescul «Gata, a trecut. Hai sa ne jucam, mami!»
N-am sa uit niciodata experienta aceea. A fost ziua in care nu mi-a mai fost frica de traversarea durerii. Nici de a lui, nici de a mea. Pentru ca durerea este inevitabila. Diferenta o face insa felul in care o gestionam, atunci cand vine. Nu mi-a mai fost frica de plansul copilului meu. Si nici de propriul meu plans nu mi-a mai fost frica. Si asta este un mare, urias pas catre recapatarea increderii in Puterea care se afla cu adevarat in noi.
Sursa foto dpshots.com
[dt_highlight color=”yellow”]UPDATE: Acest articol este unul dintre cele mai citite 10 articole de pe UrbanKid.ro din 2013. Vezi TOP aici.[/dt_highlight]
dar de unde stim care e limita intre plans de eliberare si plans ca are intr-adevar nevoie sa il luam in brate?
Asa cum scria si Laura in articol, l-a luat in brate, i-a oferit sanul si tot plangea, tot se agita… cred ca putem sa observam care este nevoia lui dintr-un moment sau altul si sa incercam sa luam pe rand situatiile… daca bebelusului ii e foame va accepta sanul si va manca linistit, daca are nevoie de atingere se va opri din plans atunci cand il luam in brate si tot asa. Daca totusi si totusi nu da semne ca vrea sau poate sa opreasc plansul…atunci ce facem…? despre asta este vorba in povestea de mai sus… sa-l lasam sa planga, sa curga lacrimile, fiind acolo cu el, in brate, pe genunchii nostri, langa noi, tot timpul in contact (fizic si vizual).
Plansul ca unealta psihologica de reglare emotionala functioneaza, din cate stiu eu si am citit, pentru auto-linistirea copiilor care manifesta anumite dorinte, pe care parintii aleg sa nu le satisfaca (ceea ce este perfect acceptabil, desigur). Dar asta presupune o anumita maturitate psihologica. Un copil sub un an nu va manifesta insa dorinte constiente, ci doar nevoi. De exemplu, nevoia de alinare, de linistire in bratele mamei. Pentru a-l ajuta sa se dezvolte armonios (si pentru a permite formarea sinapselor cat timp creierul este in plina dezvoltare), parintii trebuie sa raspunda nevoilor sugarului. Astfel, metoda de a-l lasa sa planga la cinci luni, cu toata mangaierea si vorbele rostite langa el, mie nu mi se pare foarte inspirata. Copilul a supt mai bine dupa aceea pentru ca suptul functioneaza ca instrument de auto-reglare emotionala, iar de dormit mai bine a dormit pentru ca plansul consuma multe calorii si epuizeaza copilul. Cred ca efectele masurilor aplicate au fost pur si simplu interpretate eronat in acest caz. Sigur, aceasta e doar parerea mea. Fiecare isi creste copilul dupa cum considera si eventual suporta, alaturi de copil, consecintele deciziilor mai putin bune.
Eu una nu vad nicio contradictie intre povestea de mai sus si ceea ce spui tu @irinapopescu:disqus. E pur si simplu o alta situatie. Textul nu este o pledoarie pentru cry it out sau alte metode abuzive. Tocmai, pt ca prin toate incercarile Laurei de a linisti plansul bebelusului ei (alaptat, alinat in brate etc), el tot plangea mi se pare foarte sanatos atat pentru mama cat si pentru copil, ca plansul sa fie lasat sa fie. Laura spunea ca atunci cand intindea bratele spre ea il lua in brate, il alapta si tot nu se oprea din plans, tot mai erau lucruri care pur si simplu trebuiau sa iasa. Si din experienta proprie, cu copilul nostru care acum are peste 4 ani si practicat attachment parenting (unde copil teoretic nu mai are nevoie sa planga pt ca esti tot timpul acolo cu el si pt el), iti pot spune ca pana la urma copilul tot va plange si va scoate frustrari si emotii inmagazinate poate nu la 5 luni dar dupa aceea, cand te miri de unde atatea crize de furie, te miri de unde atatea lacrimi.
Eu m-am referit strict la situatia descrisa in text. Ceea ce descrie Laura are un nume, respectiv supra-stimulare. Evident ca orice copil aflat in circumstante similare va plange, intrucat nu are capacitate de auto-reglare emotionala sau alte metode de a comunica eficient, insa pentru dezvoltarea cognitiva a unui sugar conteaza daca este alinat in bratele mamei sale sau nu (tinutul in brate e preferabil mangaierilor si vorbitului cu copilul). Intamplator am confirmat aceasta informatie cu un psiholog specializat in psihologie infantila (dupa o discutie pe aceeasi tema cu o cunostinta) si exista si studii care sustin afirmatia. Inteleg foarte bine care este diferenta fata de “cry it out”, insa si metoda sugerata in articol are de asemenea neajunsurile ei, chiar daca nu la fel de nefaste pe termen lung.
O mentiune la comentariul de mai jos. De ce spui ca un copil care are nevoie de alinare nu va mai plange atunci cand e luat in brate? Poate fi vorba de un disconfort fizic, de exemplu colici, caz in care el va continua sa planga, atat timp cat suferinta il afecteaza. Insa asta nu inseamna ca nu este mai sanatos pentru dezvoltarea lui sa fie tinut in brate de parinti pana cedeaza senzatia de disconfort. Iar alteori parintii trebuie inclusiv sa se asigure ca nu este nevoie de ingrijire medicala, nu sa presupuna automat ca sugarul exteriorizeaza prin plans anumite frustrari.
Eu cred ca povestea (una foarte personala de altfel) nu se vrea a fi: asa sa faceti, asa sa nu faceti. Parerea mea este ca a fost spusa foarte clar si depinde de fiecare cum percepe aceasta informatie. Fiecare cu experienta lui si cu modalitatea (diferita) de a primi aceasta informatie. Putem discuta foarte mult pe aceasta tema si sa facem multe presupuneri si sa folosim si un limbaj cu termeni psihologici dar nu stiu daca ne ajuta asta. Tot ceea ce spui @irinapopescu:disqus este (in opinia mea) o completare, ceva in plus ce are la baza o anumita experienta, cazuri specifice etc.
…pai sa explic un pic mai mult, daca nu s-a inteles din textul mare:
Sasha este un copil care doarme cu noi inca, la 4 ani, a fost purtat in brate tot timpul, alaptat la cerere pana la 3 ani si 2 luni, a fost din prima clipa si pana in prezent continuu mangaiat, pupat, alinat, alintat, fiecarui plans i s-a raspuns instant, nu am practicat niciodata metoda cry it out, pe care o consider barbara, nu a fost lasat singur niciodata (unul dintre noi a fost si este in permanenta cu el) samd.
Acest articol vorbeste despre a da voie copiilor nostri sa planga atunci cand au nevoie, atunci cand nevoia ESTE de a plange. Cand nu au nevoie de alaptare, nici de mangaiere, nici de alinare – pentru ca toate aceste nevoi erau si sunt in permanenta verificate si implinite. Este vorba in textul asta despre acea nevoie pe care ne-o refuzam si noua, oamenilor mari – aceea de a da afara din noi emotii stocate. Despre faptul ca este absolut ok sa plangem si sa exteriorizam, si ca este benefic pentru copiii nostri sa invete asta de mici, ca este ok sa planga si ca sunt iubiti si cu noi 100% alaturi si cand trec prin cele mai intense crize emotionale, da, chiar si la 5 luni.
Si de asemenea textul asta vorbeste si despre dificultatea noastra, a adultilor, de a accepta cu iubire si incredere crizele emotionale ale copiilor nostri, pe care de cele mai multe ori incercam sa le stopam prin toate mijloacele, aducand insa un deserviciu, si nu un ajutor.
Cam asta. Cu drag.
Da, Laura. Am inteles ce ai dorit sa spui. Si sunt de acord cu tine, atunci cand este vorba despre adulti sau despre copii ceva mai mari. Insa tu ai facut referire specifica la un copil de cinci luni, in plina dezvoltare cognitiva (pana intr-un an). In opinia mea, un copil atat de mic nu plange doar de dragul de a plange, ci comunica in permanenta o nevoie (spre deosebire de exteriorizarea unor frustrari). Trebuie facuta distinctia corect intre astfel de cazuri, nu pot fi judecate aidoma. Sper ca acum m-am facut inteleasa.
Multumesc pentru articol. Si eu intru in panica cand plange copilul. II spun ca sunt acolo dar cu siguranta pana acum incercam sa-i distrag atentia pentru a nu mai plange.